Omor, ură, invidie (și alte neînțelegeri & neplăceri)

Se spune că natura umană este complexă, greu de prins în tipare și cu atât mai puțin în cuvinte. Adevărul este cumva mai la îndemână. Da, suntem, fiecare în parte, dar cu atât mai mult la nivel comunitar, imprevizibili. În rău și în bine. 

Comportamentul nostru este influențat major de educație, de originea socială, de emoții și, mai presus de toate, de interese. Adică de proiecțiile legate de cum o să fie în viitor, chiar începând de mâine.

Altfel spus, dăm curent vrabia din mână pe fazanul de pe gard (cum îl găsim noi, diminețile, în curtea de la București). Luptăm, ne frământăm, ne certăm și ne detestăm, ne aliem, ne înțelegem, conspirăm. Toate, cum spuneam, pentru un viitor mai bun. 

Prețul? Ignorarea și chiar distrugerea prezentului. Altminteri decât alte ființe, omul trăiește excesiv în dorințele încă neîmplinite. De unde succesul, ideologic și politic, al promisiunilor, al revoluțiilor de tot felul, al marketingului care, mereu, ne promite noutatea. Mitul evoluției, al progresului, ne întunecă judecata, ne face să cumpărăm, să consumăm, să luăm de adevărate ofertele, să intrăm, indiferent de gradul de inteligență, în spirala unui timp inexistent. 

Desigur, condițiile din secolul 21 sunt diferite de cele din 17: toaleta are apă curentă, aprindem becul și stăm, cu orele, în fața tabletei. Exemplele pot continua. Problema, în profunzime, este că noi rămânem statornici, adică în croiala umanității căzute, indiferent ce aparate de bucătărie am folosi sau ce model de mașină am avea. 

Dovada? Gestionarea conflictelor. Omorâm în efigie, urâm cu patimă, invidiem cu unghiile roase, bănuim și bârfim, îl facem pe adversar neom, ne folosim de instrumente aparent obiective, precum cele juridice, atacăm și ne satisface momentul când, precum prepelița, victima ne cade la picioare. Îmbrăcați cu cele mai noi haine, mâncând bine și cu cea mai scumpă poșetă la braț, nu depășim deloc, dar chiar deloc, instinctul vânătoresc în raport cu cei care, din felurite pricini, reprezintă hrana orgoliului nostru. 

Să ne înțelegem. Sunt mai mult decât necesare controlul social, opoziția față de o idee, un grup de oameni și, implicit, de interese, așa cum sunt legitime diversitatea opiniilor și militarea pentru proiecte alternative. La ce mă refer aici este altceva: maturizarea sufletească, adâncimea, și ea oricum diferită de la un om la altul, accesului la un anumit grad de înțelepciune, de seninătate. Fără a spune cuvinte mari și grele: cât din măreția Creatorului acceptăm și cât din statutul nostru de creaturi? De ce, oare, vrem să fim Dumnezeii vieților altora, să controlăm, să eliminăm, să corectăm realitatea ca și cum am poseda întreaga știință și, culmea, am ști, fără să clipim, ce urmează, încotro navighează vasul fragil al umanității?

Gradul de civilizație nu se poate măsura doar în funcție de date exterioare, de construcții, din care în cel mai bun caz rămân ruine, sau de orice altceva pipăibil. Măreția se vede în sensibilitate, în raporturile delicate, în poezie. Adică în toate cele pe care le regăsim la Mântuitorul: fără ambiții de putere, fără atitudinea frustrată a Celui nedreptățit, fără dorința de răzbunare și, culmea culmilor, înzestrat cu antidotul universal și sigur. Cu iubire. Care nu este precum azotatul aruncat pe câmpuri, nici pretextul de a suspenda ierarhiile și nici de a ignora memoria faptelor bune sau rele, ci, peste toate și toți, se ridică și formează o imensă cupolă care ne protejează, de noi înșine și de amenințările de afară. Ajungând la limita cuvintelor, atât aș mai putea spune: iubirea este culmea realismului. Urcușul trece prin înțelegere, politețe, bună creștere, împăcare cu sine, rugăciune și multă, cât mai multă, din abundență, milă.