Oroarea Experimentului Pitești: Maldărul de trupuri însângerate din camera 4-spital. ”Eram grămadă toți unii peste alții, plini de sânge…”. Administrația închisorii și reeducații Securității genocidare

Pagina de Facebook a Memorialului Închisoarea Pitești publică o serie de pasaje cutremurătoare preluate din memoriile fostului deținut politic Petru Cojocaru (foto sus), ”Sub vremuri. Memorii din detenție”, care descriu cu acuratețe modul bestial în care administrația închisorii i-a susținut și i-a ajutat pe reeducații lui Eugen Țurcanu, rezident al Securității genocidare, să-i bată și să-i zdrobească pe studenții anticomuniști aruncați în iadul așa-numitului Experiment Pitești. 

Asta fiindcă, trebuie să o repetăm întotdeauna, mai cu seamă în aceste vremuri în care diverși dubioși direct interesați încearcă să rescrie istoria: ceea ce de regulă numim Experimentul Pitești a fost o barbarie unică în Gulagul comunist, pusă la cale de Securitatea genocidară și de partidul comunist pentru torturarea, zdrobirea, mutilarea și lichidarea elitelor studențimii românești. 

Această intervenție în forță a administrației, în frunte cu directorul Dumitrescu, care-i lovea cu pumnul pe studenții deja călcați în picioare de reeducați, a reprezentat un moment-cheie al debutului violențelor piteștene, strânsa colaborare a reeducaților cu administrația reprezentând elementul care i-a paralizat pur și simplu pe oponenți, întrucât atunci au realizat că nu au cui să se plângă și că totul e în zadar, ororile fiind instrumentate de foarte sus.

Iată clarificările istoricului Alin Mureșan: 

„Elementul decisiv pentru paralizarea oponenţilor nu a fost însă nici surpriza atacului (se referă la atacul reeducaților – n.n.), nici violenţa loviturilor, deși ambele au avut rolul lor, ci intervenţia administraţiei închisorii de partea grupului Ţurcanu. Victimele povestesc că directorul și gardienii și-au făcut apariţia în cameră după prima bătaie generală, alarmaţi de agitaţia de mai devreme. Ţurcanu i-a raportat directorului că legionarii din cameră au sărit să îi bată pe cei care doresc să se reeduce în faţa regimului. Fără să aștepte o confirmare, Dumitrescu și-a organizat gardienii în două șiruri, obligând deţinuţii menţionaţi de Ţurcanu să treacă prin culoarul format și să suporte loviturile lor. În acest fel, cei care s-au opus acţiunii au fost bătuţi pentru a doua oară, de data aceasta direct de către administraţie, realizând că nu există nicio scăpare și că nu au cui să se plângă.

Pe unii dintre ei i-a lovit Dumitrescu însuși: «Și ultimul pumn care mi l-am luat, din care mi s-au dus trei măsele, Dumitrescu mi l-a dat. Mi-a tras una și nu mai știu... Doi gardieni te propteau când ajungeai la Dumitrescu și el pac! Și era ultimul pumn... Eram grămadă toţi peste alţii, plini de sânge, plini de nu pot să spun... Și ne-a’ luat și ne-a’ târât pe paturi». Valeriu Popa își aduce aminte că au fost loviţi în podul palmei cu bastoanele până când n-au mai simţit nimic, apoi dezbrăcaţi la pielea goală, întinși pe cimentul de pe culoar și loviţi la fund timp de aproximativ o oră.

Intervenţia directorului fusese programată din timp, la fel ca și declanșarea bătăilor. Cu toate că fusese avertizat să nu lipsească din penitenciar în ziua respectivă, Marina a trebuit să meargă după el în locuinţa de serviciu, anunţându-l că deţinuţii s-au luat la bătaie. Speriat, Dumitrescu a luat-o la fugă spre închisoare, fiind ajuns din urmă de ofiţerul politic, care a încercat să-l liniștească: «O nu fiţi așa speriat că nu se mai bat întrucât în secţie se afla primul gardian Ciobanu Gheorghe care a luat imediat măsuri și bătaia s-a oprit imediat, acuma vă așteaptă numai pe D.voastră să anchetaţi»”.

(Alin Mureșan, „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”)

(sursa foto: Memorialul Închisoarea Pitești) 

Iată mărturia fostului deținut politic Petru Cojocaru: 

„Directorul a cerut să-i arate pe cei mai periculoşi. Am fost socotit şi eu printre aceștia, aşa că am fost întins cu faţa în jos pe mozaicul camerei şi bătut de directorul Dumitrescu, care îşi dezbrăcase vestonul ca să poată lovi mai bine. Când am fost lăsat de director, nu m-am putut ridica în picioare, ci m-am târât până la locul meu de pe prici. Când el a obosit, au bătut gardienii, după recomandările şefului grupului cu reeducarea. Am aflat că îl chema Eugen Ţurcanu și era student la Iaşi. Nu mă puteam ridica la locul meu de pe prici, ci zăceam pe mozaic în dreptul locului meu. Tremuram din tot corpul, iar picioarele nu mă susţineau. Eram într-o stare de inconştienţă, alternând cu realitatea. Am putut vedea pe unii din lotul meu, deşi, în afară de Cornel Luca şi Vasile Păvăloaie, i-am cunoscut numai la proces.

Niciunul dintre cei ce mă cunoşteau nu numai că nu îndrăznea să mă ajute, dar nici măcar să se uite la mine nu cuteza. Doi dintre ei ajutau la evacuarea celor bătuţi, pentru a face loc altora, care urmau să fie bătuţi. Un om, când este bătut, suferă. Când aude un urlet sau o lovitură, suferă pentru cel bătut, pentru că imaginaţia îi lucrează. Dar când vezi că lângă tine este chinuit un om prin bătaie, suferinţa lui se amplifică în sufletul tău. Totul era ca un cutremur continuu, care făcea ca niciunul dintre cei prezenţi acolo să nu aibă un teren sigur sub picioare. Dintr-o dată eram în afara comunităţii de deţinuţi din cauza altor deţinuţi. Din lotul meu, nimeni nu mai voia să mă ştie, să mă cunoască, să mă vadă. Eu eram pricina tuturor necazurilor care îi loviseră. Dacă aş fi reuşit să dispar, aşa cum dispare un strop de apă când se evaporă, ar fi răsuflat uşuraţi. Fiecare era îngrozitor de singur, fiecare se uita bănuitor la cel de lângă el”.

(Petru Cojocaru, „Sub vremuri. Memorii din detenție”)

Puteți citi mai multe despre istoria Închisorii Pitești și a Fenomenului Pitești în albumul dedicat Memorialului, disponibil pe pagina Editurii Manuscris – detalii AICI. 

Nu uitați, Memorialul Închisoarea Pitești este deschis pentru vizitare de joi până duminică, între orele 11:00 – 18:00. 

Vino să îți cunoști istoria! #istorievie