Fabulos (jurnal pastoral)

Nașterea Domnului este ceasul nașterii uimirii. Pentru faptul că Cel puternic se încredințează celui slab, adică omului în general, pentru că Cel care mișcă Universul este ținut în brațe de umanitate, “reprezentată” de Maica Domnului, o existență de fapt hibridă, mai mult în cer și mai puțin pe pământ, pentru că Cel care se oferă drept hrană îndestulează o lume în care resursele alimentare sunt nedrept distribuite, pentru că Cel desăvârșit parcurge, în trup, etapele formative: de la primii pași la învățarea alfabetului, de la sânul mamei la citirea textelor revelate, de la băița de seară la Botezul lui Ioan. Când și unde am mai avut o atât de mare suprafață de contact? Când și unde Dumnezeu se solidarizează, fără a se dizolva, cu propria Creație? Când și unde El nu sperie, ci zâmbește, nu amenință, ci promite, nu pedepsește, ci iartă, nu mocnește, ci luminează? Când și unde Cel mare este același cu Cel mic? Când și unde creșterea, maturizarea noastră devine, în oglindă, un parcurs divin, dincolo de hormoni, coșuri pe față, schimbarea vocii sau a numărului la haine și pantofi? Când și unde Cel ce este ne este, iar noi, fiind, Îi suntem?

Decisiv: El nu ne intră în viață precum vizita de două decenii a mamei-soacre, nu ne controlează, fie și din priviri, nu ne inoportunează, nu ne enervează și nici încurcă, nu ne obligă să purtăm halat de casă și nici să ne ascundem bucuriile sau neputințele, nu ne mută lucrurile și nu ne face curat pe birou, amestecând hârtiile, nu tulbură și nici măcar nu ne face surprize. Prezent, păstrează discreția, ca și cum nu ar respira, fără să ne sufle așadar în ceafă, să ne sancționeze prompt pentru fiecare măgărie, să ne tragă de mânecă, lăsându-ne nu doar aparent, ci, cât se poate de real, liberi. Inclusiv să Îl contestăm, să Îl hulim, să ne prostim, să ne încordăm mușchii, celebrând rațiunea și exultând technologia, să Îi anunțăm decesul, să credem că nu credem. Nu o face din absenteism, ci tocmai din prea multă – ohlala! – implicare. Mizează totul, fără niciun as în mânecă, pe sâmburele pus în plămada noastră. Nu joacă poker și cu atât mai puțin alba-neagra.

Prezumția Lui de libertate este atât de mare încât a încredințat tot omului – ausgerechnet! – slujirea, puterea de Îl invoca, de a vorbi despre El, fără ca mereu cei care o fac să și vorbească, nemijlocit, cu El. A luat în calcul riscul de a da peste impostori, nevolnici, peste farisei și alte lepre, peste proști și închipuiți, peste coriști care nu Îl cântă, ci doar se încântă, sau peste protopopi și arhierei care Îl încadrează ca element de carieră, bifându-L. Știe, vede, îndură, îndreptând cu delicatețe și, nu de puține ori, cu umor subtil situațiunea. A oferit totul fără să numere vasele și fără să le sigileze, să le închidă strâns, permițând, teoretic și practic, oricui să Îl vestească, să Îl “explice”, să Îl ducă și aducă, să Îl transporte prin mijlocirea materei transfigurate: de la icoane la ulei sfințit, de la veșminte liturgice la cupole, de la mărturiile anticipate ale veșniciei în trup, adică Sfintele Moaște, la cuvinte neputincioase care se opintesc să Îi sugereze măreția și bunătatea. Într-un cuvânt, acceptă ca puterea Lui să fie oficiată de neputincioși, așa cum unicitatea Lui este atributul comun cu fiecare dintre noi, mai evlavios sau nu, “practicant” sau nu, mare sau mic, lămurit sau nu.

Darul Lui este imposibil de împachetat. Din lipsă de hârtie adecvată și de șnur aurit. Oricum, nu am avea nici suficiente cutii și nici destui curieri. Oferindu-Se zilnic, nici nu mai sesizăm că suntem copleșiți, că trăim din cadou în cadou, inclusiv în zilele cenușii, în durere sau aparent abandon. Fără cuvinte multe, cum cred unii – adevărate mori de vânt ale unor litere pentru care nu mai au și spiritul necesar, făina rugăciunii lor devenind rumegușul care aprinde focul mândriei –, dar și fără gesturi teatrale, înscenări și manifestări caraghioase, El este alături. Fără întârziere sau scuze. Ne este atât de aproape încât, căutându-L, dăm de noi înșine. Fabulos!