"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În deșertul arab sau în defileul Jiului, în tundra siberiană sau pe platoul Anzilor, cu zăcăminte de cupru, nichel, diamante sau petrol, un teritoriu delimitat numit țară, cu steag, ștampilă și cetățeni, se impune greu – lupte, secole de rezistență, mereu existând vecini hulpavi, eforturi, iarăși războaie –, dar mult mai ușor se deșiră, precum un ciorap fin sau o vestă mâncată de molii. Dincolo de forțe armate, de bariere, frontiere, ambasade și protocol, un stat se hrănește, asemeni vieții unui om, dintr-o serie de rezerve imateriale: credință, obișnuință, reflexe, tradiții și amintiri, iubiri și fidelități.
S-a scris mult, foarte mult pe tema memoriei. Eu însumi, contemporan, tată de familie, profesor, fost demnitar, preot, am gândit intens și îndelung: ce forță neforțată ține, la urma urmelor, o societate? În ultimii doi ani, trăind neîntrerupt cu familia, care s-a tot mișcat, în Germania, m-am uitat, am citit, am vorbit cu prieteni și vecini, cu foști miniștri sau deputați, și iarăși, ca un făcut, am meditat: în afara banilor, ce și cine ține atâția oameni din culturi atât de diferite la un loc?
Un flesh: într-o dimineață, la clinică, după o noapte fără somn, m-am dus la bucătăria pacienților din secție – există, într-adevăr, așa ceva! – să îmi fac o cafea. Mică, cam doi metri pe trei. O împărțeam, cum aveam să îmi dau seama, cu personalul de “jos”, cu femeile de la curățenie. În toiul verii, cu geamul larg deschis, am intrat dând peste o scenă care m-a pus, iarăși și iarăși, pe gânduri. La mica masă de acolo era o turcoaică de cam 50 de ani care se uita complet absorbită, pe telefon, la un serial de al lor. Am ascultat involuntar și am priceput, din câtă turcă știu, că era o aventură cu lacrimi și împușcături. Revelația a fost după: discuția cu Benan (în traducere: nu mă uita). La întrebarea mea, oarecum abruptă, ce a adus-o în patria lui Goethe, răspunsul a fost similar cu al multor români din parohie: banii. Nimic altceva. Bine, bine, am încercat eu să echilibrez, dar nu există nicio legătură mai profundă, dincolo de cont, de eventuali prieteni, de confort și altele asemenea? Nu! Niciuna!
Nefiind prima discuție în acești termeni, nu mi-a rămas decât să revin la angoasele mele. Așa cum aveam să îl întreb, în public, chiar la începutul primului mandat de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER), pe avocatul Hüsch, omul de legătură dintre cancelarul Kohl și securitatea lui Ceaușescu, de ce nu ne-a „cumpărat” pe toți, indiferent de etnie, la fel, acum, mă întreb, cu naivitate, cât mai poate ține un contract din care lipsesc empatia, înțelegerea, metaforele limbii, bogățiile insondabile ale amintirii? Pot fi banii singurul motor prezentat apoi, după mine în chip ipocrit, drept integrare?
Modelul acesta american potrivit căruia îți duci bagajele într-o casă închiriată, lucrând pentru a da marea lovitură, nu sunt sigur că funcționează pe bătrânul continent, așa cum cineva cu cravată sau engolpion nu întrupează automat niciun domn și niciun episcop, un părinte. Autoritatea lăuntrică nu se suprapune, la centimetru, cu cea instituțională vândută drept moștenire. Domnul trebuie să domnească, așa cum păstorul să păstorească. Diferența dintre titlu și funcție, dintre ambiție și realitate este deseori atât de mare încât cravata sau engolpionul ajung să te streseze, neștiind ce mai vor ăștia de la tine. Repet: dincolo de cuvinte, de succesiunea apostolică sau de Monitorul Oficial. Așadar, la o primă lectură, se întrunesc toate elementele pentru anarhie, pentru refuzul categoric al legalității sau canonicității. Precum într-o familie, nicio societate nu rezistă în răspăr cu iubirea. Inevitabil, revenim la imaterialul care ține materia. Ah, Platon!
Acum, știm prea bine că mai toate conflictele trecute au avut o motivație geografică. Banală sau nu, constatarea aceasta ne ajută să (re)înțelegem rolul pe care îl joacă memoria. Motiv de vărsare de sânge sau, dimpotrivă, avertisment și argument pentru a salva pacea, modul cum ne raportăm la ea se dovedește esențial. În timpurile moderne, aparenta lipsă de balast istoric a permis Statelor Unite ale Americii să fie ceea ce, pe muchie, mai sunt și azi: națiunea-far, garantul mondial al prosperității și al concordiei. Pe malul celălalt, Uniunea Europeană era și mai este o construcție care detensionează amintirile, golește de sens, prin libera circulație, vechile granițe, împacă memoriile popoarelor – vezi formula tipic nemțească „Völkerverständigung”, criticată la rândul ei pe fundalul internaționalismului de extracție socialistă –, reușind un incredibil echilibru, însă mereu negociat în spatele ușilor închise, dincolo de tratate sau declarații.
Pe de altă parte, se vede cu ochiul liber că liderii numiți populiști sunt cei care fac din memorie arma predilectă, ajungând, in extremis, la revizionism. Pe scurt, din orice unghi am analiza, memoria, indiferent de suportul ei, de la hărți la stick-uri USB, de la cimitire ale soldaților la monumente și de la manuale la mitologii transmise din generație în generație, joacă rolul unei pânze freatice de care, realist, trebuie să avem grijă, să o păzim de a nu fi poluată, otrăvită din interes sau, frecvent, din indolență.
Revenind la registrul banalităților: cine nu are memorie nu are, concret, nici viitor, ci se târâie printr-un prezent din ce în ce mai greu de gestionat, depășit de crize minore dar care, la un loc, duc la faliment. Ne recunoaștem? Nu este societatea românească, bombardată de la primele ore și până târziu în noapte doar cu breacknews-uri, dezvăluiri, pelerinaje încătușate pe la DNA, senzații, alerte și promisiuni catastrofice, una dintre cele care, la propriu, riscă să își piardă pământul de sub picioare? În consecință, nu este momentul, extrem de întârziat, să ne întrebăm ce o interogam eu pe Benan la etajul întâi de la clinica din Bogenhausen, cartierul central al capitalei bavareze: ce ne ține împreună? Pot garanțiile de securitate camufla profunda noastră insecuritate memorială adâncită de interese la limita, serioasă, a trădării? Dacă nu știm cine suntem, de unde avem PIN-ul? Am ajuns cu toții hoți sau trăim istoria exclusiv pe împrumut, pe cardul altora?
Scuze, cum rețelele zise de socializare nu suportă mesaje complexe, am să duc gândul până la capăt într-un ultim paragraf. Concret, memoria trecutului recent este, instituțional, ca din întâmplare – în absența unei politici largi în domeniu – distribuită echilibrat. De crimele etnice și de cele politice, adică de Holocaust și de Gulag, pe scurt, se ocupă două institute în subordinea directă a Primului-ministru al Guvernului României. Arhiva securistă este administrată și valorificată de o instituție în subordinea Parlamentului, iar Academia Română are la rândul ei un nucleu de cercetători care se dedică istoriei totalitarismului în mioritica noastră patrie. Cu riscul de a mă repeta, construcția aceasta instituțională este ideală. Cum așa?
Înainte de toate se evită monopolizarea memoriei, o pacoste pe care o vedem la lucru în Rusia, dar nu mai puțin în Ucraina, de ale cărei efecte perverse ne lovim ocazional și în Transilvania. Apoi, pluralismul actorilor memoriali face tema prezentă la mai toate etajele decizionale ale tânărului stat român post-totalitar. Cu condiția, deja enunțată, ca memoria să nu fie deformată, manipulată, trișând asemeni unor jucători ordinari de la cazinou. În fine, tot această construcție ar permite – pentru moment asistăm la un impas major, cel puțin la IICCMER, dar nu numai – ca fiecare, majoritar sau minoritar, român, evreu sau neamț, ungur, tătar sau lipovean, să se identifice inclusiv prin memorie cu o geografie pe care, în caz de război, ar trebui să o apere. Nemijlocit. Iată cum se închide cercul. Diafană, memoria celor trecute și combustie a celor care ar putea veni ajunge suspin. După aceea, ceremonii, lacrimi, din ce în ce mai puține, coroane de flori, trupuri și conștiințe aparent pierdute în glia pe care, cu creionul și șablonul, școlarul de mâine o va reproduce. Dacă va avea voie.
