Chinurile martirice în care a murit Costache Oprișan, într-o hrubă din Casimca Jilavei. Sânge pentru fratele însetat. Pilda părintelui mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Pe 26 iulie 1959, în urmă cu 62 de ani, s-a stins Constantin ”Costache” Oprișan, simbol al rezistenței anticomuniste, într-o hrubă sufocantă din Casimca Jilavei (sector destinat lichidării fizice, numit ”Corabia morții” de părintele mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa). 

În acest context, istoricul Flori Bălănescu postează, pe Facebook, o strofă din poezia ”Scrisoare” a lui Costache Oprișan: 

”Dar inima-ți va spune-n noaptea albă,

Când clopotul se va-mpleti cu vântul,

Că nu sunt mort: mă porți în gânduri, salbă,

Căci mi-au murit doar ochii triști și cântul”.

Întru comemorarea lui Constantin ”Costache” Oprișan (o mare speranță a filosofiei și literaturii românești), care a revenit mergând pe jos din Germania în România ocupată de comuniști și tancuri rusești, urmându-și destinul martiric către mormântul nici azi cunoscut, Podul.ro publică o serie de fragmente esențiale dintr-un interviu pe care scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor l-a acordat autorului acestor rânduri, fragmentele fiind grăitoare pentru ce a însemnat oroarea Casimcăi – AICI mai multe detalii despre această bolgie a morții.

(Domnul Marcel Petrișor, scriitor și fost deținut politic)

Răzvan Gheorghe: Cum vă explicaţi, dacă aţi reuşit să găsiţi o explicaţie, că aţi fost întemniţat în Casimca Jilavei, ajungând să fiţi angrenat într-o poveste teribilă, mortală, cu care nu aveaţi nici cea mai mică legătură?

Marcel Petrişor: În logica evenimentelor din 1956, noi – cei care eram consideraţi capi ai studenţilor protestatari – trebuia să dispărem, să murim... Totuşi, cum am ajuns eu în „Casimca” Jilavei? O explicaţie ar exista, mai ales că aceasta era pe placul Securităţii. Eu mai făcusem puşcărie şi, în urma verificărilor din '52, securiştii descoperiseră că am avut un văr primar care a fost împuşcat în procesul paraşutiştilor. Este vorba despre doctorul Ion Buda, din Cluj, care nu fusese paraşutist, ci colaborator al acestora, om de legătură. În timpul anchetelor, am sesizat obsesia securiştilor pentru episodul acela, întrucât se căzneau să facă legătura între noi şi nişte directive închipuite pe care eu, Demostene Andronescu şi alţii le-am fi primit de la Horia Sima, prin intermediul unor emisari! Vă daţi seama câtă prostie crasă, câtă ticăloşie?! Vă mărturisesc că m-am revoltat în nenumărate rânduri şi, în pofida deselor corecţii fizice, le-am tot repetat că ce vor ei să facă în dosar este o exagerare trasă de par şi că nimeni din lotul nostru nu a avut, niciodată, o cât de mică legătură cu Horia Sima. Le-am imputat că ne acuză de chestiuni ireale în condiţiile în care Securitatea nu descoperise nici o probă în acest sens, oricât de mică, deşi organizase un post fix în mansarda Blocului Wilson. (…)

Răzvan Gheorghe: Vă rog să faceţi nişte precizări esenţiale pentru cititorii neiniţiaţi în această geografie carcerală. Ce era Casimca Jilavei, mai exact?

Marcel Petrişor: Casimca Jilavei – sau „Corabia morţii”, aşa cum a botezat-o, cu inspiraţie, Gheorghe Calciu-Dumitreasa – era, în fapt, o hrubă săpată în interiorul zidului de fortificaţie, chiar lângă reduit. Iniţial, în acel spaţiu îngust a funcţionat o etuvă cu aburi menită deparazitării hainelor. Ulterior, în vederea „cazării” noastre, hruba a fost împărţită în cinci celule micuţe, cu o lungime de aproximativ 2,30 metri, dispuse una lângă alta, în faţa cărora se afla un coridor strâmt pe care circulau paznicii încălţaţi cu târlici de pâslă. În fundul coridorului, se afla un veceu turcesc – în fapt, o gaură în care nici nu puteai respira din pricina duhorii de excremente și de clor. Celulele erau dotate cu paturi suprapuse, dispuse simetric: două câte două faţă în faţă. Singurele obiecte de acolo erau un bidon de tablă cu robinet pentru apă şi o ploscă infectă pentru urină. Bolta celulelor era joasă – cei care dormeau sus se vârau în paturi ca în nişte sertare. 

La suprafaţă, Casimca a fost împrejmuită cu un gard de scândură, care păstra o mini-curte interioară, fiind astfel izolată de restul Jilavei. Cu alte cuvinte, Casimca – unde funcţiona un crud regim de exterminare – era o mini-închisoare îngropată sub o altă închisoare, uriaşă... Colonelul de securitate Vasilescu – unul dintre cei care se ocupau de supliciile din acea hrubă a groazei – ne-a încredințat, în repetate rânduri: „Bă, d-aici nu se iese decât fără viaţă!”

Răzvan Gheorghe: Cum eraţi repartizaţi în celule?

Marcel Petrişor: Vă voi explica, începând numărătoarea de la intrarea hrubei. În prima celulă erau întemniţaţi Nicolae Petraşcu, Aurel „Popicu'” Popa, Nutti Pătrăşcanu şi Octavian Voinea. În cea de-a doua celulă, se aflau Valeriu „Vică” Negulescu, Dan Dumitrescu, Paul Grimalschi şi Aristotel „Aligo” Popescu. Cea de-a treia celulă era goală, pentru ca deţinuţii să nu poată lua legătura unii cu ceilalţi. În cea de-a patra celulă erau încarceraţi Dragoş Hoinic, Virgil Bordeianu, Alexandru „Ţanu” Popa şi Gheorghe Caziuc. Eu mă aflam în cea de-a cincea temniţă, împreună cu Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin „Costache” Oprişan şi Iosif V. Iosif. După cum puteţi observa, eu eram singurul dintre toţi aceştia care nu aveam nici cea mai mică legătură cu Mişcarea Legionară. Aceste cinci celule erau urmate de o cămăruţă în care funcţiona corpul de gardieni, unde stăteau acei ticăloşi încălţaţi cu târlici care se apropiau tiptil şi ne supravegheau prin vizetă. Tot ei ne şi cafteau cu regularitate...

Răzvan Gheorghe: La Casimcă, aţi fost repartizat în acelaşi moment cu ceilalţi deţinuţi, sau i-aţi găsit deja acolo?

Marcel Petrişor: La Casimcă am fost duşi cu toţii în acelaşi moment. Niciunul dintre cei pomeniţi nu a fost întemniţat acolo înainte. Am spus-o şi o repet: noi ar fi trebuit să murim! În fiecare celulă era introdus un tuberculos aflat în ultimă fază, în speranţa că ne va contamina şi că vom răposa pe capete. De altfel, în primele şase săptămâni aşa s-a şi întâmplat în câteva celule. Restricţiile s-au dovedit drastice: trebuia să stăm numai la marginea patului, având interdicţia de a ne apropia de perete, de a ne închide ochii sau – cu atât mai puţin – de a ne lăsa pradă somnului. Orice nesocotire a regulilor atrăgea alte restricţii şi bătăi administrate cu sălbăticie. Moartea plutea pretutindeni.  

Regimul criminal

Era clar: se decisese de sus că noi trebuia să sfârşim la Casimcă. După un an de hrubă, unul dintre sergenţii care ne păzeau îşi făcuse obiceiul să ne tot descoasă, cuprins de o curiozitate morbidă: „Bă bandiților, voi aici tre' să muriţi, da' io nu înţeleg o chestie. Ce mama dracu' aţi făcut voi, bă bandiţilor? Ce maşină de ucidere în masă aţi vrut voi să folosiţi?” Într-o bună zi, n-am mai putut rezista tentaţiei şi i-am răspuns, cu nonşalanţă: „O maşină de bărbierit!” Din fericire, n-am fost pedepsit pentru asta, fapt care mă miră şi acum. Aşa cum v-am spus, gardienii purtau târlici de pâslă pentru a se putea apropia neauziţi când ne supravegheau prin vizetă. 

Ca să avem oarece aer în acele hrube umede, administraţia (în mărinimia ei!) dăduse dispoziţia să fie făcute cinci găuri rudimentare în partea de jos a uşii. Eu, Calciu şi Iosif făceam „de gardă” în apropierea acelor mici spărturi. Când depistam umbra sergentului care se furişa spre vizetă, îi sculam în grabă pe ceilalţi, pentru a nu fi surprinşi şi pedepsiţi. Altminteri, nu ne-am fi putut aşeza deloc şi nici nu am fi putut dormi, din când în când, ca să ne mai întărim organismul. Dacă am fi zăbovit numai în picioare, cum prevedea regulamentul ăla criminal, ne-am fi curăţat şi noi, aşa cum s-au curăţat alţii, în celealalte celule.  

Răzvan Gheorghe: În momentul în care aţi fost adus în Casimcă, nu aveaţi habar de cele întâmplate la Piteşti, nu știați despre Experimentul Pitești, auziserăţi doar oarece zvonuri, începând cu '53...

Marcel Petrişor: Da. La Casimcă aveam să aflu multe chestiuni privitoare la experimentul reeducării, chiar de la cei care s-au aflat, în anumite perioade, în miezul iadului de la Piteşti, şi nu numai, fiindcă s-a încercat exportarea experimentului. Costache Oprişan era bolnav mort, iar între Iosif V. Iosif şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa se născuseră nişte tensiuni... În cartea mea de memorii „Cumplite încercări, Doamne!”, am consemnat câteva dintre numeroasele discuţii auzite acolo, în hrubă. Calciu nu făcea niciodată reproşuri, capitol la care excela Iosif. Îmi amintesc că şi Oprişan mi-a spus câteva chestiuni interesante petrecute la Piteşti. Treptat, din vorbă-n vorbă, am început să realizez grozăvia Piteştiului. Uneori, Iosif îmi spunea: „Mă, noi am ajuns în halul ăsta din pricina intelectualilor, fiindcă s-au încăpăţânat s-o facă pe deştepţii cu animalele astea, iar noi am plătit poliţele şi am suferit atrocităţile alea...”

„Penicilina” lui Calciu

Adevărul e că, la Piteşti, pe Oprişan îl stâlciseră-n bătaie – ce-i drept, era mai bine pregătit intelectual decât majoritatea celorlalţi. Reeducatorii lui Eugen Ţurcanu vor fi avut ce să mulgă de la el – în libertate, Costache Oprişan fusese şeful Frăţiilor de Cruce. Deşi era groaznic de bolnav, Calciu, Iosif şi cu mine nu am precupeţit niciodată vreun efort pentru a-i prelungi viaţa, sau pentru a-i ameliora suferinţele, uzitând diverse metode ingenioase. Bunăoară, Calciu izbutise să inventeze un soi de penicilină. Ne învăţase să lăsăm la mucegăit bruma de pâine, să amestecăm mucegaiul cu zeama călâie pe care torţionarii o numeau „cafea” şi, finalmente, să-l tragem pe nas, ca şi cum ar fi fost penicilină sau streptomicină.

Răzvan Gheorghe: Să revenim la tensiunile dintre Iosif şi Calciu. Aşadar, Calciu nu i-a reproşat nimic, niciodată, lui Iosif?

Marcel Petrişor: Nu. Deşi a vorbit deseori despre reeducarea de la Piteşti, Calciu nu i-a imputat niciodată nimic lui Iosif. În schimb, Iosif obişnuia să-i reproşeze: „Bă, tu ai supravieţuit pentru că erai medic şi ai fost băgat la zdup într-o perioadă în care ai fost scutit de ce am păţit noi, la Gherla, fiindcă tu erai în camera doctorilor, unde aveai cearşaf şi alte chestii...” Calciu a tăcut întotdeauna. Eu mă minunam şi nu cutezam să-l întreb pe Iosif mai multe, fiindcă mă gândeam că nu-i corect să-mi bag nasul în treburile lor.

Sânge pentru fratele însetat. Iubire şi disperare

Însă m-a şocat puterea de sacrificiu de care a dat dovadă Calciu, în pofida tuturor acestor tensiuni cotidiene. Într-o zi, când Iosif era extrem de bolnav şi suferea îngrozitor de o sete teribilă, Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi-a tăiat venele cu un fragment de blacheu şi i-a dat să bea propriul său sânge! A făcut asta din iubire şi disperare, din cea mai mare disperare, pentru a-i mai alina suferinţa lui Iosif, fiindcă, în acele momente de groază, nici nu mai speram să-l salvăm de la omor. Vă mărturisesc că eu nu aş fi fost niciodată în stare de aşa ceva... însă Calciu şi-a tăiat venele fără să stea pe gânduri...

Gheorghe Calciu-Dumitreasa, salvatorul de vieţi

De altfel, el mi-a salvat viaţa în două rânduri. Odată, când eram grav bolnav, Calciu a făcut greva foamei, în pofida tuturor riscurilor şi restricţiilor la care se supunea în mod deliberat, până ce gardienii au cedat şi mi-au dat antibioticele care m-au scos din ghiarele morţii. Cu altă ocazie, văzând că eram bolnăvicios şi că devenisem un schelet ambulant, Calciu a luat decizia de a-mi da porţia lui de pâine, ceea ce s-a şi întâmplat timp de opt luni, până când am reuşit să mă pun pe picioare. Iniţial, în momentul în care Calciu a făcut acest anunţ în celulă, că îmi dă mie porția lui de pâine, Iosif a ezitat puţin, doar câteva secunde, şi-apoi a spus: „Ei, atunci îi dau şi eu pâinea mea!” Să ştiţi că aşa am scăpat cu viaţă... Altminteri, nu mi-aş mai fi revenit în fire!  

„La Piteşti nu s-a putut rezista. Turnătoria era pretutindeni!”

Oricum, şi Iosif căzuse la Piteşti, în orice caz, din pricina torturilor constante care atinseseră o sălbăticie de neînchipuit. Reeducarea însemna o teroare permanentă, care, la început, se axa asupra informaţiilor pe care le-ai tăinuit de-a lungul anchetelor Securităţii, informații pe care Securitatea le afla acum în acest mod, abominabil, apoi asupra informaţiilor auzite prin închisori, aceste etape fiind urmate de scuiparea pe Sfintele Taine, denigrarea propriei familii, în cea mai venală manieră, şi stâlcirea în bătaie a celui mai bun prieten, deopotrivă cu mutilarea lui trupească şi sufletească. În ultimă instanţă, victima „reeducată” devenea călău, existând însă şi riscul să se prăbuşească, din nou, la statutul de victimă, în funcţie de zelul cu care îi schilodea pe ceilalţi. Totul sub atenta organizare și supraveghere a Securității. Când eram la Casimcă, uneori comunicam „la perete”, prin intermediul ciocănelilor în ritm de Morse, cu bietul Nutti Pătrăşcanu, care îmi explica: „Am încercat de multe ori să ne împotrivim, la Piteşti, însă nu s-a putut rezista. Turnătoria era pretutindeni”  

Răzvan Gheorghe: Aşadar, Nutti Pătrăşcanu conştientiza totuşi ce se întâmpla...

Marcel Petrişor: Bineînţeles.

Răzvan Gheorghe: Cum de nu a scris Iosif V. Iosif nimic despre experienţele din închisoare?

Marcel Petrişor: Eu chiar am stăruit pe lângă el să lase o mărturie scrisă, dar a refuzat întotdeauna, în puţine cuvinte. După eliberare, Iosif V. Iosif a fost repartizat la o fabrică de medicamente. Sărmanul de el se îmbolnăvise de icter şi ducea o viaţă foarte grea. Ţin minte că m-am întâlnit cu fratele Calciu şi i-am făcut o vizită. Ne-a zis: „Mă, n-am ce să vă dau de mâncare, dar am făcut rost de nişte medicamente, de la fabrică. Luaţi, dacă vă folosesc la ceva...” Iosif a murit înainte de Revoluţie. 

Răzvan Gheorghe: Să revenim la perioada încarcerării la Casimcă. În pofida atrocităţilor, duşmăniilor şi răfuielilor din trecutul recent, deţinuţii erau solidari acolo, se acopereau şi se ajutau reciproc?

Marcel Petrişor: Cu excepţia celulei în care se aflau Dan Dumitrescu şi Aristotel „Aligo” Popescu – suflete sfărâmate şi minţi răvăşite din pricina Piteştiului –, cu toţii am înţeles că aveam acelaşi duşman, aflat dincolo de gratii, aşa că am încercat să ne apărăm, să rezistăm. V-am spus că făceam de gardă cu rândul, lângă acele găuri din uşă, ca să reuşim să stăm rezemaţi din când în când, sau ca să ne mai putem închide ochii injectaţi de boală, frig şi foamete. Inclusiv faimosul acolit al lui Țurcanu, Popa Ţanu, cel care urma să-mi fie coleg de cameră, la Aiud, a fost de acord cu tactica asta – „eu te păzesc pe tine, tu mă păzeşti pe mine” – şi a făcut de gardă fără nici cea mai mică problemă, ori de câte ori i-a venit sorocul. Comportamentul acesta era cât se poate de firesc, indiferent de atrocităţile trecutului foarte recent, întrucât se impunea o solidaritate în faţa morţii care ni se pregătea tuturor.

Răzvan Gheorghe: Popa Ţanu avea mustrări de conştiinţă?

Marcel Petrişor: Sigur că avea. Se vedea cu ochiul liber că-l bântuiau nenorocirile pe care le săvârşise. Purta mulţi bolovani pe suflet... Din nefericire, un comportament diametral opus a avut bietul Aristotel „Aligo” Popescu, care, la un moment dat, rămăsese singur în celulă. Până atunci, îi supraveghease şi îi denunţase pe ceilalţi, dar, odată rămas singur, l-am auzit cum s-a turnat pe el însuşi gardianului... Motivul a fost de-a dreptul îngrozitor, dom'le! Aligo Popescu s-a dus la ăla și s-a autodenunțat, cu o abnegaţie de om cu creierul spălat: „Domnu' sergent, eu am adormit în timpul zilei, ceea ce e interzis de regulement! Vă rog să-mi acordaţi sancţiunea pe care o merit!”

Răzvan Gheorghe: Un cutremurător reflex al reeducării...

Marcel Petrişor: Exact! Vă daţi seama câtă tortură şi câtă bătaie a îndurat sărmanul Aligo Popescu, ca să ajungă în acel stadiu al depersonalizării? Când ajungi să te supraveghezi constant şi să te torni pe tine însuţi, susţinând că asta era „împotriva directivelor domnului Ţurcanu”, cum mai susţinea el uneori, este odioasă degenerarea la care ai fost adus! Aligo Popescu avea să moară autopedepsindu-se în celulă, respectând întocmai regulamentul acela criminal şi denunţându-ne pe noi, ceilalţi deţinuţi, ori de câte ori a avut ocazia. Într-o zi, văzând că Aligo Popescu era cu un picior în groapă şi că abia se mai târa pe coridorul strâmt ce ducea la veceul turcesc, Calciu şi cu mine ne-am gândit să-l ajutăm cu medicamente şi mâncare. Ne era tare milă de el... treacea prin chinuri uriaşe, acolo, la doar câţiva paşi de noi... Aşa că am scos două-trei antinevralgice pe care le aveam dosite în tivul unei haine zdrenţuite, am strâns puţină pâine din micuţele noastre raţii şi, când am fost scos la veceu, am pitit pachetul într-un bazin gol – acolo era ascunzătoarea noastră. Nu a trecut mult timp şi ne-am trezit că un caraliu nervos a dat buzna peste noi, în celulă: „Bă, voi sunteţi nebuni?! Ăsta spune că i-aţi lăsat pâine şi medicamente la veceu!”. „Ăsta” era chiar omul pe care noi ne străduiam să-l salvăm, amărâtul de Aligo Popescu, care-i chemase degrabă pe gardieni şi le arătase ajutorul trimis! Le-a spus ălora că noi am fost înaintea lui la veceu şi că e ferm convins că eu şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa ne-am făcut vinovaţi de nesocotirea regulamentului intern! Închipuiţi-vă că unica şi ultima lui obsesie era că noi voiam să-l salvăm de la rigorile unei pedepse binemeritate... Atunci, ţin minte că m-a întrebat Iosif, nu fără un zâmbet amar în colţul gurii: „Ei, acum înţelegi ce-a fost Piteştiul?” Înainte de episodul acesta pe care vi l-am povestit, eu i-am tot întrebat pe Iosif şi pe Calciu: „Mă, fraţilor, cum dracu' de v-aţi turnat în halul ăsta unii pe alţii? Cum de-a fost posibil?” După gestul lui Aligo Popescu, Iosif m-a privit în ochi şi m-a edificat: „Uite, aşa!” 

Citește AICI întregul interviu cu domnul Marcel Petrișor, scriitor și fost deținut politic.