Neuitatul 1989!

De câte ori am visat anul 1989! Îl mai visez şi acum, fiindcă istoria e zgârcită în file de măreţie, când un popor se înalţă în toată statura sa naţională, îşi aruncă spaimele şi cătuşele, îşi dezleagă aripile înlănţuite şi îşi zvârle haina de rob, îşi dezlănţuie energiile divine şi îşi strigă setea de libertate. 

Anul 1989 venea peste moldoveni ca o ploaie cu apă vie, care îi trezea la viaţă de la opincă până la vlădică, le reînnoda firul rupt al demnităţii naţionale, le curăţea memoria de zgură, minciună şi uitare, le amintea de originea lor daco-latină, de strămoşii legendari, de salba de cetăţi voievodale de pe Nistru, de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi adevăratul Mihai Eminescu. 

Astăzi pare de necrezut, dar atunci sute şi mii de oameni simpli, din sate de la 20-50-100 de km de capitală, veneau pe jos, în coloane, la Chişinău ca să arate puterii comuniste că Moldova nu e un peron de gară siberiană, cu o populaţie nomadă, încropită de pe întinsurile asiatice, ci o vatră milenară, cu un popor străvechi, sedentar, băştinaş, care cu preţul sângelui şi-a apărat moşia de străinii hrăpăreţi. Şi o va apăra ori de câte ori va fi nevoie.

În 1989 Chişinăul se zguduia de vocile mulţimilor care scandau „Unire, moldoveni!”, cerul se lumina de la cel mai frumos cor din lume format din zeci şi sute de mii de patrioţi, cor care „intona” tot pe atâtea voci „Limbă! Alfabet latin! Tricolor!”. În acele zile de înviere, zeci de mii de oameni din toate colţurile R. Moldova s-au cunoscut şi înfrăţit în Piaţa Marii Adunări Naţionale, au devenit fraţi de luptă şi au jurat să ducă dreptatea şi libertatea în toate satele basarabene. 

Moldova începuseră să nu mai arate ca o gubernie rusească. Pas cu pas, acest neam sfârtecat şi umilit, se trezea din somnul de moarte şi cucerea prin solidaritatea sa cetate după cetate, duhul libertăţii trecea de la om la om, de la un sat la alt sat, de la casă la casă. Era pentru prima dată când după ocuparea Basarabiei de tancurile ruseşti, poporul punea piciorul în prag şi spunea deschis regimului comunist cine este adevăratul stăpân al Moldovei. Vocea unită a moldovenilor acoperea zgomotul tancurilor şi blindatelor, care la comandă mai „rătăceau” pe străzile Chişinăului, iar corul uriaş din centrul capitalei Moldovei se făcea auzit până în cele mai îndepărtate localităţi şi până în cel mai tăinuit şi temut cabinet din Kremlin. 

În acele zile de risc suprem şi de glorie, când comitetul central al pcM încercase de trei ori, fără succes, să închidă săptămânalul „Literatura şi Arta”, tribuna Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, când se scria una din cele mai demne pagini din istoria modernă a românimii, devenise o ruşine publică să stai pitit acasă, să aştepţi derularea evenimentelor, să priveşti printre gard şi să ieşi la capătul bătăliilor, să te dai mare şi tare că ai fost la război.

Oricâte neadevăruri s-ar spune despre noi, dar cei care i-au văzut pe moldoveni uniţi, au rămas şocaţi de frumuseţea chipului lor colectiv, de dorinţa lor de a se înălţa şi sta pe propriile picioare, i-au admirat în credinţa şi lupta lor pentru păstrarea fiinţei naţionale.

Doamne, dar cum să-ţi mulţumesc pentru fiecare din zilele de renaştere şi luptă, când ne făceam una cu mulţimile fremătânde, când ne îmbrăţişam cu fraţii noştri fără să ne cunoaştem, dar câtă nobleţe, cumsecădenie şi lumină aduceau în capitală oamenii de la ţară -- ce suflete mari, curate, înălţătoare descopeream în fiecare zi, ce chipuri dârze, arhaice, voievodale veneau cu icoane şi cu drapele tricolore şi scandau să nu cedăm presiunilor, să ne ţinem tari, că poporul e cu „Literatura şi Arta”, cu scriitorii şi jurnaliştii! Aşa ceva nu se uită şi nici nu ar avea cum să se uite, oricât ar dori să şteargă acei ani din memoria colectivă falsificatorii de azi ai istoriilor mincinoase sau integrate.

Tot în neuitatul an 1989, slugile de la comitetul central al pcM, indiferent cât de invincibilă se dădea URSS, au înţeles: peste voinţa moldovenilor nu se poate trece şi a nu legifera limba română şi alfabetul latin echivala cu o explozie populară şi o sinucidere politică. 

Astfel, după o jumătate de secol de arest, exil şi umilire a limbii române şi a alfabetului latin în Basarabia, în acel fierbinte şi istoric august, Moscova se vede nevoită să abroge legea criminală din 10 februarie 1941 „cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus” şi să dea dreptate moldovenilor.

Baioneta sovietică a plesnit, zidurile GULAG-urilor s-au prăbuşit exact peste doi ani de la istoricele evenimente de la Chişinău, iar URSS s-a pulverizat sub respiraţia de foc a popoarelor dezrobite. 

Prin unitate, jertfă şi credinţă, românimea din Basarabia s-a desprins de la imperiul răului şi a privit cu ochii mistuiţi de dor peste sârma ghimpată de pe Prut...

Şi azi când revăd anul 1989 şi mulţimile vuinde mă întreb: ce poate fi mai măreţ decât un popor atins de duhul libertăţii, ce poate fi mai frumos decât un popor în mişcare, ce poate fi mai înălţător decât un popor cu demnitate?! 

Cum să nu visezi anul şi timpul, când sub ochii noştri umezi se năştea istoria? Iar demnitatea românească mergea desculţă prin ierburile de rouă ale Basarabiei, chiar pe urmele care, la începuturi, le-au lăsat tălpile goale ale Sfântului Petru şi Dumnezeu.

Au trecut două decenii de la anul libertăţii, 1989. Victoria poporului, prin trădări, şiretlicuri şi minciuni, a fost confiscată treptat de urmaşii lui stalin şi brejnev. Sărbătorile noastre naţionale au fost neglijate oficial, terfelite şi călcate în picioare de pigmeii, care în zilele de suflet ale moldovenilor depuneau flori la monumentul lui lenin şi organizau beţii în Piaţa Marii Adunări Naţionale. 

Ne-am simţit, iarăşi, umiliţi, dar copiii născuţi în acele timpuri de glorie au ieşit în 2009 pe străzile Chişinăului şi au spălat pata de ruşine de pe obrazul Moldovei. A fost o lecţie pentru cei de „sus” că nu poţi să sfidezi mersul istoriei şi voinţa poporului, că eşti pedepsit dacă îţi urăşti neamul, limba şi originea adevărată. 

Să nu aşteptăm ca alţii să îngrijească grădina limbii noastre şi să cinstească memoria marilor noştri înaintaşi şi luptători. Să ne adunăm împreună, toată românimea „de la Nistru pân-la Tisa”, să consemnăm evenimentele istorice pentru care au luptat milioane de moldoveni. 

La finele lui august, să cuprindem în sărbătorile noastre de suflet – Ziua Limbii Române şi Ziua Independenţei de imperiul rus—zbaterile generaţiilor din 1989 şi 2009 şi să începem cu adevărat să ne simţim stăpâni pe pământul strămoşesc şi să ridicăm împreună o Țară reîntregită, liberă şi demnă.

Orologiul istoriei nu se poate opri în sârma ghimpată de pe Prut.