Catedrala (predică ocazională)

Anvergura ei, la propriu, și rolul memorial fundamental, neglijat consecvent de statul român de după 1989 – am văzut nemijlocit cât și cum este “prețuită” memoria victimelor comunismului – nu aveau să nu trezească și să nu întrețină norul de zvonuri, presupusuri, critici nefondate sau calomnii. În istorie, că a fost în Orient sau în Occident, marile șantiere s-au confruntat inevitabil cu o percepție fluctuantă. Construite, cu tehnica de atunci, pe parcursul mai multor decenii și secole – domul din Koeln a avut nevoie de opt sute de ani –, spațiile sacre ale Creștinismului s-au întipărit în vizualul colectiv, hrănind speranțe, dar alimentând și frustrări sau chiar ura față de Cruce. Nu întâmplător, răsturnările zise revoluționare – de la cea din Franța anului 1789 la cea din Rusia de la 1917 – au ținut să își marcheze victoria nu doar prin ocuparea palatelor puterii politice, dar mai ales prin profanarea și dinamitarea altarelor. Zeița Rațiunii a fost adorată în Notre Dame, așa cum pe locul fostei catedrale moscovite a lui Hristos Mântuitorul, aruncată în aer, ar fi urmat, la dorința lui Stalin, să se ridice o contrucție gigantică în vârful căreia ar fi trebuit să vegheze Lenin. Nu altfel s-au petrecut lucrurile, la o scară mai mică, dar cu nimic mai puțin dramatică, și în România lui Ceaușescu: biserici demolate, inclusiv câteva de pe actualul areal al Catedralei Naționale, culminând cu amenințarea, care ar fi putut ajunge realitate, de a rade Dealul Mitropoliei. Lupta cu Dumnezeu s-a dus prin carnea închinătorilor Lui, slujitori și laici, așa cum s-a dus și la nivelul pietrei, al cărămizi i sau al frescei. Răul a dorit și mereu va dori să aneantizeze Creația Lui, în duh și în materie deopotrivă. 

Acum, legat de recentele “dezvăluiri” ale unui mercenar care se dă drept jurnalist, nu ar fi prea multe de spus. Doar că este un indiciu sigur de alienare a unei societăți. Atâta vreme cât nu găsim nimic bun în celălalt, cât dorim, cu toate pseudo-argumentele, să îl omorâm în efigie sau cel puțin să îl batjocorim, este limpede că dușmănia va inhiba trăirea demnității de națiune liberă și puternică. Ne aducem aminte de obstacolele puse în calea alegerii locului potrivit, de amânările de tot felul, de lansarea celei mai stupide lozinci “Vrem spitale, nu catedrale!” sau de ironiile de tot felul și de toată mâna. Contrar percepției, nu toate instituțiile publice au fost în slujba Catedralei. Un singur exemplu: retragerea autorizației de construire a parcării subterane, după ce inițial proiectul acesteia a fost avizat. Și câte și mai câte. Faptul că Biserica s-a dovedit un administrator mai eficient al fondurilor, că a întreținut un mediu concurențial, tocmai ca banul văduvei și al orfanului să nu alimenteze lăcomia marilor firme, că a cumpănit bine între calitatea și durata în timp a materialelor, că a ținut sub control etapele de lucru, nelăsându-se prăduită, toate acestea sunt acum invocate pe dos. Dacă Biserica, mai precis: Părintele Patriarh, ar fi ales calea marilor proiecte de infrastructură, scumpe și enorm întârziate, ar fi fost lăudat. Mai mult: ar fi primit și sprijin financiar mai generos pentru a hrăni abonații de serviciu ai unui stat cu adevărat eșuat. 

Una peste alta, deloc retoric, jurnaliștii pot investiga, pe rând, costurile altor ctitorii. Pe cele ale Sfinților Ștefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, fără să uite de Neagoe Basarb sau Vlad Țepeș, aruncând o privire atentă și asupra mânăstirilor construite de boieri. Jalnic mai poate arăta peisajul sufletesc al celor care se cred în slujba adevărului în plină campanie a minciunii, manipulării și închipuirii! Nu pot decât să le deplâng soarta de a se fi născut într-o țară care se încăpățânează să rămână creștină. Ar fi util pentru ei să meargă în schimb de experiență în țările Golfului Arabic, să pună întrebări, să compare prețuri, să amestece criteriile tehnice ale unei construcții cu biografia constructorului, să insinueze și, finalmente, să acuze. Astfel ar putea, măcăr o parte dintre ei, să se impună pe scena mondială drept ceea ce, în fața tastaturii sau la o bere, se visează: luptători neînfricați ai Justiției. Fără milă și fără rest. Ar putea pune și de un partid apolitic (sic!): Uniunea salvării pământului de cer. USPC. 

Sus să avem inimile!