Țuțea (după 30 de ani)

Născut la 6 octombrie 1902, la Botenii de Argeș, Petre Țuțea avea să moară în București, la Spitalul Christiana, pe atunci în spate la Obor, pe 3 decembrie 1991. Așadar, potrivit convenției de gestionare a timpului, azi se împlinesc trei decenii de la plecarea dintre noi. 

La 18 ani am avut șansa să îl cunosc și, pentru o vreme deloc îndelungată, să locuim împreună în garsoniera lui de lângă Cișmigiu în blocul vecin celui în care avea să locuiască, pe atunci proaspăt căsătorit, colegul lui de generație Mircea Eliade. Ei da, Țuțea a fost unul dintre vârfurile generației sale, probabil cel mai inteligent, dacă ar fi să dăm crezare lui Cioran, celui care, la Paris, doar un an-doi de la moartea fostului său prieten, îmi făcea un portret copleșitor al acestuia. 

La Cioran, asemeni și în discuția cu Ionesco, am văzut, în operă, lucrând o virtute din ce în ce mai rară: admirația. Vorbeau despre Țuțea ca despre cineva care s-a încumetat, inclusiv cu prețul de a îmbrățișa cauze opuse în mod extrem – ce pot avea în comun Partidul Comunist și Mișcarea Legionară? –, să caute adevărul concret, idealul palpabil. În fapt, și din discuțiile noastre, inegale nu doar prin vârsta mea, dar mai ales pe fundalul unei înduioșătoare ignoranțe, am dedus că am în față pe un căutător pământean de stele. Concret, prin el aveam să descopăr nu doar autori, termeni și curente de gândire, dar inclusiv figuri, epoci și înfruntări despre care nimeni nu ne-a povestit explicit la ora de istorie. 

Cu Țuțea am parcurs, pe fugă, nu doar istoria filosofiei – comentam la început câte un dialog din Platon pe săptămână –, dar am intrat în universul perioadei interbelice, pe cât de idealizată de unii, atunci ca și acum, pe atât de diabolizată, pe drept sau mai ales exagerând, mai ales în ultima vreme. 

Ce am înțeles? Că a fost o fereastră a istoriei de fix două decenii, de la Marea Unire din 1918 la instaurarea dictaturii regale, în 1938, răstimp al căutărilor, al dezbaterilor, al entuziasmelor și dezamăgirilor pe măsură. Generația lui Țuțea, în care se regăseau, la rigoare dincolo de vârstă, figuri atât de diverse precum Emil Cioran, Mircea Eliade sau Eugen Ionesco, deja amintiți, dar și Constantin Noica (pe al căruia fiu, Părintele Rafael, am avut bucuria să îl cunosc), Mircea Vulcănescu (cu fetele căruia aveam să mă întâlnesc, cu una la Paris, cu cealaltă la București), Petre Pandea (despre care am vorbit cu fiul său, tot la Paris) etc. 

După o carieră strălucită, combinând dreptul cu economia, Țuțea avea să bântuie închisorile comuniste, ieșind în 1964 ca umbră a ceea ce a fost cândva, recognoscibil însă prin forța și ascuțimea cuvântului, prin statura bovină, cum o descria el însuși, înaltă, masivă, stârnind cel puțin curiozitatea, dacă nu și aceeași admirație despre care aminteam, a unora mai tineri. Precum lui Nichita Stănescu, de pildă. 

Le sunt recunoscător fraților Preoți care azi sau sâmbăta vor pomeni pe robul lui Dumnezeu, pe Petru “al popii”, cum era cunoscut în sat. Dumnezeu să îl odihnească și să îl ierte, iar pe noi să ne întărească și să ne lumineze!