Eco-socialismul și costurile gri ale Pactului Verde European. Ep.1: Durabilitatea mediului, ideologie și consecințe

Comisia Europeană și-a asumat, ca prioritate fanion a mandatului său, lupta împotriva schimbărilor climatice și a degradării mediului, Pactul Verde european (The European Green Deal) stabilind acțiunile menite să transforme Europa în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de dioxid de carbon până în 2050. Totuși, faptul că strategia economică la nivel comunitar se subordonează direcțiilor călăuzitoare ale Green Deal-ului, coroborat cu ascensiunea incontestabilă a partidelor politice ”verzi” în majoritatea statelor puternice Europene, dovedește faptul că Bătrânul Continent a cedat acțiunii ideologice a noii stângi, la nici jumătate de secol după crearea, de către puterile marxist – leniniste, a fronturilor politice ecologiste, ca arme ascunse împotriva capitalismului în țările lumii libere. 

Prin Pactul Ecologic, Europa s-a predat practic generației actuale de activiști neo-marxiști care solicită urgent și vocal o acțiune radicală pentru stoparea schimbărilor climatice, ascunzând sub vehemența ultimativă a îndemnurilor lor la acțiune faptul că Green Deal-ul nu reprezintă de fapt un plan de salvare a sistemului, ci unul de schimbare fundamentală a acestuia. 

Deloc întâmplător, însăși denumirea pactului european aproape că se confundă cu conceptul de Green New Deal, forța motrice a creșterii stângii americane. Dincolo de revendicările referitoare la mediu, cum ar fi asigurarea de apă curată, aer curat, alimente sănătoase pentru americani și stimularea industriilor curate de producție internă, Green New Deal-ul democrat impunea o serie de obiective ce țin de programatica fundamentală a socialiștilor: garantarea locurilor de muncă membrilor de sindicate care susțin familii, stoparea inegalităților sociale, egalitate în drepturi, repararea nedreptăților istorice față de etniile sau minoritățile discriminate etc. 

Este evident, în aceste condiții, că după ani de zile de criză, austeritate și măsuri economice menite să țină pe șine capitalismul, noua generație mondială de politicieni s-a radicalizat și, ieșind în față cu coperta verde, vie, a salvării mediului, încearcă să impună soluții economice, politice și sociale atrăgătoare utopic, împrumutate din manualele ideologice ale lui Marx.

Cât de verde este stindardul Green Deal-ului, sub care Europa capitalistă a prezentului se îndreaptă cu pași repezi către eco-socialismul radical reformator, știe toată lumea. Ceea ce nu știm, însă, este și cât de nepoluant se prezintă, în realitate, setul de tehnologii ”protecționiste”, cu care activiștii agresivi ai Pactului Ecologic au amețit chiar și perspectivele altădată lucide ale dreptei politice comunitare.

Durabilitatea prezentului prin secătuirea resurselor viitorului

Refrenul mondial al prezentului este acela că tehnologia verde poate fi folosită pentru a ajuta la salvarea climei. Dar, oare, această salvare, nu implică și secătuirea planetei de unele dintre resursela sale prețioase? Acesta ar fi paradoxul din spatele a ceea ce este considerat în momentul de față ca fiind cel mai important proiect al lumii industrializate: tranziția energetică globală. 

Dilema, care devine din ce în ce mai evidentă, se află și în mintea celor aproximativ 25.000 de delegați la Conferința Mondială privind Schimbările Climatice de la Glasgow. Depozitele din sudul sărac sunt exploatate pentru ca nordul bogat să poată trece cât mai rapid la durabilitatea mediului, sau cel puțin la un stil de viață care să pară cât mai durabil. 

Mathis Wackernagel, un cercetător de resurse care locuiește în California, descrie paradigma ca fiind o dezvoltare dezastruoasă. „Nu ne-am gândit la viitor”, spune el. Wackernagel, care s-a născut la Basel, Elveția, în 1962, este una dintre cele mai influente figuri din mișcarea ecologistă. El a inventat două metafore concept, care au influențat gândirea despre durabilitate în întreaga lume.

Una este ideea amprentei de mediu, care indică câtă suprafață de uscat și mare este necesară pentru a reînnoi resursele pe care le-am consumat. Conform calculelor lui Wackernagel, ar fi nevoie de 1,75 Pământuri pentru ca planeta să se regenereze dar, dacă toți oamenii de pe planetă s-ar comporta la fel de risipitor ca locuitorii Germaniei de exemplu, ar fi nevoie de aproape trei Pământuri.

Al doilea concept este celebrul ”Earth Overshoot Day”, care marchează data la care consumul de resurse al umanității pentru anul în curs depășește capacitatea Pământului de a regenera acele resurse în anul în cauză. 

Împreună, cele două metafore servesc pentru a sublinia teza principală a lui Wackernagel: „Folosim resursele viitorului pentru a plăti pentru prezent”. Cercetătorul spune că bugetul biologic al omenirii este limitat și că oamenii trebuie să decidă pentru ce vor să-l folosească, ținând cont de faptul că, dacă îl vom folosi pentru a extrage cupru, atunci nu va mai fi disponibil, de exemplu, și pentru cultivarea sfeclei. 

Wackernagel: ”Nu salvăm lumea dacă schimbăm Jaguar-ul cu șase cilindri pe o Tesla alimentată cu baterii!”

Exprimându-se plastic, Mathis Wackernagel (foto)devine extrem de elocvent atunci când consideră ca fiind ”extrem de îngustă” perspectiva redusă simplist și potrivit căreia tot ce trebuie să facem pentru a proteja mediul este să recalibrăm pe energie electrică lumea alimentată cu combustibili fosili și să schimbăm Jaguar-ul cu șase cilindri pe o Tesla alimentată cu baterii.

Practic, puțini dintre cei care, conducându-și vehiculele electrice, se simt adevărați pionieri ai sustenabilității, sunt conștienți de faptul că propulsia lor în spațiu este asigurată de materiale de tip litiu – ion a căror producție este extrem de poluantă, iar alții pur și simplu nu sunt interesați să afle cât de dăunătoare pentru mediu sunt procedurile de asigurare a materiilor prime din care sunt fabricate tehnologiile climatice. 

Pe cine ar interesa să afle, de exemplu, că 77 de tone de dioxid de carbon sunt emise în timpul fabricării unei tone de neodim, un metal rar care este folosit în turbinele eoliene, în timp ce, prin comparație, producția unei tone de oțel emite doar aproximativ 1,9 tone de CO2?

La aproape 50 de ani după ce savantul american Donella Meadows și colegii săi de campanie au avertizat cu privire la limitele dezvoltării în raportul lor către Clubul de la Roma, supraexploatarea naturii capătă o nouă dimensiune. Cererea masivă de materiale a fost în mod continuu un factor subapreciat în toate tehnologiile care sunt menite să ajute la durabilitatea mediului actual. 

Turbinele eoliene, sistemele fotovoltaice, mașinile electrice, bateriile litiu-ion, liniile electrice de înaltă tensiune și celulele de combustie au toate un lucru în comun: cantități de neconceput de materie primă și materiale care sunt consumate în procesele lor de producție.

Concret, într-un parc solar care măsoară 1 kilometru pătrat, există 11 tone de argint. Un singur Tesla Model S conține la fel de mult litiu ca aproximativ 10.000 de telefoane mobile. O mașină electrică necesită de șase ori mai multe materii prime critice decât un motor cu ardere, în principal cupru, grafit, cobalt și nichel pentru sistemul de baterii. O turbină eoliană de pe uscat conține de aproximativ 9 ori mai multe materiale rare, și costisitor de fabricat, decât o centrală electrică pe gaz de capacitate similară.

Proprietățile specifice fac aceste metale atât de dorite. Cobaltul și nichelul cresc densitatea de energie într-o baterie. Neodimul amplifică forțele magnetice din generatoarele eoliene. Platina accelerează procesele în celulele de combustie, iar iridiul face același lucru pentru electrolizoare. Conductivitatea cuprului îl face relevant în fiecare instalație electrică. Aproximativ 150 de milioane de tone de cupru sunt instalate în liniile electrice de pe tot globul. 

Cât ne costă ”componentele esențiale ale sistemuui energetic curat”?

Omenirea este azi abia la începutul tranziției sale energetice. Conform calculelor Agenției Internaționale pentru Energie (IEA), cererea globală de materii prime critice se va multiplica de patru ori până în 2040 , pe când, în cazul litiului, cererea este de așteptat să fie de 42 de ori mai mare. Potrivit șefului IEA, Fatih Birol, aceste materiale devin „componente esențiale ale unui viitor sistem energetic global curat”. De-a lungul carierei sale profesionale, Birol, care are un doctorat în economie energetică, nu a avut niciodată de-a face cu aceste materiale până de curând. Domeniul său de interes fusese întotdeauna petrolul și gazele, mai întâi ca analist pentru OPEC și mai târziu, la AIE, fondată la Paris în 1974 de țările consumatoare ca răspuns la prima criză a prețului petrolului. Criza a demonstrat dureros guvernelor cât de dependente deveniseră de livrările câtorva state producătoare.

Aproape o jumătate de secol mai târziu, Birol observă acum cum națiunile industrializate cad într-o nouă dependență – nu de petrol, ci de metale, care s-ar putea dovedi a fi una și mai gravă. 

Astfel, multe dintre aceste mărfuri critice provin dintr-un grup mic de țări. Indonezia și Filipine dețin aproximativ 45% din oferta globală de nichel. China furnizează 60% din pământurile rare (grupul de 17 elemente extrem de importante, socotite critice, pentru asamblarea a aproximativ un sfert din tehnologia actuală). Congo este responsabil pentru aproximativ două treimi din producția de cobalt. Africa de Sud domină aproximativ 70% din piața de platină.

Concentrarea geografică este chiar mai pronunțată decât în domeniul petrolului. OPEC acoperă doar 35% din oferta globală. În minerit, pe de altă parte, doar 10 țări produc aproximativ 70 la sută din materiile prime ca valoare.

În tot acest context, mineritul devine din ce în ce mai scump, în timp ce calitatea minereului și conținutul de materie primă sunt în scădere. Pe măsură ce oferta întâmpină cererea în creștere, prețurile cresc vertiginos. În 12 luni, metalele importante au devenit mult mai scumpe: prețul nichelului a crescut cu 26 la sută, al cuprului cu 43 la sută și al aluminiului cu 56 la sută. Prețul carbonatului de litiu s-a triplat aproximativ într-un an la peste 20.000 de dolari pe tonă. În același timp, stocurile de metal din depozitele din întreaga lume scad.

Este evident că ceva este dezechilibrat. Șeful IAE, Birol, este familiarizat cu situația din domeniul petrolului, iar piețele de metale ar putea intra și ele într-o situație similară. Birol vorbește despre discrepanța care se profilează între ambiție și ofertă: între aspirația de a proteja clima și dificultatea de a obține suficient cupru, nichel și litiu la prețuri accesibile, fără a mai vorbi de faptul că epuizarea resurselor este concentrată în câteva țări, în special în cele care sunt instabile din punct de vedere politic, aprovizionarea acestora devine o problemă de securitate globală. 

(Va urma)