EXCLUSIV ”Cantina a fost închisă. S-a aflat că în subsol, din cadavrele copiilor morți de foame, se preparau bucate…” Oroarea canibalismului sovietic. Marea Foamete din ꞌ46-ꞌ47, un genocid organizat pe timp de pace. Mărturiile domnului Alecu Reniță

Așa cum face de-o viață, scriitorul și jurnalistul basarabean Alecu Reniță dă glas, din nou și din nou, unor adevăruri puțin spus cutremurătoare, în cea mai recentă carte a domniei sale, ”Pe Nistru, spre izvoare”, volum ce urmează să fie lansat la București, în decembrie, și pe care vi-l recomand fără doar și poate, fiindcă nici nu știți ce pierdeți.

Scrisă cu luciditate și emoție în egală măsură, într-un stil ce participă la marea literatură, delicat și învăluitor, mereu simpotom a ceva relevant, a ceva ce nu avem dreptul să uităm, cartea lui Alecu Reniță reprezintă o șansă pentru cititorii de pe ambele maluri ale Prutului – șansa de a-și cunoaște istoria recentă, cu toate cumplitele ei adevăruri, unele imposibil de digerat, ale căror unică lecuire o reprezintă Unirea, fără de care vom rămâne prizonierii acelorași oglinzi diforme, monstruoase. 

Șerpuind prin tenebrele de acum și de odinoară, care însă au aceleași cauze, dar și printre văpăi uitate, volumul reprezintă, inevitabil, nu doar o inedită frescă a satelor nistrene, o frescă altfel, dar și un permanent dialog cu fluviul, martor deloc tăcut pentru cel care știe să-i asculte tumultul, zbaterile. Drumul spre izvoarele Nistrului este, finalmente, o călătorie necesară spre inima Basarabiei. Călătorie care va fi, pe alocuri, și o descindere în beznă.  

Vă prezint, în cele ce urmează, o serie de fragmente pur și simplu răvășitoare din cartea lui Alecu Reniță, acestea făcând trimitere la una din uriașele și numeroase drame prin care au trecut basarabenii – Marea Foamete din ꞌ46-ꞌ47, când regimul comunist sovietic a aplicat arma sa de distrugere în masă: înfometarea programatică a populației și exterminarea ”pașnică”, în chinuri groaznice a sute de mii de oameni.

Particularizând și contextualizând, mergând astfel până la culmea de pe urmă a ororii, Alecu Reniță relatează îngrozitoarea poveste cât se poate de reală a unor copii morți de foame, în cele mai groaznice chinuri, ulterior cadavrele scheletice fiind dezmembrate într-un beci și transformate în mâncare, la cantina târgului, unde a fost vândută oamenilor înfometați.  

Cuvintele lui Alecu Reniță sunt tot atâtea lovituri în moalele capului:                            

”Cam în fiecare zi câte doi-trei-patru copii mureau de foame agățați de sârmă și cu ochii încremeniţi la grâul care fumega, neîncărcat în vagoane. Spre seară, un drumeţ învelit într-o haină zdrenţuită venea cu o cotigă hodorogită trasă de o mârţoagă, aduna cadavrele de lângă gard şi le arunca în coşul căruţei. Apoi aşternea un ţol murdar peste ei şi o lua spre Romanovca. Nimeni nu se întreba cine e şi la care cimitir sau groapă comună duce copiii morţi sau leşinaţi de foame. 

…Într-o zi magazinul şi „stolova” (cantină – trad. a.) de lângă târg au fost închise. Se aflase că în subsolul lor, din cadavre, se preparau bucate…”.

Vă prezint în integralitate fragmentele amintite, acestea fiind urmate de o serie de considerații privind Marea Foamete premeditată de criminalii în masă de la Kremlin: 

”Ne despărțim de Saharna, luând cu noi imaginea tristă a sfinților străpunși cu dalta din mănăstirea rupestră și chipul cutremurător al copiilor încremeniți între zăbrelele ferestrelor de la spitalul tăinuit în pereții defileului. Dezlegăm bărcile prinse de sălciile pletoase de pe mal și ne lăsăm purtați de curenții Nistrului. Nu se leagă nicio discuție. Plutim ca pe o apă a plângerii și a neputinței. Spitalul de tip închis era oglinda în care se vedea Moldova cea ascunsă, cea ținută departe de vitrina unională, cea în care se zbăteau în umilință și tăcere peste 4,5 milioane de suflete lipsite de voce și demnitate. A câta oară încerc să mă revolt, să refuz să înţeleg  condiția demnitarilor cu limba înnodată, a cercetătorilor muţi cu acces la documentele secrete, care cunosc adevărul şi îl ascund, a savanţilor şi oamenilor de creaţie, a profesorimii şi intelectualilor, care văd nedreptăţile și le acceptă, a tuturor colaboraţioniştilor încântaţi să servească regimul, şi nu poporul lor. 

Ochii copiilor de la Saharna mă frig și îmi răscolesc mărturisiri auzite în copilărie pe care le doream uitate pentru totdeauna. Agățați de zăbrele și de sârma ghimpată de la gard, ei mi-au reînviat o imagine din copilărie, o imagine pe care nu o văzusem în realitate, dar care se născuse în mintea mea de copil în urma unor șoapte între bunica Anica și Mama. Ele se șoșoteau, pomeneau unele nume încâlcite, străine urechii mele, nume greu de pronunțat, apoi oftau, își făceau cruce și rosteau un cuvânt neînțeles mie – antihriști. „Aiştea-s fărî Dumnezău, o auzeam, fără să respir, pe bunica. Atunci, după război, o vinit ş-o luat tăt di la oameni. O adus lumea sî înnebuneascî di foami, sî mânânci morţi şî copchii. Antihrişti, ci sânt ei. Amu, iarî?”

În acea săptămână de martie 1964, când se credea că îl dau jos pe Hruşciov, nu se adusese niciun posmag la magazinele din sat, unde stăteam la coadă, după lecții, câte 4-6 ore în așteptarea celor două pâini mici – porția repartizată pe „spiskă” (listă-trad.a.) familiei noastre din opt suflete. Un sat mare, de vreo cinci mii de locuitori se frământa în rânduri lungi în așteptarea pâinii, iar noi, copiii, fără să înțelegem prea multe, auzeam cum vârstnicii aduceau în vorbele lor rostite cu jumătate de gură, fărâme din grozăviile trăite de ei în anii  ꞌ46-ꞌ47, când foametea a cuprins Moldova sovietică și a făcut prăpăd în fiecare familie. 

De pe cuptorul cald auzeam amintiri îngrozitoare, care îmi aprindeau imaginația și mă făceau să-mi mușc buzele până la sânge, ca să nu țip de spaimă. Probabil, bunica și mama uitaseră de mine sau credeau că dorm, fiindcă de fiecare dată, când cineva din copii era prin apropiere, ele se fereau să pomenească ceva din viața lor, fie de noaptea deportărilor, fie de anii trăiți în Siberia, fie de săptămânile cumplite fără nici o bucățică de pâine în casă. Un oftat scos din adâncuri punea capacul pe orice discuții despre trecutul lor, care rămânea aproape  necunoscut copiilor și nepoților. 

Totuși, în dimineața ceea se întâmplase ceva grav, dacă bunica venise la noi cu noaptea în cap și, împreună cu mama, se sfătuiau unde să dosească merindele de rezervă pentru familie. Când a apărut tata lângă ele, bunica Anica l-a întrebat cu voce stinsă: „Măi, Mitea, vine, iară, peste noi, foamea din “46?”. A urmat o tăcere lungă, fără nici un răspuns, apoi s-a auzit uşa de la tindă şi, cred că tata a ieşit afară…

Plutim în tăcere. E pentru prima dată când nu pot intra în vorbă cu Nistrul și nici nu pot să-i spun ce mă doare. Parcă aud, dar nu știu de unde se împrăștie peste ape o tânguire veche – din valuri, din adâncuri, din alte vremuri, din lanurile de grâne pârguite de pe maluri. Nu știu, dar vreau să uit, să rup firul amintirilor din acea îndepărtată dimineaţă de martie 1964. Sar în apa străvezie a Nistrului în speranţa să nu vină peste mine, din subconştient, vedenia înfiorătoare ce îşi făcuse loc în mintea mea de copil. Mă scufund, ies la suprafaţă, mă las purtat de apă, dar simt că vedenia se dezleagă din tainiţă, iese din întuneric, se furişează în faţa ochilor mei şi prinde contururi – „lumea înnebunită de foame mânca morţi şi copii”. Mă agăţ de barcă şi decid să o îndrept spre mal, iar acolo să-mi revin, să mă odihnesc puţin, să şterg pentru totdeauna din memorie acea imagine de coşmar. Nu prea îmi reuşeşte. Văzându-mă altfel decât mă știa, Roman mă sfătuieşte să nu tac, să spun ce am pe suflet şi o să mă simt mult mai bine. 

Povestea e terifiantă, e halucinantă, e de necrezut…

Nodul de cale ferată Basarabeasca se afla la 4-5 km mai la sud de satul nostru. La mijloc, între cele două localități, pe partea dreaptă a Cogâlnicului, în luncă, se întindea un târg mare, înconjurat de vreo 50-70 de case locuite de nemoldoveni și înșirate de-a lungul a două brațe de drumuri. După război târgul fusese rebotezat în Romanovca. De la Basarabeasca trenurile făceau legătura la sud cu Cetatea Albă, Odesa și Reni, iar spre nord cu Tighina, Tiraspol și Chișinău. Basarabeasca era un nod de cale ferată foarte important și imens, cu multe depozite și platforme. La acel nod se transportau roadele câmpurilor agricole a zeci de localități de pe o rază de 30-40 de km, de acolo bogățiile pământului moldovenesc se încărcau în eșaloane lungi și luau drumul spre imensitatea Rusiei. În timpul foametei, acolo, pe o platformă de ciment se descărcau sute și mii de tone de cereale, care vârfuite în movile imense așteptau zile întregi vagoanele goale de la Cetatea Albă sau Odesa. Platforma-depozit se afla alături de drumul localității și calea ferată, fiind înconjurată de un gard cu sârmă ghimpată, prin care se vedea pâinea salvatoare și grupul de soldați înarmați. 

Autoritățile nu aveau posibilitate să închidă drumul spre calea ferată și nici să ridice un zid ca să nu vadă lumea înfometată platforma de unde pâinea strânsă cu forța de la oameni era încărcată și dusă la centru. După mai multe încercări eșuate ale oamenilor disperați din satele învecinate de a „fura” câte un pumn de grăunțe de pe platforma încărcată de grămezi uriaşe de cereale, paza a fost întărită de o trupă specială însoţită de câini dresaţi şi înarmată cu carabine cu baionetă. Auzeam de la bătrâni, cât stăteam la rând la pâine în primăvara lui ꞌ64, că soldaţii-paznici erau mai „câinoşi” decât câinii-lup pe care îi asmuţeau asupra înfometaţilor, care cerşeau cu mâna întinsă prin gardul de sârmă ghimpată. Pe cei mai îndărătnici sau neputincioşi de a se desprinde de sârma ghimpată, care rugau îndurare şi milă, că mor de foame, soldaţii îi împungeau cu baioneta şi le ţipau – „poșiol, poşiol otsiuda!” (marş, marş de aici! – trad. a.). Din cei sparţi cu baioneta, nu ţâşnea nici sângele, fiindcă ei erau numai piele, oase şi suflet. 

Uneori, din lipsă de vagoane libere, grămezile de cereale, nefiind vânturate şi aerisite la timp, se „aprindeau”. Militarii nu le dădeau voie oamenilor, care știau cum să crească pâinea și cum s-o păstreze, să vină și să îngrijească de movilele de grâu sau porumb. Dacă cerealele „începeau să fumege”, paza chema tehnica militară şi împingea grămezile de grâu încins într-o baltă din apropierea platformei. Înfometaţii, mai ales mamele cu copii, implorau în cor să le dea lor voie să ia câte o traistă de grăunţe stricate. 

– Nelizea, tacoi prikaz! (nu se poate, aşa e ordinul – trad. a.) – le răspundea paza  năpăstuiţilor încleştaţi de gardul din sârmă ghimpată. 

Când adulţii din satele învecinate, părinţii, s-au convins că nu au şanse să lucreze cu ziua la încărcat vagoane sau să obţină un pumn de grăunţe stricate de pe platformă, au plecat spre Ucraina să caute o fărâmă de pâine. Până aici, epizodul înşirat îl auzisem pe bucăţele şi acasă, dar şi de la mai mulţi abaclieni în etate, când stăteam la rând zile întregi în aşteptarea pâinii. Câteodată, fără să închid ochii, vedeam în imaginaţia mea de copil, filmul de groază care se derula zi de zi între platforma încărcată cu cereale şi scheletele agăţate de gardul de sârmă ghimpată. Ochii acelor copii din ꞌ46 aveau o tristeţe năucitoare, chiar dacă nu-i văzusem în realitate, iar privirea lor prinsă între pâine, baionetă, suflet şi moarte, se refugiase în subconştientul meu. Întâlnirea de la Saharna, ca o vântoaică asurzitoare, trecu nestăpânită peste ani şi îmi readuse în memorie filele nescrise, dar trăite la limită de sătenii, bunicii şi părinţii mei. Mai rămânea nespusă fila de la urmă, de care fugeam şi care mă chinuia cel mai mult.

Vârful ascuțit al bărcii se înfige în mal. Covorul ondulat al unui lan de grâu copt ce se așternea de pe costișă până la buza apei, ne aștepta să ne spună balada pâinii cea de toate zilele. Ciocârliile vesele se întreceau în cântări de bucurie și zboruri spre albăstrimea cerului. Intru în împărăția de aur a spicelor împovărate de rod şi văd acea pâine mare și îndestulătoare care i-a fost răpită neamului meu în ꞌ46-47, privesc peste ani și văd ochii nevăzuți ai Basarabiei înfometate. Lanul se leagănă până în depărtare şi conturează un arc între timpuri. Valuri peste valuri de copii înfometaţi caută lanul în care mă aflam. Vântul nevăzut frunzăreşte cartea interzisă şi întoarce fila neagră, fila cea de pe urmă.

La platforma cu cereale de la Basarabeasca, după ce părinţii goniţi de paza militară s-au îndreptat spre Ucraina, droaia de copii părăsiţi şi hoinari continuau să vină, să bage mâna prin ghimpii de sârmă şi să cerşească un pumn de grăunţe stricate. Cam în fiecare zi câte doi-trei-patru copii mureau de foame agățați de sârmă și cu ochii încremeniţi la grâul care fumega, neîncărcat în vagoane. Spre seară, un drumeţ învelit într-o haină zdrenţuită venea cu o cotigă hodorogită trasă de o mârţoagă, aduna cadavrele de lângă gard şi le arunca în coşul căruţei. Apoi aşternea un ţol murdar peste ei şi o lua spre Romanovca. Nimeni nu se întreba cine e şi la care cimitir sau groapă comună duce copiii morţi sau leşinaţi de foame. 

…Într-o zi magazinul şi „stolova” (cantină – trad. a.) de lângă târg au fost închise. Se aflase că în subsolul lor, din cadavre, se preparau bucate…

În lanul de grâu copt de pe malul Nistrului, vântul întoarce filele din Cartea Neagră a Basarabiei, dar nu le poate smulge. Roman îmi spune că Holodomorul din Ucraina, din anii ꞌ32-33, la fel, nu poate fi povestit, fiindcă şi la ei, în multe sate, oamenii înfometaţi îşi pierdeau minţile şi mâncau morţii, iar în altele părinţii dezaxaţi de foame – copiii. Popoarelor noastre le-a fost organizate foametea pentru a le îngenunchea şi a le umili, pentru a capitula în faţa regimului comunist. Să nu tăcem, chiar dacă ne închid şi ne lovesc peste gură.

În lanul de grâu copt de pe malul Nistrului, vântul întoarce filele din Cartea Neagră a Basarabiei, dar nu le poate smulge. Și peste timpuri, ochii copiilor de la Basarabeasca şi Saharna, ca și ochii nevăzuți ai Basarabiei mele, mai caută părinții, pâinea, căldura umană și neuitarea”. 

Marea Foamete, un genocid organizat pe timp de pace 

În Basarabia ocupată de ruși, regimul comunist sovietic a aplicat, în anii 1946-1947, arma sa de distrugere în masă – înfometarea populației și exterminarea ”pașnică”, în chinuri groaznice, a sute de mii de oameni. Subiectul foametei organizate de ocupanți constituia secret de stat absolut și orice aluzie la acea perioadă neagră sau investigație de orice fel erau strict interzise și pedepsite cu închisoarea. Când, după Declarația de Independență față de Moscova (27 august 1991), au fost parțial deschise arhivele Basarabiei, au fost identificate documente ce demonstrează că foametea făcea parte din planurile ideologilor de la Kremlin și avea drept scop înspăimântarea popoarelor „eliberate”, distrugerea oricăror forme de rezistenţă, comunizarea şi rusificarea lor forţată. 

O parte din documentele valorificate până în prezent sunt o probă incontestabilă că în anii 1946-1947, Moscova a organizat o foamete artificială în Basarabia, care a răpit viaţa a peste 200.000 de oameni şi alte sute de mii au rămas victime ale distrofiei şi a altor maladii şi fobii incurabile. 

În urma foametei programate, dimensiunile catastrofei umanitare din Basarabia se înscriu în parametrii unui genocid organizat pe timp de pace. De-a lungul timpului, ideologii de la Kremlin, prin propaganda lor perfidă, au reușit să transfere genocidul organizat de ei împotriva Moldovei sovietice pe conştiinţa înfometaţilor, pentru a învinovăți populația băștinașă și victimele, nu organizatorii şi călăii.