"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-un editorial caustic publicat pe platforma Contributors, filosoful și scriitorul Gabriel Liiceanu aduce în atenție problema plagiatului academic „ocrotit” de reprezentați de seamă ai statului român, în ciuda eforturilor repetate ale jurnalistei de investigații Emilia Șercan, din ultimele zile, de a atrage atenția că se pregătește o adevărată „amnistie a furtului” intelectual. Artizanul preparărilor în acest sens este însuși ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, dar Gabriel Liiceanu spune că președintele Klaus Iohannis este cel care și-a încălcat una din marile promisiuni electorale, de a educa România, și a acceptat desemnarea controversatului Cîmpeanu - un personaj apropiat cândva de Victor Ponta din guvernul căruia a și făcut parte – drept personaj cheie în implementarea programul „România educată”.
„Lucrul cel mai grav, domnule președinte Iohannis, cu poveștile de genul „modificărilor Cîmpeanu”, care se petrec sub ochii noștri orbiți de prea multa minciună, nu e doar că ne pierdem speranțele, ci că ni se surpă perspectiva istorică. Ar trebui să vă pese că lucrul acesta se petrece în mandatul dumneavoastră, al cuiva în care eu continui să văd în primul rând profesorul”, scrie Liiceanu la finalul editorialul pe care îl puteți citi integral AICI și din care redăm și noi, mai jos, câteva fragmente importante.
Gabriel Liiceanu: „România educată” a fost promisiunea unui program de redresare a noastră ca națiune, și el ar fi trebuit să-nceapă tocmai de la educarea în spiritul respectării cuvântului dat. În comunităţile mature, cuvântul dat te leagă de promisiunea făcută şi-i leagă pe oameni unii de alţii. În virtutea acestui contract nevăzut, şi nu a legilor, funcţionează, de fapt, orice comunitate, și cu atât mai mult o țară.
La noi însă, adică de vreo 70 de ani, de când istoria ne-a împins în zodia minciunii, oamenii nu prea mai fac ce spun. Devenite simple baloane de săpun, cuvintele „se sparg” și dispar fără urmă de îndată ce au ieşit din gură. Noi ne-am eliberat social de cuvinte şi cuvintele nu ne mai leagă între noi. Nepriponiţi de cuvinte în spațiul comunitar, suntem în bătaia vântului şi societatea noastră se destramă.
(...) Dându-și cuvântul că va educa România, președintele țării și-a pus iscălitura pe contractul nevăzut făcut cu poporul lui. Neținută, promisiunea aceasta e cea mai plină de consecințe nefaste, pentru că ne distruge tuturor celor care am crezut în ea ultimele resurse de speranță.
Când Ludovic Orban, ca prim-ministru, l-a numit ministru la Educație pe Sorin Cîmpeanu, a făcut-o declarând că acesta e omul care va implementa exemplar în viața românilor programul „România educată”. Ecce homo! O vorbă din care cel care-a rostit-o nu credea o iotă. În presă s-a zvonit că numirea lui Sorin Cîmpeanu venea de la președinte. Dar în virtutea a ce?, stai și te-ntrebi. Ce făcuse până atunci Sorin Cîmpeanu pentru gospodărirea educației, a domeniului care asigură calitatea materialului uman din care este plămădită o societate? Am spus deja că „numirea recentă a lui Sorin Cîmpeanu la Învățământ este de-a dreptul impudică la scară națională”. Cum să introduci într-un guvern de centru-dreapta, mă întrebam, un personaj care a trecut prin guvernul Ponta, care a pus umărul la spălarea acestuia de plagiat, care a înființat Pro România cu Ponta și Tudose, care a validat în vrac 70.000 de diplome ieșite din „fabrica de diplome Spiru Haret”, care a devenit membru în Academia de Științe ale Securității Naționale înființate de Gabriel Oprea, deținătoarea recordului în materie materie de membri cu teze de doctorat plagiate.
Își putea oare permite România să plătească un preț atât de ridicat pe aranjamentele politice din culise? Încheiam spunând că, prin acest acest balet politic incalificabil, participarea la alegerile viitoare va și mai precară și că, în felul acesta, revenirea la rampă a PSD-ului a început deja.
Și iată că, zilele acestea, îl vedem pe Cîmpeanu trecând la „implementarea exemplară” a programului prezidențial „România educată”! Emilia Șercan e cea care a tras semnalul de alarmă pentru ce ni se pregătește – ca de obicei, în culise –, fără să ni se spună care este adevărata miză a unui ordin ministerial. Românii oricum s-au plicitsit, s-au lehămesit, s-au sastisit, s-au resemnat. Nu mai cer socoteală pentru ce se face în numele lor și fără acordul lor.
Nu voi intra în detalii în privința modificărilor pe care ministrul Educației vrea să le introducă în „Metodologia de analizare a plagiatului” care stă la baza activității unui Consiliu menit să detecteze tezele de doctorat plagiate: „Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare” (CNATDCU). A făcut-o pe larg Emilia Șercan într-un text publicat recent pe Facebook. Atât e de spus pe înțelesul nostru al tuturor: „modificările” propuse de Sorin Cîmpeanu vizează amnistierea furtului, a furtului descoperit într-un al doilea pas.
Modificarea sună, în conținutul ei, așa: respingerea unor sesizări noi pentru teze pentru care s-a emis deja un verdict, chiar dacă ar exista indicii temeinice de plagiat care nu au fost analizate inițial. Imaginați-vă că un complet de judecată – în lipsa tuturor probelor – dă inițial un verdict greșit și îl absolvă pe criminal de crimă, pe hoț de furt, pe făptaș în general de fapta care lezează întreaga societate. După o vreme ies însă la lumină probele crimei, hoției, nelegiuirii. Dar între timp, în codul legislativ al acelei țări, se introduce o „modificare” care decretează că criminalul, hoțul, nelegiuitul, dovediți ca atare într-un al doilea pas, nu mai pot fi condamnați. Ei pot zburda în libertate după crima făcută, după bunurile furate, după legea călcată în picioare.
La acestea revin „modificările Cîmpeanu”. În cazul nostru, cel dovedit într-un târziu că a furat pagini născute din mintea și munca altuia nu mai are a se teme de noua descoperire. El va beneficia, ca hoț ordinar, de onoarea titlului academic și de banii primiți de la Stat (deci de la noi) pentru titlul obținut cu osteneala hoției sale. Asta în privința hoțului. Dar în privința celui care-i netezește calea, împiedicând ca dreptatea să se facă – ce putem spune? Nu e teribil să-l faci agent al implementării „României educate” tocmai pe complicele la hoție, pe cel care i-a dat binecuvântarea?
Pretenții nu am nici de la Sorin Cîmpeanu ca ministru, nici de la Ioan Aurel Pop care, ca președinte al CNATDCU, i-a dat, la cerere, ministrului, în vederea legitimării modificărilor sale, o scrisoare lipsită de orice ambiguitate: „În numele conducerii CNATDCU, apreciez ca fiind oportune modificările propuse”. Nu aștept nimic bun nici de la vicepreședintele CNATDCU, Mircea Dumitru, de vreme ce, după ce a declarat public că nu e de acord cu „modificările Cîmpeanu”, odată invitat de acesta la minister, a făcut pasul înapoi, fiind de acord ca asupra unei teze odată verificate integral să nu se mai poată reveni ulterior cu o nouă sesizare.
În puneam, în schimb – și îmi pun în continuare – speranțe în privința dlui Marius Andruh, celălalt vicepreședinte al CNATDCU, cel care a declanșat campania plagiatului Ponta cu ani în urmă. Dar mi-e greu să înțeleg cum, invitat odată cu Mircea Dumitru la minister, l-a imitat pe acesta în bâlbâiala lui. Iar ca cetățean ce nu se vrea păcălit, și ca pălmaș al cuvântului, mă încăpățânez să am speranțe legate de președintele Iohannis. Nu pot să cred că, după ce a lăsat șase ani programul promis în adormire, va merge până într-acolo încât să asiste indiferent, contemplând splendoarea țării noastre din vârful unei pârtii de schi, la transformarea ideii de „România educată” în „România furată”.
