EXCLUSIV Interviu. Cutremurătoarele mărturii ale domnului Mirel Marin Stănescu, deținut politic la doar 17 ani: ”La Periprava am fost obligat să smulg stuful cu dinții”. Tentativa de evadare de la Ocnele Mari și amploarea genocidului săvârșit în lagărele de exterminare ale Canalului

Podul.ro are onoarea de vă prezenta, în exclusivitate absolută, un interviu-fluviu cu fostul deținut politic Mirel Marin Stănescu (81 ani), condamnat și aruncat în spatele gratiilor la doar 17 ani,  în vara lui 1957, după ce a spus, într-o discuție cu alți adolescenți, printre care și un elev turnător, că urăște comunismul și că intenționează să fugă din țară.

Urmările nu întârzie să apară – securiștii descind și arestează copilul în fața mamei disperate. După cumplitul arest din beciurile Securității Constanța, minorul de odinioară avea să fie condamnat cu viteza luminii, de un tribunal militar, închipuiți-vă, la 3 ani de temniță grea și muncă silnică – și asta doar pentru că un copil îndrăznise să critice regimul, într-o flecăreală cu alți copii.

Mirel Marin Stănescu își va executa condamnarea la Jilava, la secția specială pentru minori a penitenciarului din Cluj, la Ocnele Mari, la Gherla și în lagărul de exterminare Periprava-Grind. Relatările despre Crăciunul petrecut la Jilava și Gherla curentează la propriu și dau dimensiunea rezistenței din bolgiile ororii. Mărturiile sunt generoase, cu multe detalii și numeroase aspecte inedite, mai cu seamă că prezintă cu acuratețe zone ale recluziunii despre care nu s-a scris foarte mult – mă refer la secția de la Cluj pentru deținuții minori dar și la vechea pușcărie de la Ocnele Mari, de unde Mirel Marin Stănescu și camarazii săi de suferință vor încerca să evadeze, disperați de teroarea la care erau supuși (episodul este descris pe larg în interviu).

De-a dreptul terifiante sunt, evident, și relatările de la Gherla – brutale și directe, fără pic de fard, prezentând adevăratul chip hâd și genocidar al comunismului. De notat că Mirel Marin Stănescu e transferat în pușcăria transilvăneană chiar în perioada de după Marea Revoltă din vara anului 1958, în plină represiune sângeroasă coordonată de criminalul în masă Petrache Goiciu, comandantul Gherlei. Pereții sunt mânjiți cu dâre și pete de sânge – senzația de abator uman e omniprezentă și-ți rămâne pe retină. 

Sub domnia absolută a torționarului genocidar Ion Ficior – care bătea personal deținuții până-i umplea de sânge, uneori urcându-se cu calul peste ei –, la Periprava-Grind teroarea este la fel de permanentă ca în celelalte halte ale distrugerii, numai că aici represiunea presupune și un alt rețetar de patimi, cruzimea atingând culmi neverosimile: munci zdrobitoare și umilitoare în cele mai inumane condiții, la care se adaugă toate celelalte plăgi ale Gulagului românesc. Un aspect cutremurător: bătut cu bâta, Mirel Marin Stănescu va fi obligat să îngenuncheze și să smulgă cu dinții stuful pe care nu-l secerase cu tarpanul – umilința aceasta i-a marcat întreaga viață. Peste decenii, domnul Stănescu avea să devină un important martor istoric, depunând depoziții esențiale împotriva criminalului în masă Ion Ficior, pe care a trăit să-l privească în ochi și să-l vadă condamnat. 

Interviul tratează pe larg și genocidul săvârșit în lagărele de exterminare de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră, domnul Mirel Marin Stănescu – care i-a căutat pe martirii de la Canal încă de la începutul anilor ꞌ90 – prezentând concluziile cercetărilor sale întreprinse împreună cu regretatul fost deținut politic Vlad Nicolau. Informațiile sunt prețioase și reprezintă un veritabil rechizitoriu pentru un autentic proces al comunismului. 

Vă invit să citiți și să distribuiți interviul: 

Răzvan Gheorghe: Domnule Stănescu, erați doar un copil de 16 ani și jumătate când ați fost arestat de Securitate, în vara lui ꞌ57. Care a fost motivul? 

Mirel Marin Stănescu: M-am născut în Constanța, în 1940, în fostul cartier”D.P.M”, așa i se zicea. Se afla vizavi de actuala gară, era un cartier al portului, tatăl meu fiind angajat la Uzina electrică din port. În anul 1957 eram elev în clasa a X-a la liceul ”Ana Ipătescu” fost ”Domnița Ileana”. Marile mele probleme, ce urmau să-mi marcheze iremediabil întreaga viață, au început după unele discuții purtate cu alți doi prieteni care erau puțin mai mari decât mine. Am comentat anumite știri aflate de la posturi de radio occidentale care transmiteau pe unde scurte în limba română – la noi în casă se ascultau frecvent aceste posturi interzise și bruiate. Cu acei prieteni am căzut de acord că viitorul nostru nu poate fi într-un regim comunist represiv pe care îl urâm și am hotărât să fugim din țară cu un vapor. Despre discuția noastră a aflat și un alt coleg al cărui tată avea serviciul la Casa Albă, cum i se spunea la noi, într-o funcție de partid. 

Răzvan Gheorghe: Pe-atunci, toate orașele și orășelele patriei aveau câte o așa-zisă Casă Albă, care însă nu era deloc ”albă”, denumirea referindu-se la sediile comitetelor județene sau regionale de partid. Cutuma avea să se păstreze și în epoca lui Ceaușescu. 

Mirel Marin Stănescu: Da, așa este, acelea erau vremurile, știți la ce mă refer. Ei bine, tatăl colegului cu pricina era un comunist cu funcție la Casa Albă, adică acționa în prima linie a Partidului Comunist de la nivelul județului Constanța. Băiatul și-a informat  părintele despre ce auzise, iar acesta,  conștiincios, a informat degrabă Securitatea de marele pericol pe care-l reprezenta un copil de 16 ani și jumătate care mai era și coleg cu fiul lui. Drept urmare, în 13 august 1957, la ora 6 dimineața, doi securiștii mi-au bătut la poarta casei.

– Vezi că te caută două persoane, a mai avut timp să-mi spună mama, după ce m-a trezit cu o bătaie în geamul camerei unde dormeam. Eram contrariat – cine să mă caute la ora aceea, când abia se rupsese de ziuă? 

Cei doi securiști au intrat în cameră, mi-au cerut buletinul și m-au luat la întrebări, pe două voci, așa confuz cum eram. Ochii le jucau în toate părțile. Nu realizam ce se întâmpla. Au început să se uite prin cărțile din bibliotecă, să le răstoarne pe rafturi, să le răsfoiască suspicioși. Aveam  pe masă, printre cărțile și caietele de școală, și câteva broșuri de dinainte de război, pe care noi băieții le împrumutam de la unii la alții, se numeau DOX-uri, erau mici reviste de aventuri, în fascicule. 

– Ia uite ce citește, literatură decadentă!, a decis unul dintre securiști, triumfător, arătându-i celuilalt vreo două broșuri din seria ”Aventurile submarinului Dox”.   

Țin minte că și-au dat din mână-n mână cărțile alea în timp ce șușoteau preocupați. Au percheziționat prin casă, s-au băgat prin toate ungherele, dar evident că n-au găsit nimic incriminator. 

– Îmbracă-te și vino cu noi, mi-a zis unul, într-un final, făcându-mi semn spre ușă.

– Unde trebuie să merg?

– Mergi să dai o declarație. 

M-am îmbrăcat în grabă, foarte speriat și i-am însoțit, neînțelegând nimic din ce se petrece. Mama, și ea blocată, ne-a însoțit tăcută până la poartă. Nu reușea să priceapă de ce mă luau securiștii la ora 6 dimineața.

Pe o stradă lăturalnică, parcată dosnic, ne aștepta o mașină GAZ. În scurt timp aveam să ajung la Securitatea din Constanța, pe Bulevardul Mamaia – clădirea abia fusese construită și încă se mai lucra la fațadă. Mi-amintesc că afară erau niște butoaie mari cu var. M-au băgat la corpul de gardă, unde un ofițer mi-a ordonat să stau cu fața la perete.  A venit un altul care m-a percheziționat foarte amănunțit, mi-a luat buletinul și tot ce mai aveam prin buzunare, mi-a luat cureaua de la pantaloni și șireturile de la pantofi. M-au fotografiat față și profil, mi-au luat amprentele, au completat niște fișe cu date personale. Apoi, un tip foarte solid mi-a astupat ochi cu niște ochelari negri de cauciuc, m-a luat de braț mai mult pe sus, m-a tras pe niște culoare întortocheate și m-a băgat într-o celulă.

Răzvan Gheorghe: Cum era în arestul Securității din Constanța. Ați stat singur în celulă pe durata anchetei ?

Mirel Marin Stănescu: Celulele din arestul Securității se aflau la subsol. Cea în care am fost băgat eu avea o ferestruică sus, în imediata apropiere a tavanului, restul celulei fiind în pământ. Geamul era din sticlă mată și putea fi întredeschis foarte puțin cu o manetă de pe culoar pe care o putea acționa numai gardianul. În celulă încăpeau doar două paturi de fier și o oală smălțuită pentru urină. Era permis să vorbești numai în șoaptă, nu aveai voie să stai lungit pe pat de la ora 6:00 până la ora 22:00. Pentru deșteptare și stingere erai anunțat de gardian. Un bec electric stătea aprins continuu, zi și noapte. 

Regimul de la Securitate era draconic. Gardienii erau majoritatea lipoveni, vorbitori de limbă rusă – desigur, cele mai credincioase slugi ale regimului comunist –, purtau o încălțăminte cu talpă groasă din pâslă ca să nu fie auziți când umblau pe holuri și ne supravegheau permanent prin ochiurile de la vizete. Mâncarea era puțină și mizerabilă. Îmi aduc aminte când gardianul  îmi strecura pe vizetă gamela cu mâncare care era plină de muște și-mi spunea ironic: ”Ia și mănâncă, e carne de pasăre”, și râdea prostește. Altă dată deschidea vizeta, îmi făcea semn să mă apropii de ușă și-mi spunea șoptit: ”Politică ți-a trebuit, stai în cușcă înghemuit”, și rânjea batjocoritor.

Exista în celulă un buton pe care îl apăsam atunci când aveam nevoie pentru necesități; atunci scoteam și oala smălțuită pe care o aveam în celulă pentru nevoile nopții, pe care o vărsam într-un WC care se afla undeva, pe hol – până acolo eram conduși de braț de către gardian, având ochii astupați. În timpul cât eram în cabină, după un minut, gardianul începea să bată în  ușă: ”Ieși mai repede, mă” – nu știu ce se întâmpla cu cei care aveau probleme digestive. Tot pe acel buton din celulă se apăsa și atunci  când cel arestat cerea să fie scos pentru un supliment de anchetă. În liniștea aceea înfricoșătoare răzbăteau deseori țipete înfundate ale celor torturați în anchete. Eram foarte speriat și confuz, nu știam ce se va întâmpla cu mine. 

Am găsit în celula în care am fost băgat un bătrânel, avea în jur de 60 de ani. Cum m-a văzut așa, cu lacrimi în ochi, a încercat să mă încurajeze. Se numea Ugolino Bratezi, era un italian care fusese administratorul ”Casei Italiene” din Constanța și era acuzat de spionaj pentru Vatican. Era de mai mult timp în anchetă la Securitate, foarte slăbit, ajunsese o umbră. Îl scoteau noaptea la anchetă, cam pe la orele 2:00 sau 3:00, cam așa apreciez, fiindcă acolo n-aveai ceas, acolo timpul căpăta alte dimensiuni. Dormeam iepurește și mă trezeam speriat când gardianul deschidea zăvoarele și intra în celulă, își punea degetul la buze, ca să nu spun nimic, și-mi făcea semn să mă întorc cu fața la perete. Se ducea la bătrânel, îl scutura din somnul ăla chinuit, îi punea ochelarii de cauciuc și-l lua, vorbindu-i  în șoaptă, dar poruncitor:

– Șșșșșșșșt. Hai, repede! Mai repede!

Nu mai puteam să adorm până când îl readuceau, după vreo trei-patru ore, cam așa. La-ntoarcere plângea săracu, era disperat... La un moment dat, după câteva săptămâni, îmi spune:

– Dumneata ești copil, s-ar putea să-ți dea drumul. Dacă se va întâmpla, te rog să te duci la fata mea și îi spui că ai vorbit cu mine, să meargă la Ambasada Italiei, să spună acolo că sunt arestat nevinovat, că sunt bolnav și că mă aflu în situația asta. Vezi că noi am îngropat acolo, în beci, o ladă cu niște crucifixe pe care este răstignit Isus Cristos. Te duci la fata mea și-i spui să îți dea și dumitale unul.

Beciul la care se referea colegul meu era în interiorul Casei dꞌItalia, a cărei activitate fusese interzisă de comuniști încă din anul 1948. Personalul care o deservise plecase în Italia, dar el și cu fata lui rămăseseră pentru a o administra, întrucât imobilul încă mai aparținea statului italian. Fiica lui Ugolino Bratezi era în libertate și se afla la Casa dꞌItalia, cel  puțin până în anul 1957, când a fost arestat. Nu știu ce s-a mai întâmplat după aceea. Crucifixele respective, mi-a povestit bătrânul, împodobeau odinioară sălile de clasă și au fost îngropate și ascunse pentru a nu fi distruse de comuniști – crucile erau dintr-un lemn nobil și aveau dimensiunea cam de 30-40 de centimetri, iar  trupul răstignit al mântuitorului Iisus Hristos era din argint, frumos reliefat. 

– Sunt îngropate în beci, într-o ladă. Te duci la fata mea și-i spui să-ți dea unul, mi-a repetat el în șoaptă, cu un amestec de disperare și speranță. 

Vă dați seama, sărmanul încerca să facă posibile niște intervenții și se agăța de orice, se perpelea teribil căutând soluții de scăpare. Dar se înșela amarnic în ce mă privea: deși eram minor, urma să iau calea temnițelor comuniste, așa că nu am mai putut ajunge la Casa dꞌItalia. În paranteză fie spus, clădirea se afla – și încă se mai află – pe Bulevardul Regina Maria, astăzi Bulevardul Mamaia. Casa dꞌItalia a fost construită de statul Italian, iar la inaugurarea amplasamentului, în anul 1937, a venit și Benito Mussolini.

Construcția este în stil italian, din cărămidă  aparentă, și a funcționat ca un fel de pension cu internat pentru copiii orfani sau fără posibilități din oraș – aici învățau limba italiană, erau îndrumați de învățători  italieni și de preoți catolici. Casa dꞌItalia era finanțată de statul italian. Pe lângă școală, copiii erau pregătiți și pentru viață, învățând diverse meserii care se căutau în anii aceia – bunăoară, fetele puteau deprinde croitoria și diferite îndeletniciri casnice, iar băieții diferite meserii practice. Copiii purtau uniforme în culorile drapelului italian – pantaloni sau fustițe verzi, bluze sau cămași albe și băști roșii. Puțini sunt cei care mai știu în zilele noastre toate aceste lucruri.   

Cum spuneam, gardienii securității din Constanța erau lipoveni semianalfabeți în marea lor majoritate – țin minte că pe holuri vorbeau între ei numai în limba rusă. Aceștia au fost cele mai de încredere slugi ale  regimului comunist de la noi, adus de tancurile sovietice. De altfel, comunismul a reprezentat o adevărată mină de aur pentru lipoveni, care au fost angajați masiv de către Securitate ca gardieni, informatori, supraveghetori sau în diferite alte poziții în lagărele de exterminare din Delta Dunării.

În celula de la subsolul Securității din Constanța l-am avut coleg pe Ugolino Bratezi aproximativ o lună, după care a fost luat. Nu am mai  știut nimic de el. Am stat singur două zile după care au băgat un țăran din satul Dulgheru – era anchetat și învinuit că ascunde un pistol. Cu acesta am stat în celula Securități Constanța până când m-au dus la judecată. 

Răzvan Gheorghe: Cum au decurs anchetele în cazul dumneavoastră?  V-au bătut? 

Mirel Marin Stănescu: Până la biroul anchetatorului eram adus de un gardian, astupat la ochi cu acei ochelari orbitori. Anchetatorul meu penal a fost un căpitan de securitate, se numea Vera Dumitru. Scaunul din încăpere pe care mă așezam era fixat de pardoseală și se afla la oarece distanță de anchetator – probabil că era fixat din motive de siguranță pentru acesta. 

Încă de la început m-a avertizat că dacă nu voi fi sincer în timpul anchetei, adică să spun tot ce știu și tot ce mă va întreba, ei au metode care să mă facă să declar tot. Ancheta decurgea cam așa: anchetatorul punea întrebările, pe care le și scria, apoi tot el scria și răspunsurile sau ce voia el. În permanență încerca să mă facă să recunosc fapte de care nu eram vinovat sau de care nici măcar nu știam. Când nu-i plăcea răspunsul se ridica de la birou, se învârtea în jurul meu, mă înjura în fel și chip și mă amenința că o să mă bată cu funia udă: ”Ai să spui și țâța care ai supt-o!” sau ”Ai grijă că o s-o pățești!”, apoi mă trimitea la celulă ca ”să te mai gândești”.

Apăsa apoi pe un buton secret, venea imediat un gardian cu ochelarii negri și mă ducea la celulă. În alte zile, în timpul anchetei m-a tras de perciuni de mai multe ori. A fost dureros și umilitor, dar bătaie nu am primit. Cred că s-au abținut să mă lovească fiindcă eram minor, deși foarte mult nu le-a păsat de aspectul acesta. La sfârșitul anchetei, când m-a pus să semnez actul de acuzare,  mi-a spus că: ”Ai merita să nu mai vezi lumina zilei, dar pentru ca ești un puști vei primi o pedeapsă mai mică”. Îl apucase ”mila”, o milă ipocrită care distrugea viața unui adolescent. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost la proces? 

Mirel Marin Stănescu: Primul termen a fost în data de 11 octombrie 1957, la Tribunalul Militar din Constanța. Acesta se afla vizavi de harta și parcul arheologic actual, într-o fostă cazarmă din  apropierea Casei Ofițerilor – fiind născut în Constanța îmi amintesc  foarte bine cum arăta Constanța veche. La tribunal am revăzut și ceilalți doi prieteni cu care avusesem discuția ”subversivă”:  unul avea 18 ani și era electrician în port, iar celălalt avea 22 și era marinar pe un pescador la Navrom, eu fiind cel mai mic din grup. Toți trei am fost judecați în aceeași zi.

Președintele completului de judecată era un colonel, Macovei se numea. Procesul a fost o înscenare, o bătaie de joc. Am avut și un avocat din oficiu, dar totul a fost un simulacru. Vă dați seama ce grozăvie, un minor nevinovat judecat de Tribunalul Militar, de parcă aș fi fost un terorist, un dușman extrem de primejdios al regimului... Și asta doar după o simplă discuție între niște adolescenți. Am fost condamnat la 3 ani închisoare, confiscarea totală a averii și plata cheltuielilor de judecată, fiind învinuit de ”ostilitate față de regimul democrat popular din țara noastră” și de ”acte preparatorii de trecere frauduloasă a frontierei”. Ceilalți doi au primit patru, respectiv cinci ani.

După proces am fost încarcerat până la recurs, la închisoarea militară care se afla pe Bulevardul Tomis – era vizavi de actualul spital județean. Recursul s-a judecat peste aproximativ o lună, fiind respins pur formal. Trebuia să se dea aparența desfășurării unor proceduri legale. La tribunal, mama a reușit să-mi dea un pachețel cu ceva mâncare și niște haine, de care însă nu aveam să mă bucur, fiindcă la pușcărie ți se dădeau haine cazone, vărgate. Din câte țin minte mi s-a permis să păstrez un singur pulover, restul hainelor rămânând la magazie pe toată durata detenției.  

Răzvan Gheorghe: Prima destinație a fost Jilava. Cum era regimul carceral la Fortul 13 în perioada aceea, la sfârșitul anilor ꞌ50? 

Mirel Marin Stănescu: Iarna ꞌ57-ꞌ58 a fost geroasă, cu zăpadă multă. În luna decembrie, cu un vagon-dubă, mai mulți deținuți politici am ajuns la Fortul 13 Jilava. Majoritatea eram imbrăcați subțire. Imediat ne-au băgat în niște carcere înghețate care se aflau în imediata apropiere a închisorii. Ne-au ținut acolo vreo două ore pentru a ne face formele de încarcerare. Eu eram vânăt de frig, tremuram și îmi clănțăneau dinții. Când au deschis ușile ca să ieșim trebuia să mergem la vale până la poarta de fier a Jilavei, printr-un culoar străjuit de o parte și de alta de gardieni, femei și bărbați înarmați cu bâte și bastoane de cauciuc. Majoritatea  gardienilor bărbați erau țigani. Toți  țipau ca apucații: ”Pas alergător!”, ”Pas  alergător!”. Înghețat cum eram, m-am încadrat în șirul alergător către poarta închisorii, când, pe la jumătatea distanței mă trezesc cu o lovitură puternică în spate. M-am uitat peste umăr și am văzut o femeie gardian care mă lovise. S-a răstit la mine cu ochii bulbucați de ură:

– Ce te uiți, mă banditule? Înseamnă că n-ai făcut pușcărie dacă n-ai mâncat bătaie! 

Jilava – supranumită ”Bastilia românească” – a fost, în principal, o închisoare de tranzit prin care au trecut toți dețiuții politici din România, dar și una dintre cele mai cumplite temnițe comuniste. Acolo am fost băgat în Reduit, într-o hrubă rece cu tavanul boltit, unde erau înghesuiți aproximativ 80 de deținuți. Era o atmosferă de iad. O sobă de fier fumegândă ”încălzea” toate categoriile de condamnați politic: țărani care se opuseseră colectivizării, foști militari care luptaseră pe frontul din Basarabia, adepți ai diferitelor culte, dar cei mai mulți pentru ”uneltire împotriva orânduirii socialiste” (articolul 209). Sub această acuzație generală erau încadrați: legionarii, cei cu instigație și agitație publică, omisiune de denunț, favorizarea infractorului ș.a.m.d..

La fel ca la Securitate, nici la Jilava nu era voie să stai întins pe pat de la ora 6:00 la 22:00. Paturile din fier erau  suprapuse pe trei rânduri iar noaptea dormeam  înghesuiți câte doi pe un pat sau trei pe două paturi. Așternutul era o rogojină, iar învelitoarea o pătură uzată și murdară. Erau două tinete de aproximativ 30 kg, una pentru apă și alta pentru necesități, care deseori se revărsa, fiind supraîncărcată.

Despre igienă... Apa era raționalizată și fiecare puteam folosi pentru spălat doar o cană de 250 grame. Aerul din cameră era infect, irespirabil. Un bec electric lumina permanent, ziua și noaptea.

Mâncarea: dimineața o cană de ”cafea” – de fapt, o apă colorată din orz – și 100 grame de pâine; la prânz și seara, o ciorbă de murături sau o zeamă de arpacaș cu resturi de la abatoare și 250 grame de turtoi făcut din mălai, de multe ori mucegăit sau cu nisip.

Nu aveam dreptul la scrisori sau la vreo altă legătură cu familiile. Nu pot uita perchezițiile inopinate și bătăile comandantului Maromete! 

În aceste condiții, m-am îmbolnăvit. Am avut febră mare și deliram. Atunci a venit la capul meu domnul Becmambet Ali Osman, un tătar dobrogean, care avea deja executați 5 ani în detenție. Cred că avea, atunci, vârsta de 45 de ani. I-am simțit căldura sufletească și bunătatea caracterului. Îmi amintesc faptul că, deși era după ora 22:00, ora stingerii, s-a dus la ușă și a bătut, fapt interzis. Când gardianul a deschis vizeta,  l-a întrebat, răstit, ”De ce bați, mă banditule ?”. Becmambet Ali Osman i-a răspuns:

– Domnule sergent, avem aici un copil grav bolnav. Are nevoie de un medicament. 

– Dacă mai bați o dată în ușă te bag la izolare!

Acesta a fost răspunsul și medicamentul. În noaptea aceea a stat lângă mine, m-a frecționat și mi-a pus comprese. În câteva zile îngrijirea primită și tinerețea au învins chiar și fără niciun medicament. Aflând că sunt constănțean, am rămas apropiați.

(Fortul 13 Jilava/sursa: arhiva Podul.ro)

Într-una din zile, având o discuție despre teroarea și metodele de exterminare la care eram supuși, am avut o exprimare mai dură la adresa comunismului. Cred că mi-am ieșit din fire și am drăcuit sau înjurat, deși, în general, nu obișnuiesc. M-a dojenit blând, spunându-mi: 

– Nu este bine să vorbești așa. Noi dacă te auzim pe dumneata că vorbești astfel ne închipuim că și copiii noștri, rămași acasă, vorbesc la fel. 

Învațasem de la dânsul și câteva cuvinte tătărăști.   

Perioada petrecută la Jilava a fost îngrozitoare, dar am și amintirea unui moment care m-a umplut de lumină. Se apropia Sfânta Sărbătoare a Nașterii Domnului nostru Isus Hristos, primul Crăciun pe care aveam să-l petrec într-o temniță comunistă. În ajunul marii sărbători, într-o atmosfera apăsătoare, în Reduitul înghețat, am simțit cu toții, cei aproximativ 80 de oropsiți din hruba boltită în care ne aflam, acea sfânta încărcătura emoțională și căldura nașterii pruncului Isus. Îmi amintesc că între noi era un preot care în Ajun ne-a ținut, în șoaptă, o predică foarte frumoasă, însuflețindu-ne:

– Așa cum, în pofida tuturor lipsurilor, Domnul nostru Isus Hristos s-a născut într-o iesle săracă și înghețată ca să ne mântuiască, tot așa ne vom mântui și noi, prin suferință și credință în Dumnezeu.

La sfârșitul lui decembrie 1957 eram deja întemnițat de șase luni, luând în considerare și perioada petrecută în subsolul Securității din Constanța. Am sărbătorit Crăciunul înnecat în lacrimile dorului de părinți, de colegii de școală, de casă... Atunci, un coleg de celulă, mai în vârstă – era un legionar cu ani grei de temniță – a început să fredoneze încet colindul ”O, ce veste minunată” și după el toți ceilalți ne-am îndreptat cântând către fereastra cu gratii și obloane prin care se zărea puțin cerul. Și din celelalte celule răzbăteau colinde închinate nașterii pruncului Isus. Caraliii atei alergau înnebuniți de la o celulă la alta, răcnind prin vizete ”Liniște, bă bandiților”, băteau cu picioarele în uși și făceau un zgomot infernal. Nimeni nu-i mai băga în seamă. Practic nu mai aveau ce să ne facă pentru că toată Jilava era un cor de colinde, un cor al robilor osândiți. Rememorez deseori cu ochii minții acele momente minunate, când am uitat de frică și gratii. Atunci am compus un mic colind

Suntem singuri, izolați

Fără părinți, fără frați 

Ca o pleavă aruncați

Dar nu ne temem, astea toate 

Le-om trece cu sănătate 

Căci avem un Tată in cer

Și o Mamă tot la fel,

Și un Fiu ce ne înfrățește

Și cu harul ne sfințește,

 Umila noastră urare,

 Primiți-o din izolare,

 Nu cerem colaci, nici bani,

 Ci dragoste, La mulți ani!

În rest, Jilava a reprezentat un ocean de disperare și suferință, un spațiu al bestialității, al terorii permanente. Nu am stat mult acolo, doar două luni.

Răzvan Gheorghe: Urma să fiți transferat la secția pentru minori politici a penitenciarului din Cluj. Ce s-a întâmplat acolo? 

Mirel Marin Stănescu: Închisoarea asta de minori politici de la Cluj fusese înainte vreme o cazarmă austro-ungară importantă. Clădirea era masivă, sobră, întunecată. Auzisem că acolo era și un sector înspăimântător, și anume hrubele cu noroi pe jos în care fuseseră încarcerați partiazni și țărani, la începutul anilor ꞌ50, în primul mare val al terorii staliniste. Slavă Domnului, deținuții minori n-aveau treabă cu acel sector al penitenciarului. De altfel, vă pot spune că, în pofida recentului istoric tenebros, la închisoarea din Cluj aveam să o duc relativ bine în comparație cu ce am pătimit prin celelalte pușcării și lagăre. Eram 25-26 de minori politici. Regimul nu a fost unul foarte sever. Erau printre cadrele penitenciarului și oameni înțelegători, asta și fiindcă mai bine de jumătate dintre copiii deținuți erau unguri, la fel ca și gardienii, existând astfel o empatie care se răsfrângea și asupra noastră, a românilor. Minorii unguri fuseseră arestați pentru diverse fapte în valul de teroare de după Revoluția din Ungaria din 1956: tentative de trecere a frontierei în Ungaria, împrăștiere de manifeste, agitație publică, instigație și alte învinuiri, multe neavând însă nicio legătură cu realitatea. În închisorile comuniste cu toții eram ”contrarevoluționari”, ”ceriști”, chiar și pe zeghe aveam scris un mare CR pe spate.

La penitenciarul de minori politici din Cluj eram scoși la lucru într-un atelier. Trebuia să ajustăm după niște șabloane, nicovale de coasă și clești patenți, care mai întâi erau forjate într-un atelier alăturat de către meseriași civili. Le ajustam foarte greu pentru că pilele cu care lucram erau foarte uzate și trebuia să facem și o normă. Maistrul atelierului căruia îi predam piesele după ajustare era un angajat pensionar ungur, noi îi spuneam Sobo baci (nenea Ciobo), un bun profesionist. Acesta a observat că prindeam repede munca asta, poate pentru că aveam unele înzestrări de la natură. El controla piesele pe care le pileam noi, iar dacă nu erau conforme eram  trimiși înapoi la rectificare – adică deținutul trebuia să lucreze din nou la ele până îi ieșeau. Or pe mine m-a remarcat pentru că le făceam bine din prima, nu mi-a reproșat niciodată nimic. Într-o zi au fost aduse două pile noi – v-am spus, cele cu care lucram erau foarte uzate – și atunci meșterul m-a chemat la el și mi-a dat una dintre ele. M-a bucurat enorm gestul lui și faptul că m-a apreciat, ar fi putut să le dea pe ambele colegilor unguri, care au sărit imediat cu gura pe el în ungurește reproșându-i de ce nu le dă lor ambele pile, dar bătrânelul i-a pus imediat la punct. Dumnezeu să-l odihnească pe omul ăsta bun, avea o vârstă înaintată – îi voi fi recunoscător întreaga viață pentru faptul că mi-a apreciat meritele și că a fost corect cu mine, cu toate că ar fi putut să tragă cu sângele lui, așa cum s-ar fi așteptat toți de acolo. Putea să fie șovin, dar nu a fost. Parcă-l văd și acum...  

O altă amintire plăcută de la Cluj a fost momentul Paștelui din 1958, când, contrar oricăror așteptări, ni s-a dat câte o felie de cozonac adusă de cadrele penitenciarului. Așa cum spuneam, unii dintre gardieni și din conducere erau unguri și probabil din empatie ne-au adus de la ei acea felie de cozonac care a însemnat, atunci, foarte mult pentru moralul nostru. În rest, în toată perioada de detenție nu am avut dreptul să primim de acasă pachet, scrisoare sau vorbitor. Toate acestea erau interzise cu desăvârșire deținuților politici. În secția specială de la Cluj am stat puțin fiindcă imediat după Paște penitenciarul s-a desființat și am fost transferați la Ocnele Mari.

Noi am fost ultimii deținuți ai secției, în urma noastră s-a stins lumina, cum s-ar zice, fiindcă după aceea penitenciarul a fost dezafectat și amenajat ca muzeu istoric, fără a se sufla însă niciun cuvințel despre  recentul istoric criminal al fostei cazarme austro-ungare. 

Dintre colegii minori de la Cluj îmi amintesc de Botnarencu Cornel și Covaci Emil, ambii din București. Cornel avea o condamnare de 15 ani și era învinuit că făcuse parte dintr-o ”organizație subversivă cu caracter legionar de tip fascist”. Tatăl și unchiul său  fuseseră întradevăr legionari, dar el, în timpul acela, abia se născuse. Despre Cornel știu că a decedat la vârsta de 75 de ani, dar de Emil nu mai știu nimic. Tot dintre colegii minori de  la Cluj și Ocnele Mari îi amintesc pe Traian Bodea din Beiuș și pe Jozsa Csaba din Covasna – cu aceștia țin legătura și în prezent, ne întâlnim din când în când la diferite evenimente ale Asociației Foștilor Deținuți Politici. Doar noi ne-am mai regăsit din grupul acela de minori deținuți.

La închisoarea de minori politici de la Cluj s-a mai întâmplat o chestiune interesantă, tot în 1957, când acolo a fost reîncadrat cu funcția de comandant adjunct Borcea Liviu, monstruosul călău de la Capul Midia, pe care l-am cunoscut și eu. Despre acest criminal însetat de sânge vom mai discuta, în mod inevitabil, și atunci când mă veți întreba despre Canal. 

Răzvan Gheorghe: Da, vom discuta pe larg despre atrocitățile săvârșite la Canal, desigur. Vom aloca un spațiu mare acestui subiect încă atât de puțin cunoscut. Să revenim la pușcăriile și lagărele dumneavoastră. Cum a fost la Ocnele Mari? Despre această închisoare nu s-a scris mai deloc și se știu puține lucruri. 

Mirel Marin Stănescu: De la Cluj ne-au înghesuit în vagoane-dubă și ne-au dus la Ocnele Mari, o veche închisoare de ocnași. Dacă la penitenciarul din Cluj eram ținuți în camere mici și mâncarea era relativ mai bună decât ce primisem la Securitatea din Constanța și la Jilava, la Ocnele Mari ne-au băgat pe toți într-o încăpere mare, la grămadă. Ca și în celelalte închisori comuniste din acele timpuri era interzis să ai în celulă orice fel de obiect. Absolut totul era interzis. Se făceau percheziții inopinate, foarte amănunțite. Cu toate acestea reușeam să mai ascundem căte ceva: un vârf de creion, un ac cu ață, o coadă de lingură pe care o ascuțeam în timp, frecând-o de ziduri. Cine era prins era pedepsit, fie cu izolare, care însemna o gamelă cu zeamă la trei zile, sau era bătut, iar bătăile alea erau serioase, te resimțeai după ele. Ploua cu sancțiuni pentru orice abatere, oricât de mică. Felul principal de mâncare era arpacașul acela împuțit, foarte rar ne dădeau o zeamă cu câteva boabe de fasole. Îmi aduc aminte că fiecare dintre noi își număta boabele din gamelă: ”Eu am 10 boabe”, ”Eu am 11”, ”Eu am numai 9”... Trecerea de la Cluj la Ocnele Mari a fost brutală, am resimțit-o până-n măduva oaselor. Disperați de noul regim carceral și de halul fără de hal în care ajunseserăm din pricina inaniției, am decis să evadăm.

Răzvan Gheorghe: Vă rog să detaliați. Ați acționat în sensul ăsta? 

Mirel Marin Stănescu: Da, da, am făcut și noi ce am crezut în condițiile acelea de iad trăit. Eram doar niște adolescenți chinuiți și la vârsta aceea încă mai aveam naivitatea să credem că am fi putut evada împreună. La Ocnele Mari, pardoseala camerei în care eram închiși era din lemn, așa că am scos două bucăți mici din dușumeaua veche a celulei, cam vreo 20-25 de centimetri, și cu o coadă de lingură ne-am apucat să săpăm o groapă prin care intenționam să ne furișăm pe sub zidul închisorii și pe sub gardul penitenciarului, care se afla în imediata apropiere a camerei noastre, și să fugim spre dealul împădurit de lângă penitenciar. Pentru niște minori, planul ăsta fantastic părea perfect realizabil, așa că ne-am apucat de treabă plini de speranță, dar cu teamă și cu precauții, întrucât supravegherea era drastică și se mai făceau și percheziții care erau întotdeauna neprevăzute. 

La fel ca la Jilava, aveam în cameră două tinete: una pentru apă, alta pentru necesități. Noi scoteam zilnic tinetele pe culoar, în fața ușii, și de aici le luau deținuții de dreptul comun: pe aceea pentru apă o umpleau, pe cealaltă o vărsau într-o hazna, apoi pe ambele le readuceau în fața ușii, asta era procedura.

La Ocnele Mari și nu numai deținuții de drept comun – condamnați în general pentru furt, tâlhării, crime, violuri și alte samavolnicii – se bucurau de o grămadă de privilegii: primeau de acasă pachete, aveau dreptul la scrisoare, la vorbitor, iar cei care erau însurați aveau dreptul să le vină soția pentru o noapte să stea acolo cu ei, într-o cameră conjugală. Mâncau mult mai bine ca noi, dar mai și furau din mâncarea noastră, fiindcă mulți hoți lucrau la bucătărie. Alții prestau diferite munci administrative. Am văzut în curtea închisorii deținuți de drept comun care jucau fotbal cu gardienii în timp ce noi eram permanent încuiați și terorizați. Odată l-am întrebat și eu pe un locotenet-major, care din când în când mai accepta câte o discuție cu noi:

– Domnuꞌ locotenent, este normal ca cei care au săvârșit crime, violuri și tâlhării, mulți fiind recidiviști, să beneficieze de atâtea privilegii și înlesniri în comparație cu regimul extrem de sever aplicat nouă, deținuților politici, doar pentru simplul motiv că am gândit altfel decât restul? 

– Ăștia au furat fructuꞌ din pom, mă banditule, daꞌ voi ați vrut să tăiați copacu, numai că noi am fost vigilenți și v-am oprit la timp!”, mi-a răspuns ăla, fără să stea deloc pe gânduri, fiindcă erau umpluți cu ură la instructajele pe care le primeau la Securitate, unde erau îndoctrinați și li se băgau în cap tot soiul de prostii și de lozinci de genul ăsta.

Când se săpa la groapa aceea, la tunelul prin care doream să evadăm, unul sau mai mulți dintre noi stăteam în fața vizetei, ca să tăiem din câmpul vizual al gardienilor care ne supravegheau. Pământul rezultat îl puneam în tineta cu fecale, câte doi-trei pumni de pământ în fiecare zi, sperând și rugându-ne să nu se prindă nimeni. Azi așa, mâine așa, groapa noastră ajunsese aproape de un metru. Asta până într-o zi nefastă, când ne-am lăsat duși de val și am turnat mai mult pământ decât de obicei în tineta cu excremente. Hoții de la dreptul comun au cărat-o, au vărsat-o la hazna și au observat că era încă grea, pentru că rămăsese mult pământ lipit pe fundul tinetei. Bineînțeles că au chemat imediat gardienii și le-au arătat ce au găsit. Urmările n-au întârziat deloc, vă dați seama. Ușa celulei s-a deschis brusc, comandantul și mai mulți gardieni au năvălit peste noi și ne-au numărat de câteva ori. Au adus și tineta.

– Ce-i cu pământuꞌ ăsta, bă bandiților? De unde l-ați scos? Unde ați săpat? – zbierau ca apucații.

Ne-au îmbrâncit pe culoar, ne-au culcat cu fața în jos și au început să ne izbească cu cizmele. La parcheziție au găsit groapa și au făcut crize de nervi. Acolo ascunsesem  coada de lingură, pe care o ascuțisem frecând-o de ciment, un capac de la o conservă, un ac rudimentar făcut dintr-o sârmă și niște ață, toate astea fiind obiecte interzise cu desăvârșire de regulament.

Imedat au reparat pardoseala și ne-au amenințat că ne fac proces ca să mai primim încă o condamnare, pentru tentativă de evadare, dar până la urmă am rămas numai cu bătaia și fără proces, fiindcă așa ceva ar fi însemnat ca gardienii să recunoască faptul că nu au fost în stare să ne supravegheze bine, dovadă groapa de un metru săpată în celulă. 

După toate acestea, regimul carceral s-a înăsprit, perchezițiile au devenit mai dese, eram supravegheați mai atent – cu alte cuvinte, căzuserăm din lac în puț. Ne-a părut foarte rău după acul acela, fiindcă mulți învățasem să coasem și aveam nevoie de el ca să ne însăilăm zdrențele sau pentru orice altceva. Eu am avut o față de pernă pe care am purtat-o peste tot, ca pe o traistă – pe ea cususem cu ață colorată un tricolor format din trei cercuri concentrice iar în mijlocul lor îmi cususem inițialele. Chiar dacă le făceam pe ascuns, lucrurile astea mărunte ne ajutau enorm moralul.  

O altă amintire tristă de la Ocnele Mari: pentru că eram înfometați, am uitat de orice frică și, cuprinși de disperare, am refuzat să mai primim mâncarea aia împuțită și am blocat ușa cu paturile de fier din cameră. A fost o revoltă stârnită din pură disperare. Imediat s-au alarmat toți gardienii în frunte cu comandantul, au forțat ușa, ne-au culcat pe burtă și ne-au izbit animalic cu bastoanele, în timp ce ne înjurau în fel și chip. Atunci am declarat greva foamei și am cerut să vină un procuror. Nu au ținut cont de cerința noastră, în schimb, pe capii revoltei – Traian Bodea, Băgăian Gheorghe și Covaci Emil – i-au băgat în niște carcere izolate aflate într-un turn vechi. Acolo au continuat greva foamei, dar au fost hrăniți forțat printr-un furtun.  Traian Bodea trăiește în Beiuș, are 80 de ani, este profesor pensionar și poate să confirme toate aceste groazăvii pe care le-am trăit. 

La scurt timp după aceste evenimente eu am împlinit majoratul și în luna septembrie a anului 1958 am fost expediat de la Ocnele Mari din nou la Jilava, sinistra închisoare de tranzit, iar de acolo, în octombrie, am fost  transferat la Gherla.

Răzvan Gheorghe: În iulie 1958, la Gherla avusese loc o mare revoltă a deținuților politici, care a fost urmată de un val de teroare. Ce vă amintiți din perioada petrecută la Gherla? Dumneavoastră ați ajuns acolo în plină represiune. 

Mirel Marin Stănescu: Marea revoltă din vara anului 1958 a pornit din camera 86, a frontieriștilor, și a cuprins rapid întreaga închisoare. Au fost dărâmate obloanele grele de lemn ale ferestrelor, au fost baricadate ușile cu paturi de fier, s-a scandat de la ferestre împotriva regimului carceral inuman, împotriva bestialului Petrache Goiciu, colonelul criminal care conducea penitenciarul Gherla, dar și împotriva dictaturii comuniste. Strigătele condamnaților au îngrozit și alarmat toată localitatea Gherla. Atunci a fost  mobilizată și armata pentru a interveni dacă Securitatea nu reușea să controleze situația.

Când am ajuns eu la Gherla erau încă dâre și pete de sânge pe pereți. Regimul era de teroare totală. Trebuie spus că represiunea a continuat luni de zile după zdrobirea revoltei. În paralel, inițiatorii au trecut prin anchete de o brutalitate extremă – au fost torturați, călcați în picioare și condamnați pentru noi fapte. Se bătea de se smintea fără vreun motiv anume, asta era regula. Caraliii erau niște semianalfabeți sadici care băteau fără pic de milă. Îmi amintesc de frații Șomlea, niște brute, amândoi plutonieri, îmi amintesc de locotenentul-major Istrate, care bătea de sărea sângele.

Tot în acea perioadă era întemnițat la Gherla și Paul Goma – avea să scrie ”Gherla”, o lucrare cu adevărat fabuloasă din care pot fi trase multe învățături. Și Remus Radina, participant în iulie 1958 la rebeliunea de la Gherla, descrie atrocitățile în valorosul său valum de memorii – ”Testamentul din morgă”. 

Cu toată teroarea și cu toate riscurile, la Gherla se comunica în continuare între celule prin pereți sau prin țevile reci de la calorifer, cu acel alfabet Morse adaptat, pe care îl  învățasem și eu. Vă mărturisesc că și astăzi, la mai bine de 60 de ani, încă îl mai știu și mă trezesc uneori bătând mesaje cu buricele degetelor...

Noii veniți, transferați de la alte închisori, în special de la Aiud, aduceau cu ei unele vești sau poezii și colinde memorate, compuse mental de marii poeți Radu Gyr, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu și Sergiu Mandinescu, poezii care erau apoi difuzate prin Morse, din celulă în celulă, în toată închisoarea. Astfel am învățat și eu mai multe poezii, unele le mai știu și astăzi. Procedura de transmitere era următoarea: în timpul orelor de masă, gardianul de sector era ocupat cu supravegherea deținuților de drept comun, care aduceau hârdaiele cu mâncarea pe care o puneau în gamele și, prin vizete, o distribuiau în fiecare cameră. Gardianul număra gamelele și lingurile atât la distribuire cât și la sfârșitul mesei. În acest timp profitam de ocazie ca să comunicăm cu camerele alăturate și băteam Morse în zid sau în țevile reci ale caloriferului. Ca să nu fim descoperiți aveam grijă înainte ca cel care bătea Morse să fie protejat de vederea caraliului care ne fila  prin ochiul de la vizetă. Gardienii știau prea bine de acest fapt – era o vânătoare și o pândă continuă. 

Într-o zi, pe la orele prânzului, când se pregătea servirea mesei, nu știu cum s-a întâmplat că  gardianul a auzit că se bătea Morse în camera noastră, deși ne luaserăm măsurile de siguranță, ca de obicei.

– Cine a bătut în țeavă, bă?, ne-a întrebat caraliul prin vizeta deschisă. 

Unii au ridicat din umeri, alții i-au răspuns că zgomotul nu a venit de la noi, că poate s-a auzit din altă parte. Ne-a mai întrebat o dată, dar rezultatul a fost același – toți ne-am făcut că plouă, nimeni nu știa nimic. N-au trecut nici cinci minute și am auzit cum se deschid toate cele trei zăvoare ale celulei. Zgomotul ăla ne-a încremenit – așa ceva se întâmpla rareori peste zi. De regulă, ușile celulelor se deschideau la numărătoarea de dimineață și la numărătoarea de seară, când se controlau și gratiile cu un ciocan de lemn, dar acum însemna că era un motiv special. Peste noi s-au năpustit locotenentul major Istrate și alți doi gardieni de sector – gardienii nu intrau niciodată de unii singuri în celule. Ne-am aliniat imediat fiindcă așa era procedura. Camera nu era mare, eram doar 12 deținuți. Tremuram toți de frică. 

– Cine a bătut în țeavă?, a răcnit Istrate.

Toți înghețaserăm amuțiți de frică. Scos din minți de tăcerea noastră, torționarul a întrebat răstit: 

– Cine-i șefuꞌ camerei?  

Un profesor ungur era șeful camerei, noi îi ziceam ”Tonarul” – în ungurește ”tanár” înseamnă profesor. Nici n-a apucat să spună ceva, că Istrate i-a și dat un pumn în față, cât a putut el de tare. Buza i s-a spart, sângele îi curgea pe zeghe, doi dinți i se mișcau. Ne-au pus pe burtă pe toți și ne-au ținut așa de la ora 12 până la 10 seara, întinși pe cimentul  rece. Nu ne-au mai dat mâncarea de prânz și nici pe cea de seară.  Ziua aia a fost lungă și abominabilă, mi-a rămas întipărită pe retină.  

Răzvan Gheorghe: Ați fost sancționat cu izolarea la Gherla? 

Mirel Marin Stănescu: Da, aveam să ajung și la izolare – acolo era aproape imposibil să eviți asta. Să vă spun cum s-a întâmplat. La Gherla ne scoteau, o dată la câteva zile, la o așa-zisă plimbare. Aceasta se făcea în niște sectoare de cerc închise ermetic, care se aflau în interiorul unei  înprejmuiri rotunde din scânduri cu diametrul de aproximativ 20 metri și înalte de peste 2 metri. În mijlocul acestei împrejmuiri circulare se afla un prepeleac înalt unde era postată o santinelă gardian care urmărea de la înălțime ”plimbările” din cele câteva țarcuri. Fiecare cameră era scoasă separat, astfel încât ”dușmanii poporului” dintr-o celulă să nu comunice sau  să se vadă cu alții din alte celule. Spre sectorul de plimbare trebuia să mergeam în pas alergător. Un gardian ”specializat” însoțea deținuții din câte o cameră până la un țarc după care, imediat, însoțea în sens invers, alți deținuți din alt țarc (care își terminaseră mișcarea) către camera lor, eliberând astfel țarcul. Și tot așa, acest biet gardian însoțitor alerga până când toți deținuții politici din Gherla își făceau plimbarea. 

În interiorul sectorului de  plimbare trebuia să mergem în cerc înșirați unul după altul și cu capul aplecat. Dacă vreunul ridica puțin capul, imediat era somat de gardianul din turelă: ”Capul jos!”. Plimbarea dura maxim 15 minute. 

Într-una din zile, aflat la ”plimbare”, am observat pe jos un blacheu tocit desprins de pe talpa unui bocanc. L-am ridicat pe furiș și l-am pitit în zeghe, la sân. Era un instrument foarte  valoros, pe care puteam să-l folosim în celulă la diverse treburi. M-a văzut însă santinela din turnul de observație, care nu mi-a spus nimic atunci, pe loc, lăsându-mă să cred că nu observase gestul meu, dar l-a anunțat pe gardianul însoțitor, iar  când am terminat plimbarea și colegii au intrat în cameră, eu am fost oprit pe culoar și percheziționat. Mi-a găsit imediat blacheul. Vă dați seama în ce situație eram.  Zice: 

– Ce-i cu ăsta, mă? 

– L-am găsit, domnuꞌ sergent – ce puteam să mai spun?

Imediat mi-a făcut raport și m-a băgat la izolare pentru șapte zile, la frig și la foame. Experiența m-a marcat în cel mai crunt mod. La izolare am fost băgat într-o celulă mică și fară geam, doar cu o tinetă urât mirositoare pentru necesități. Izolarea a mai însemnat o singură masă la trei zile, ca vai de ea, și zilnic câte o cană cu apă călduță. Chinurile izolării au însemnat imense sforțări fizice și morale, disperare și neputință. După șapte zile am revenit în cameră ca vai de mine, încercănat și vânăt... 

În schimb, nu voi uita cât voi trăi spiritul de solidaritate care exista între deținuții de la Gherla și nu numai. Când revenea câte unul de la izloare, într-o stare jalnică, cu toții ne rupeam câte o bucățică din puținul porțiilor noastre de mâncare și îi dădeam amărâtului ca să reușească să se întremeze și să se pună pe picioare. Și eu am avut parte de gestul acesta din partea fraților de suferință. Vă dați seama că, în condițiile acelea, izolarea putea fi foarte gravă in special pentru cei bolnavi și cu vârste înaintate. Eu fiind mai tănăr am rezistat, deși dinții mi se măcinau, dar am stat în cameră cu bolnavi de plămâni care scuipau sânge, fără să primească vreun tratament, cât de mic! Vă dați seama că aceștia nu au rezistat și în scurt timp s-au prăpădit. 

În anii aceia, cei mai în vârstă știu, Partidul Comunist controla totul: gândurile oamenilor, rațiile de hrană, numărul de membri din fiecare familie etc. Deși sărăcia în țară era generală, dar, ca să forțeze natalitatea, erau pedepsite cu închisoare întreruperile de sarcină, tribunalele civile respingeau divorțurile sau le aprobau foarte greu și cu taxe foarte mari. Cu toate acestea, Securitatea făcea presiuni asupra soțiilor deținuților politici ca să divorțeze, imediat și fără nicio taxă, șantajându-le că altfel le dau copiii afară din școală sau că le lasă fără loc de muncă. Unele soții au cedat formal presiunilor și au acceptat divorțul. Am văzut în închisori oameni prăbușiți și zdrobiți psihic din această cauză.

Când gardianul deschidea vizeta și-i anunța, batjocoritor, că nevasta divorțează, ziceai că se prăbușea cerul pe ei. Vai ce mai plângeau și ce se mai consumau unii. 

– Cine-i... Ionescu ? Vino mă să semnezi, vezi că te-a lăsat nevasta! – râdea gardianul pe vizetă.   

Amărâții trebuiau să semneze că au luat la cunoștință de divorț și asta îi termina din punct de vedere moral. Au fost atâtea cazuri  de familii distruse. 

Gherla era una dintre cele mai inumane închisori ale patriei comuniste. Aici am întâlnit oameni din toate categoriile sociale condamnați la ani grei de temniță pentru tot felul de învinuiri: instigație și agitație publică, țărani care se opuseseră colectivizării, așa-zișii ”criminali de război”, care, în realitate, erau prizonierii repatriați ce luptaseră pe frontul din Rusia, frontieriști – cei care încercaseră să fugă în Occident –, preoți și credincioși de toate confesiunile: martorii lui Iehova, dar cei mai  mulți erau greco-catolicii care refuzaseră să treacă la ortodoxie.   

(Fortul 13 Jilava/sursa foto: arhiva Podul.ro)

Era luna decembrie a anului 1958 și se apropia al doilea Crăciun pe care urma să îl petrec într-o temniță comunistă. Fiindcă aveau experiența anilor trecuți, în apropierea Sfintei Sărbători de Crăciun, caraliii atei ne-au avertizat că ”cea mai mică abatere de la regulament va fi aspru pedepsită”. Cum aproape în toate celulele era câte un preot fiecare deținut a putut, încă din Ajun, să se spovedească în acele condiții, așteptând în curățenie nașterea pruncului Hristos.

La fel ca și în cazul Crăciunului petrecut cu un an înainte, în Reduitul înghețat al Jilavei și aici, la Gherla, am simțit cu toții, tineri și vârstnici deopotrivă, aceeași sfântă emoție. Aveam în noi sufletul copilăriei și amintirea Crăciunului sărbătorit în familiile noastre. Era pe înserat, când un coleg a spus că dintr-o celulă alăturată se aude un colind. Ca la un semn, toți ne-am apropiat de fereastra ferecată, cântând colindul lui Radu Gyr: 

A venit și-aici Crăciunul,

Să ne mângăie surghiunul.

Cade albă nea

Peste viața mea;

Peste suflet ninge,

Cade albă nea

Peste viața mea

Care-aici se frânge...

 ------------------------

 Maica Domnului Curată,

 Adu-o veste minunată

  Înflorește-n prag

  Zâmbetul tău drag

  Ca o zi cu soare

   Zâmbetul tău drag

    îl așteaptă-n prag

    Cei din închisoare.

Încet, încet și alte colinde au cuprins toată Gherla. A doua zi după Crăciun, în timpul numărătorii de dimineață, locotenentul-major Istrate și gardienii de sectore anchetau fiecare celulă încercând să afle inițiatorii colindelor pentru a-i băga la izolare. Zbierau ca îndrăciți: 

– Cine-i popă aicea, mă? Cine a cântat, bă bandiților ? 

Tăcerea era generală. Urmau înjurături și amenințări. 

Răzvan Gheorghe: Când ați plecat de la Gherla și unde ați fost transferat? 

Mirel Marin Stănescu: În luna aprilie 1959, un grup de peste 500 deținuți politici de la Gherla – printre care și subsemnatul – a fost dus cu mașini-dubă  la gară. Acolo ne aștepta un tren special format din vagoane-dubă. La plecare am primit hrană rece: pâine și slănină albă sărată. Trenul a plecat dimineața din Gherla și a mers toată ziua fără oprire. Noaptea am ajuns la Tulcea și de acolo cu toții am fost îngrămădiți unul peste altul în cala asfixiantă a unui șlep. Vă puteți imagina peste 500 de oameni aruncați claie peste grămadă în burta unui șlep? Ca să ajungem la tineta pentru necesități, aproape că trebuia să ne călcăm în picioare unul pe altul. Drumul pe brațul Chilia până la Periprava avea să dureze întreaga noapte. Când s-a crăpat de ziua am ajuns în lagărul de muncă de la Periprava-Grind. Era un lagăr nou, nepopulat până atunci. Era înconjurat cu două rânduri de garduri din sârmă ghimpată – între ele se găsea o fâșie arată de 2 metri. În interiorul lagărului erau trei barăci dormitor mari din stuf cu pardoseala din pământ și diferite anexe: bucătăria, o cisternă cu apă din Dunăre pentru consum, un grup electrogen care funcționa noaptea și producea energie electrică numai pentru reflectoarele din turnurile de pază care înconjurau incinta exterioară a lagărului, o groapă mare deschisă, aproximativ 2mx4m, cu câteva bârne transversale deasupra – ăsta era WC-ul lagărului. Mai era o construcție în interior, lângă poartă, unde erau  cazați militarii de Securitate care asigurau paza. Alături se afla grefa.

A doua zi după ce am ajuns în lagărul de la Periprava-Grind, s-au format 13 brigăzi de muncă, cu câte 40 deținuți în fiecare. În primele brigăzi erau cei cu condamări mai mici iar în ultimele cei cu condamnări mari, între 15 și 25 de ani, în special legionarii. La fiecare  brigadă a fost numit câte un brigadier. Unii dintre ei aveau ”recomandare” de la alte închisori de unde veneau, căci erau oamenii de încredere  ai conducerii. Noi le spuneam ”turnători” și ne feream de ei.

Majoritatea gardienilor din lagărul de la Periprava-Grind erau lipoveni semianalfabeți din comuna C.A. Rosetti, situată foarte aproape de Pădurea Letea. Aceștia li se adresau brigadierilor cu apelativul ”domnu brigadier”, în schimb, restului deținuților li se vorbea cu ”mă”, ”bă” sau ”mă banditule”. 

Eu am fost repartizat în brigada a doua și l-am avut brigadier pe Cocheci T. Ion, un turnător josnic, o bestie de om. Prin anii 1955-1957 fusese șoferul lui Constantin Doncea, vechi comunist și deputat în Marea Adunare Națională, și se lăuda cu asta. Avea o condamnare mică pentru că ar fi persiflat un alt lider comunist. Remus Radina l-a cunoscut înaintea mea la Gherla pe Cocheci Ion și în cartea sa, ”Testamentul din morgă”, la pagina 89, îl descrie ca pe o cârtiță mizerabilă.

Înainte de formarea brigăzilor, comandantul lagărului, căpitanul Ion Ficior ne-a ținut o cuvântare din care mai rețin:”Ați fost aduși aicea ca să munciți. Partidul vă dă șansa să vă reeducați prin muncă. Depinde de voi cum veți aprecia această șansă...”

Sub conducerea lui Ficior, Periprava a fost un lagăr al suferinței, al muncii epuizante, al degradării umane și al morții. Trebuia să muncim câte 10-12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, în cele mai inumane și mai înjositoare condiții. Duminica aveam program administrativ, curățenie si diferite corvezi în interiorul lagărului. Programul unei zile era așa:  dimineața la ora 5 se bătea toaca pentru deșteptare; urma, în mare viteză, masa de dimineață: o felioară de pâine cu puțină marmeladă sau cu slănină râncedă și sărată, și o așa-zisă cafea care era o apă colorată din orz prăjit; urma încolonarea și alinierea pe brigăzi a întregului efectiv al lagărului, într-un careu în formă de U. Apoi fiecare brigadier raporta unui ofițer numărul deținuților din brigada respectivă, după care ofițerul verifica numărătoarea raportată. 

La ora 6 brigăzile încolonate ieșeau pe poarta lagărului flancate de militari înarmați din trupele de Securitate. La ieșire fiecare primeam câte un tarpan – o unealtă specială cu care tăiam stuful, pe care o purtam pe umăr. Drumul pe care mergeam  era neamenajat, cu mocirle, smârcuri și cioturi de stuf. Zilnic mărșăluiam numai la dus între 4 și 6 km până la punctele de lucru, care  erau în zone unde Delta Dunării fusese desecată pe porțuni mari, între diguri. Se experimentau diferite culturi de porumb, sfeclă și altele. Fiind fund de deltă, solul era foarte gras și stuful creștea extrem de repede printre aceste culturi. Noi trebuia să-l tăiem cu tarpanele. După ce era tăiat, îl adunam și îl făceam căpițe, snopuri. Ritmul de muncă trebuia să fie foarte susținut – eram continuu zoriți de brigadier și de militarii reangajați care controlau militarii de Securitate din cordonul de pază. Dacă în timpul lucrului se întâmpla ca din greșeală să tai cu tarpanul un fir de porumb, erai lovit fără milă și considerat sabotor.

Eu eram foarte slăbit, aveam aproape 42 de kg îmbrăcat (mă cântărisem odată la bucătărie), ori munca aceasta era foarte istovitoare, mai cu seamă că nu mai lucrasem niciodată așa ceva. Pentru că eram înfometați, mâncam pe ascuns porumb crud. Dacă erai prins erai pălmuit de Ficior sau de gardieni. Dușmanii poporului nu aveau voie să mănânce din avuția țării. Trebuia să ne ferim și de militarii din perimetrul de pază, care ne raportau la gardieni, dar și de brigadier, care nu muncea și se învârtea printre noi cu o bâtă în mână. Parcă îl aud pe Cocheci:

– Dă-i mai repede, vezi că ai rămas în urmă!

Avea la braț o banderolă albă, ca semn distinctiv.

Cu toate riscurile asumate și eu am mâncat porumb crud și muguri de stuf. Alți colegi au mâncat și șerpi de apă – îi jupuiau de piele și îi mâncau așa cruzi. La prânz aveam o pauză de jumătate de oră, timp în care venea o căruță cu câteva ghiumuri cu o fiertură din arpacaș cu varză sau cu alte vegetale. Odată s-a tăiat un cal sălbatic schilodit din Pădurea Letea. Atunci mâncarea a fost un pic mai consistentă. La bucătaria lagărului se gătea mâncare și pentru militarii de Securitate din trupele de pază, pentru gardieni și cadre. Aceasta era preparată separat, din cu totul alte alimente. La  bucătărie noi nu aveam acces , dar brigadierii se descurcau foarte bine.  

Răzvan Gheorghe: Să consemnăm și faptul că dumneavoastră ați fost martor al acuzării în procesul torționarului Ioan Ficior, fost comandant criminal al lagărului de exterminare de la Periprava. Vă felicit pentru mărturia istorică, puține dintre victimele lui au mai trăit ca să-l privească în ochi. În perioada detenției, dumneavoastră l-ați văzut pe Ficior în plină glorie. 

Mirel Marin Stănescu: Da, l-am revăzut pe comandantul Ficior după 58 de ani, la Curtea de Apel București în data de 30 martie 2016. La Tribunal a venit înconjurat de trei avocați care îl flancau ca pe un odor prețios, fiind foarte preocupați de persoana lui. Era viguros, rumen în obraji, îmbuibat de atâta viață bună. Cînd a apărut am avut o tresărire. Parcă îl vedeam așa cum îl aveam în memorie. Știam atunci că îl cheamă Fecioru și când îl vedeam că vine călare printre brigăzi, ne alarmam înfricoșați: ”Vine Fecioru, vine Fecioru!”. Ne temeam să nu fim pârâți de vreun gardian că am mîncat porumb din știuleți sau că am tăiat din greșală un fir de porumb, pentru că știam că bate personal. Au fost cazuri când a sărit cu calul peste deținuți. La proces am avut satisfacția de a-l privi în ochi pe acest tiran la 58 de ani după detenția mea la Periprava-Grind. În timpul procesului nu părea să aibă nici cea mai mică remușcare. Nu și-a recunoscut ticăloșiile și cu atât mai puțin cele 103 crime dovedite care au fost săvârșite la Periprava sub conducerea lui, ba din contră, a insistat că în familia sa a primit o educație religioasă și că nu putea să comită toate nenorocirile pentru care era acuzat. Dar a uitat să spună că un bun creștin care-și iubește aproapele ca pe sine însuși nu îmbracă haina de ofițer de Securitate și nici nu se comportă sadic cu semenii, devenind astfel unealta zeloasă a unui sistem genocidar. Nu a spus că pentru meritele sale deosebite a fost decorat de regimul comunist și avansat rapid până la gradul de colonel, fiind răsplătit cu un salariu și o pensie mult peste media generală. A primit ce merita deși ar fi trebuit să fie judecat și condamnat mult mai devreme.

Așa cum v-am precizat, brigăzile erau păzite de militari în termen de la trupele de Securitate – era o armă specială si nu oricine putea ajunge să facă armata aici. Numai cei care aveau ”origine sănătoasă” erau selectați. Cei aleși aveau privilegii: în primul rând primeau o hrană mult mai bună față de trupele de rând de la alte arme și se bucurau de multe alte avantaje. Erau permanent îndoctrinați în ședințe, li se repeta obsesiv că noi suntem dușmanii lor și ai poporului. Se vedea cu ochiul liber că abia așteptau să apese pe trăgaci dacă le-am fi dat ocazia. Atunci când au avut-o au fost recompensați cu aprecieri și permisii. În acest fel comuniștii și-au fidelizat aceste trupe. Se știe că trupele de Securitate au vânat și au ucis partizani anticomuniști până în 1960. Să nu uităm că Securitatea era brațul înarmat al partidului unic. În timpul cât lucram pe câmp, fiecare brigadă era înconjurată de câte cinci-șase militari din trupele de Securitate cu arme în mână.  

Încă de la început ni s-a atras foarte ferm atenția că nu avem voie să lăsăm niciun fir de stuf netăiat de pe rândurile repartizate. Într-una din zile, pe când tăiam stuful la un punct de lucru pierdut în imensitățile acelea din Deltă, s-a întâmplat ceva care avea să mă marcheze profund pentru tot restul vieții. A venit un sergent lipovean care controla brigăzile și militarii care ne păzeau, asigurându-se că eram supravegheați cum trebuie și că munceam corespunzător, fiindcă așa era pe-atunci: fiecare paznic își avea paznicii lui. Acesta se mișca printre brigăzi, cu o bâtă în mână, și când își făcea apariția avea grijă să fie remarcat, să i se dea importanță. Ajuns în urma brigăzii noastre, lipoveanul a dat cu ochii de un fir de stuf uitat netăiat pe un rând de porumb.

– Domꞌ brigadier, ia vino-ncoa! Ce e cu firul ăsta de stuf lăsat aici? Al cui e rânduꞌ ăsta ?, a tunat sergentul.

– Al lui Stănescu, să trăiți!, l-a informat brigadierul, dintr-o suflare.

– Să vină la mine.

Eu eram acel Stănescu, firește, iar rândul acela era al meu, din păcate. Ritmul de munca era intens și trebuind să mă țin alături de ceilalți, îmi scăpase. Brigadierul mă strigă și îmi făce semn cu mâna să vin în pas alergător. Când am ajuns la limita perimetrului de pază m-am oprit, fiindu-mi teamă să ies din zona păzită, ca să nu fie tentat vreunul dintre militari să apese pe trăgaci – soldații din cordonul de pază avansau în același timp cu brigada și totodată  mutau și pancardele de avertisment pe care scria cu roșu ”Zonă interzisă. Se trage fără somație”. Sergentul lipovean supraveghetor îi  face semn militarului să mă lase să trec. Când am ajuns în fața lui a început să dea cu bâta pe care o avea în firul de stuf, ca să-mi arate că este netăiat. Brigadierul Cocheci era alături de el.

– Ce-i cu stufuꞌ ăsta aicea, bă? 

– Mi-a scăpat, domnuꞌ sergent...

– Cum ți-a scăpat, mă, cum ți-a scăpat?, a-nceput să urle, în timp ce m-a croit cu bastonul pe spate de mi-au dat lacrimile, că eram doar un tânăr de 18 ani. 

Am dat să tai stuful cu tarpanul, dar nu m-a lăsat. 

– Cu dinții să-l tai, fir-ai tu al dracuꞌ de bandit, cu dinții!

Speriat și rușinat cum n-am mai fost vreodată, a trebuit să mă aplec și să rup cu dinții firul acela de stuf. Toată brigada a doua a văzut scena asta. E o umilință pe care nu o voi uita niciodată – colegul de brigadă Avieriței Gherasim, din Botoșani, martor și el în procesul lui Ficior, a depus mărturie despre această întâmplare. 

Fiindcă beam apă murdară direct din Dunăre, dăduse peste noi o dizenterie cu sânge. După 10-12 ore de muncă militarii trăgeau cu rachete de semnalizare pentru ca toate brigăzile împrăștiate să se adune în același punct, de unde se forma un convoi de 500-600 de osândiți cu tarpanele la umăr, care trebuiau să pornească în marș către lagăr, flancați de militari din trupele de Securitate. Eram epuizați după orele de muncă, în soare și pe orice vreme, așa că cei 4-6 kilometri care ne despărțeau de lagăr îi parcurgeam foarte greu. Pe drumul de întoarcere, dacă aveam o urgență, nu ni se permitea să ne oprim nici măcar un minut ca să ne facem nevoile, așa că ne scăpam  pe noi, mulți fiind vlăguiți de dizenterie. Majoritatea pățeam asta, iar ei ne ziceau să mâncăm sare, ca să ne strângă la stomac, acesta fiind unicul ”tratament” posibil la Periprava. Vă puteți imagina la ce umilințe eram supuși zilnic, în ce hal arătam? Ajunși în lagăr ne turnam unul altuia puțină apă din rezervorul cu apă din Dunăre ca să ne ”spălăm”. Urma ”cina”, aceeași fiertură și o bucată de turtoi. Când se dădea stingerea eram pur și simplu epuizați. Urma chinul nocturn: roiuri de țânțari ne asaltau în fiecare noapte și dimneața ne trezeam plini de înțepături.

Altădată, pe când ne întorceam în lagăr, s-a stârnit un vânt puternic care a adus din sate, de undeva, o bucățică de hârtie, așa, cât o palmă. Vântul a lipit-o la propriu de un coleg din brigada mea, care a luat-o repede și a ascuns-o în sân – nu știu ce fel de hârtie era, dacă era ruptă dintr-un ziar, dintr-o carte, în fine, a luat-o cu el. Ulterior, ajunși la poarta lagărului, aveam să aflăm că fusese văzut de unul dintre militarii trupelor de Securitate, care i-a informat imediat pe gardieni. Deținutul a fost pălmuit până la sânge, acolo, în poarta lagărului, în fața tuturor, ca să nu mai facă nimeni ca el.  

Răzvan Gheorghe: Ficior bătea personal deținuții? 

Mirel Marin Stănescu: Nu doar că n-avea pic de milă, dar îi și plăcea să-și folosească mâinile. Într-o dimineață, după ce s-a făcut careul, nu ieșea la numărătoare un deținut. Ne-au numărat o dată, de două, de trei ori și tot ieșeam cu unul în minus, ceea ce i-a enervat și i-a panicat pe toți gardienii – se temeau că cineva evadase. Ficior și-a făcut și el apariția în mijlocul careului unde ne aliniam pe brigăzi, în fiecare dimineață, indiferent de vreme. Situația l-a enervat la culme, răbufnea și se răstea la toată lumea, amenința în stânga și-n dreapta. La un moment dat, brigadierul s-a gândit, în sfârșit, să-l caute pe dispărut și în baracă, unde a și fost găsit, zăcând în pat, bolnav, cu febră mare. Să nu credeți că a interesat pe cineva starea lui, nici pe departe... Ficior a ordonat să fie scos din baracă și adus în mijlocul careului, unde l-a pălmuit personal în timp ce-l înjura de mama focului. Și despre acest episod am depus mărturie în procesul lui Ficior. 

Răzvan Gheorghe: Ați văzut oameni morți la Periprava?   

Mirel Marin Stănescu: Da. Într-o zi s-a întâmplat să moară un deținut pe câmp. În timpul acela, în Deltă nu exista curent electric, telefoane nici vorbă. Comunicarea la distanță, când apăreau situații deosebite, se făcea cu rachete de semnalizare trase de militari. Atunci a venit o căruță care l-a luat pe cel mort și l-a dus la infirmerie. Noi numeam ”infirmerie” o cămăruță din stuf cu pământ pe jos, în interiorul unei barăci, unde se găsea o sticlă cu spirt, doar atât, fiindcă altceva eu nu am văzut acolo niciodată. În încăperea aceea îi băgau pe morți, pe jos, iar noaptea dispăreau. Într-o altă zi m-am uitat pe geamul infirmeriei și am mai văzut un mort. Era pus pe pământ și acoperit cu o pătură. Șușoteam între noi și ne întrebam despre cine era vorba, dar cu mare atenție, fiindcă despre așa ceva nu puteai să vorbești în gura mare. În ultima parte a detenției mele la Periprava am mai văzut încă un mort. Știam cu toții că cei care mureau erau duși la infirmerie și că noaptea dispăreau aruncați fără sicrie, în cine știe ce gropi comune.

Din lagărul de la Periprava-Grind am și amintiri mai comice, ca să zic așa. Într-o duminică eram împreună cu un coleg la o corvoadă în curtea lagărului: căram lemne la bucătarie. Colegul cu care munceam era îmbrăcat cu o cămașă în carouri verzi, cu care scăpase, și pe care o mai avea încă, de acasă. La un moment dat este strigat de un caraliu lipovean:  

– Ia vino încoace, mă. Ce-i cu cămașa asta verde? Nici aicea nu vă lăsați?  

– E luată din comerț, domnuꞌ sergent. 

– Ce comerț, mă, ce comerț?... Partidul vă încearcă! Mă, voi sunteți dușmanii noștri! Dacă scăpați vreodată de aicia și întâlniți pe stradă vreun cadru, să vă scoateți căciula din cap și să vă aplecați până la pământ, mă bandiților.

Răzvan Gheorghe: După eliberare ați mai avut probleme cu Securitatea?

Mirel Marin Stănescu: Da, probabil că era inevitabil, având în vedere trecutul meu de condamnat politic. Probleme au mai fost, desigur. După ce am ieșit din pușcărie mi-am terminat liceul la seral, am lucrat întâi ca matrițier, apoi am făcut o școală tehnică de metrologie și am lucrat timp de 30 de ani la Întreprinderea Mecanică Navală din Constanța. Profesional am fost foarte apreciat. Eu am pus bazele laboratorului de metrologie din intreprindere, dar pe de altă parte am simțit din plin stigmatul trecutului meu.

Îmi amintesc un episod petrecut în anul 1978: într-o hală mare de producție era un pod neîncuiat unde se păstrau materiale de propagandă, lozinci și tablouri pentru defilările de 1 Mai și 23 August. Unii dintre tinerii care lucrau în schimbul de noapte în hala de strungărie mai trăgeau chiulul și dormeau în podul ăla. Nu știu cum a observat cineva că pe o lozincă depozitată acolo se scrisese ceva împotriva partidului și a normelor de producție. Imediat a fost anunțată Securitatea și când s-au făcut cercetări au găsit scris mâzgălit pe zidurile podului mai multe nume printre care și numele meu. Bineînțeles că primul vizat eu am fost. Ulterior am aflat că de ani de zile toți pereții ăia erau mâzgăliți, dar nimeni nu se sesizase până atunci. Acolo putea intra oricine – erau mulți muncitori flotanți care veneau și plecau din întreprindere. Eu aproape că nici nu știam de existența acelui pod.  

Într-o dimineață am fost sunat la laborator și mi s-a spus să mă prezint la biroul sindical. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre motivul acestei convocări. Am ajuns acolo pe la 10 dimineața și nu mică mi-a fost surpriza când am văzut că în birou mă așteptau doi securiști îmbrăcați în civil. M-au întrebat diverse lucruri în timp ce-și notau în carnețel – dacă eram membru de partid, în ce consta munca mea la întreprindere, când fusesem angajat și așa mai departe. Mă chemaseră acolo ca să mă întrebe de ce era numele meu – Stănescu – scris pe un perete din podul acela. Le-am spus că nu intrasem niciodată în pod, dar ei o țineau langa, că nu mi-am bagat mințile în cap, că de ce mă țin de prostii, că de ce vreau să mă întorc unde am mai fost, adică la pușcărie. Nu mi-au spus, dar am dedus că pe o lozincă era scris ceva împotriva partidului comunist și împotriva normelor de muncă. Le-am explicat că nici măcar nu știam de acel pod, că nu am lucrat și nici nu lucrez la normă sau în acord, că la vârsta de 38 de ani nu sunt un copil ca să îmi scriu numele pe pereți. Orice le spuneam, securiștii rămâneau suspicioși.

Ca să vadă cât de mult semăna scrisul meu cu cel depistat de ei pe lozincă sau pe zid, m-au pus să scriu cu creta pe o tablă enunțul”Doresc să devin membru al Partidului Comunist Român”, asta în condițiile în care eu n-am fost niciodată membru de partid și, vă dați seama, nu mi-aș fi putut dori niciodată așa ceva. Se uitau la caligrafia mea ca vițeii la poarta nouă, nici nu mai știam cum să reacționez. 

– Ia scrie și pe hârtie, scrie așa, mai repede, și-apoi scrie și cu mâna stângă, m-a luat în primire și istețul celălalt. 

Am tot scris de mai multe ori și cu stânga, și cu dreapta, în timp ce mă frecau la cap cu aceleași tâmpenii care nu aveau nici cea mai mică legătură cu realitatea. Din când în când intra în biroul acela și secretarul de partid, care repeta aluziv: ”O să fie prins, o să fie prins!”. M-au ținut și m-au frecat acolo ore-n șir, fără nici cel mai mic rezultat care să-i satisfacă. Când, în sfârșit, am revenit în laborator, era deja după-amiază, programul se terminase și toți colegii plecaseră acasă.     

Răzvan Gheorghe: Domnule Stănescu, știu că în 1991 ați încercat, împreună cu regretatul fost deținut politic Vlad Nicolau, să dați de urma martirilor dispăruți în lagărele de muncă și de exterminare ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, am citit articolul pe care l-ați publicat în ”Memoria. Revista gândirii arestate”, articol în care ați analizat pe larg monstruozitatea Canalului. Vă provoc să tratăm problematica și în acest interviu. Așadar, care sunt concluziile dumneavoastră referitoare la genocidul săvârșit în lagărele Canalului?  

Mirel Marin Stănescu: Problematica aceasta a Canalului este una foarte complexă și, din pacate, încă insuficient cercetată. O să vă prezint concluziile la care au ajuns căutările mele, concluzii care se bazează pe documentele la care am putut avea acces și pe mărturiile unor deținuți politici trecuți prin lagărele Canalului, consultând totodată marea majoritate a studiilor și articolelor publicate în domeniu de istorici și autori consacrați.   

Puțini mai știu astăzi că ideea construirii unui canal între Dunăre și Marea Neagră apăruse încă din 1937, în contextul căutării unei soluții de scurtare a căii naturale de navigație a Dunării. Corpul ingineresc român avea să prezinte încă de atunci o serie de studii, ultima inițiativă în acest sens consumându-se în perioada lui Ion Antonescu, mareșalul intenționând să realizeze lucrările cu sprijinul financiar al Germaniei. Răbufnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a cauzat îngroparea proiectului.

După 6 martie 1945, când regimul comunist de la noi s-a instalat cu sprijinul trupelor rusești de ocupație, la sugestia lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej decide realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Să nu uităm că Gulagul stalinist a angrenat, în construirea diverselor proiecte sovietice megalomanice, nu mai puțin de 10,4 milioane de deținuți doar în perioada 1934-1947. Să nu uităm nici că, în 1930, 250.000 de ”inamici politici” au săpat, au spart și au cărat piatră pentru construirea canalului Marea Albă-Marea Baltică, lung de 240 de kilometri și lăsat inutilizabil, deși 30.000 dintre osândiți au pierit acolo, în cele mai cumplite condiții pe care ni le-am putea imagina. De asemenea, în 1939 a funcționat cel mai vast sistem concentrațional sovietic, canalul Baikal-Amur, unde au robit 560.000 de dușmani ai orânduirii sovietice, murindu-se pe capete.     

Se pare că însuși Stalin i-a sugerat lui Gheorghiu-Dej să conceapă Canalul. În celebra pagină despre Canal, din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” (volumul I pagina 210, editia a-III-a), aflăm că Gheorghiu-Dej se destăinuie autorului Marin Preda : 

”...îndelung la o cafea despre politica acelor ani, 1948 – 1952, despre burghezia doborâtă care nu înțelege idealurile noastre... Să vezi: m-am hotărât atunci să mă duc la Stalin. Am început cu chestiunea economică... Țara nu are mijloace pentru realizarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. A doua chestiune e politică: Am luat noi puterea, am naționalizat industriile, am pus conduceri noi, am alungat miniștrii burghezi și pe Rege, dar burghezia cu toate cadrele ei politice și militare ne pândește, râde de noi, îi așteaptă pe americani. Ce să facem, cum să procedăm tovarășe Stalin? Uite Gheorghe, mi-a spus, ce-ți sugerez să faceți voi (...) Bani să vă dau nu am... În chestiunea cadrelor burgheze care râd de voi... și mă duce în fața unei hărți a României. Luă în mână un băț, îl puse pe la Cernavodă și de acolo făcu un semn cu el până lângă Constanța. Pe aici, zice, faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră și-i trimiți acolo să-l sape pe toți aceia care râd de voi și îi așteaptă pe americani... și mai fertilizezi și Dobrogea care mi s-a spus că duce lipsă de apă. O să-ți dau unele excavatoare și niște cadre de-ale noastre care au mai făcut canale”. Dincolo de justificarea propagandistică a acestui scriitor, mai mult decât spune legenda, nu am putut afla.

E însă indubitabil că exemplele pilduitoare ale sovieticilor au fost urmate și în România, pas cu pas, cu toate consecințele genocidare și puțin spus dezastruoase. În articolul meu din ”Memoria. Revista gândirii arestate”, articolul la care ați făcut trimitere și dumneavoastră, am evidențiat faptul că Gheorghiu-Dej și acoliții săi au fost încurajați din plin de sovietici ca să pornească în această aventură criminală prin excelență, aventura Canalului Dunăre-Marea Neagră. Chiar și proiectele de construcție aferente acestui plan megalomanic – proiectul tehnic general și cel de execuție – aveau să fie întocmite sub îndrumarea directă a ”specialiștilor” sovietici, printre care se număra și ”savantul geolog de valoare mondială” N.N. Maslov. Așa-zisul ajutor virat de URSS avea o explicație pe cât de simplă pe atât de venală: jefuirea ca-n codru a României prin forțarea autorităților de la București să achiziționeze, la prețuri uriașe, utilaje vechi și uzate aduse din lagărele reusești și care desfășuraseră lucrări similare la canalul Volga-Don și la rețeaua de canale dintre Marea Albă și Marea Caspică. Fără piese de schimb și ajunse într-un stadiu avansat de uzură, utilajele acestea s-au dovedit a fi simple mormane de fier vechi, deși, atenție, România le-a plătit cu mărfuri care, de regulă, se achiziționau cu valută forte și aur. 

Planurile de construcție au fost finalizate în luna mai a anului 1949, de o comisie specială româno-sovietică și au fost aprobate de Consiliul de Miniștri la 22 iulie, prin rezoluția 613. Canalul avea în proiect o lungime de 67 de kilometri și a fost planificat a se construi de-a lungul a 5 ani, costul întregii lucrări fiind estimat la 140 miliarde de lei, o sumă realmente exorbitantă pentru puterea economică a României acelor ani. Oficial, scopul Canalului era realizarea unei căi de transport pe apă care să unească Dunărea cu Marea Neagră și care să scurteze cu 260 de kilometri traseul deja existent, ajutând astfel și la îmbunătățirea irigării Dobrogei, zonă problematică în acest sens. Neoficial însă, scopul acestei sminteli era nimicirea, lichidarea fizică a oponenților politici sau pur și simplu a unor oameni considerați periculoși pentru regim. 

Cu scopul asigurării necesarului de forță de muncă, Securitatea a făcut arestări rapide în rândul membrilor partidelor istorice, în rândul așa-numiților chiaburi, al proprietarilor expropriați, al foștilor ofițeri deblocați și al vechilor polițiști, al foștilor funcționari ai aparatului de stat dar și în rândul clericilor Bisericii greco-catolice și ai Bisericii romano-catolice, această urgie lovindu-i în plin și pe țăranii care se opuseseră colectivizării. De notat un aspect foarte important: toți aceștia nu fuseseră judecați sau condamnați de vreo instanță, oricare. S-a folosit în schimb eufemismul ”condamnat administrativ”, sintagmă care avea scopul să salveze niște aparențe, să mascheze ilegalitatea situației. Cu alte cuvinte, dacă la Canal era nevoie de 5000-6000 de oameni, era telefonat tovarășul Teohari Georghescu, ministrul de Interne, care îl trimitea la ”treabă” pe colonelul Dulgheru, satrapul de la Direcția de Cercetări Penale a Securității, care decidea câți oameni urmau să fie arestați din fiecare județ. 

Folosirea soldaților în termen la unele acțiuni aferente construirii Canalului reprezenta o altă dimensiune a muncii silnice. Cruda realitate e că soldații – în special cei cu ”origine nesănătoasă” – au fost groaznic umiliți, fiind folosiți ca salahori, și asta nu doar în anii ꞌ50, ci de-a lungul întregii perioade comuniste. La munci au participat și deținuți de drept comun, care, așa cum am mai precizat în acest interviu, se bucurau de o sumedenie de privilegii. 

Deținuții politici au fost implicați masiv încă de la începutul lucrărilor Canalului. Am spus-o și o repet: agonia lor a coincis cu agonia marelui proiect comunist, întrucât victimele Canalului au fost totodată și victimele regimului comunist confruntat cu primul lui faliment major. Haideți să vorbim puțin despre adevăratele cauze ale eșecului de la Canal, cauze despre care comuniștii n-au vorbit niciodată în mod public. În primul rând, nu s-au analizat în mod corect posibilitățile financiare și tehnice ale țării înainte de a se începe această aventură de proporții. Când planurile au fost finalizate și au ajuns pe șantiere s-a constatat că proiectul de execuție, comparat în raport cu proiectul tehnic general, suplimenta cu aproape 50% volumul total al lucrărilor și al costurilor. Problemele erau multiple: studiile geologilor sovietici, realizate pe traseul Canalului, s-au dovedit în cel mai bun caz aproximative, dacă nu eronate pe de-a întregul, în timp ce utilajele importate din URSS refuzau să funcționeze. 

Finalmente, lovindu-se de un eșec rușinos, care se contura mai mare și mai mare cu fiecare zi ce trecea, Gheorghe Gheorghiu-Dej și ceilalți satrapi din fruntea regimului comunist aveau să folosească din plin Securitatea cu scopul de a arunca întrega vinovăție pentru această situație în cârca unor ingineri, tehnicieni și simpli muncitori de pe șantierele Canalului, care urmau să fie judecați, condamnați și prezentați public drept țapi ispășitori. Securitatea era oricum infiltrată adânc, de la bun început, în toate compartimentele Canalului, supraveghind orice mișcare și recrutând informatori pretutindeni, așa cum certifică numeroase documente, printre care și unele semnate de Nicolae Doicaru, pe atunci maior de Securitate. Fără spioni, informatori și armate de oportuniști, șantierele și lagărele Canalului ar fi fost imposibil de controlat, asta-i clar. 

Traseul preconizatului Canal a fost organizat în 18 șantiere-lagăr, printre care: Columbia (o periferie mizeră a Cernavodei, căreia i se spunea ”Columbia” în derâdere), Saligny, Medgidia, Poarta Albă, Noua Culme, Galeșul, Peninsula (Valea Neagră), Capul Midia, Constanța și alte 9 puncte de lucru. În septembrie 1949 avea să apară un ziar special numit ”Canalul Dunare-Marea Neagră” – desigur, e vorba despre un organ al comitetului de partid condus de un anume Atzer, ulterior plecat în Israel. În primul număr al acestei foi era publicat în integralitate un discurs-fluviu al Anei Pauker, pe care-l rostise cu prilejul zilei de 23 August și în care, anunța ea, ”Canalul îl vom construi noi fără burghezie și împotriva ei”. Citatul ăsta a fost scris cu majuscule roșii pe o pancartă care a fost înfiptă în centrul lagărului de la Cernavodă. 

În iulie 1949 s-a organizat cel dintâi șantier al Canalului, la Poarta Albă. Primul director a fost Timofte Gheorghe, iar comandantul lagărului de deținuți – sau ”efective MAI”, cum li se spunea eufemistic – era colonelul criminal Augustin Albon, brigadier șef fiind Marin Stănciugel, un țigan sadic, criminal de drept comun care își omorâse nevasta. Într-o noapte, Stănciugel l-a aruncat în cuptorul de ars cărămida pe un deținut tânăr, avea în jur de 30 de ani – Dragoș Rambela, aviator bucureștean și fiu de general care fusese condamnat pentru o tentativă de trecere a frontierei. Ulterior s-a făcut o anchetă formală și cazul a fost mușamalizat rapid. Despre acest episod îngrozitor povestește criminalul Franț Țandără în interviul acordat doamnei Doina Jela, interviu publicat în valorosul volum ”Drumul Damascului”. Numeroase informații veți afla și din cartea fostului deținut politic Remus Radina – ”Testamentul din morgă”. Tot în lagărul de exterminare de la Poarta Albă, un alt brigadier, Dorneanu, fost ofițer, era omul de încredere al ofițerului politic. După ce că deținuții veneau extenuați în urma a 10-12 ore de muncă strivitoare, timp în care săpau, cărau pământ cu roaba și spărgeau bolovani cu barosul, acest Dorneanu îi ținea până târziu în noapte ca să învețe ”cântece de reabilitare”, pe care mai apoi erau nevoiți să le cânte încolonați, la plecarea și la întoarcerea de la muncă. Iată o mostră de stupizenie strigătoare la cer: 

„La Canal să ștergem pata

Negrelor greșeli trecute 

Drum să facem cu lopata 

Și elanuri renăscute”. 

La indicația conducerii politice s-a alcătuit peste noapte și o ”brigadă artistică”, formată din deținuți care improvizau și interpretau parodii ca aceasta: 

„A venit și rândul meu 

 Să te joc acum și eu 

 Hopa, hop într-un picior 

 Domnule exploatator”. 

Nu de puține ori se organizau diverse spectacole propagandistice cu rol ”educativ” și de ”reabilitare”. În realitate, ”reeducarea” deținuților politici începuse în forță la Pitești, la 6 decembrie 1949, acolo unde Securitatea îi organiza și îi coordona pe Eugen Țurcanu și pe acoliții săi, însă spălarea științifică a creierului s-a extins și în alte închisori și lagăre, în special la Gherla și la Canal.

La Peninsula-Valea Neagră, colonia cu cel mai dur regim, cu cele mai complexe lucrări și cu cele mai multe puncte de lucru, au fost înființate, prin luna mai 1950, cunoscutele brigăzi 13 și 14, cu studenți reeducați aduși de la Pitești, conduse de temuții Bogdănescu și Enăchescu. Aceștia răspundeau, în principal, de îndeplinirea normelor zilnice de muncă, forțându-i pe deținuți atât de aprig încât mulți au murit de epuizare. Totodată, în aceste două brigăzi erau transferați, la indicația ofițerului politic Chirion și a comandantului Georgescu, deținuții ”periculoși și recalcitranți”. Intrați în chinurile reeducării de la Canal, deținuții vizați trebuiau să declare ce nu spuseseră în anchetele Securității, dar și ce discutau ceilalți deținuți între ei. Există mărturii potrivit cărora reeducatorii conduși de Bogdănescu își torturau noaptea victimele, în timp ce unul cânta la acordeon, pentru a le acoperi țipetele. Enăchescu avea obiceiul să-și chinuiască unchiul, pe fruntașul țărănist Marin Pițigoi. Este notoriu cazul reputatului medic chirurg Simionescu, care, nemaiputând suporta supliciile reeducării, s-a aruncat în perimetrul interzis al gardurilor de sârmă ghimpată, fiind împușcat mortal de santinela din prepeleac, această crimă cu sânge rece fiind comisă în ziua de 12 iunie 1951. 

Reeducarea avea efecte distrugătoare și degenerative. Fostul deținut Dumitru Bacu relatează, în cartea sa ”Pitești”, că tânărul ofițer Dorneanu – pe care l-am amintit mai sus, mutat de la Poarta Albă la Peninsula și trecut printr-o altă școală de reeducare decât cea de la Pitești, ajungând astfel brigadier la Canal – a găsit de cuviință să-și primească mama, la primul vorbitor avut, cu următoarea frază: ”Pleacă de aici, curvo, din cauza educației care mi-ai dat acasă, am ajuns la Canal. Nu vreau să te mai revăd. Eu nu am mamă”. Făcându-i pe părinți vinovați de defectele și greșelile copiilor, comuniștii atei urmăreau crearea unui complex de culpabilitate familială în care deținutul era doar victima educației primite în familie.

 Odată ajunși în lagărele Canalului, deținuții politici erau supuși procesului de ”reeducare prin muncă” și nu numai. Bunăoară, la Galeșul,locotenentul-major Petrică, șeful lagărului, le ținea deținuților, încă de la sosire, următoarea cuvântare pe care memorialistica o reține cuvânt cu cuvânt: ”Ați fost aduși aici ca să munciți. De felul cum veți munci vă veți recăpăta libertatea. Să nu uitați că voi sunteți tot ce are societatea mai rău, pleava societății, scursurile, lepădăturile lumii sunteți voi. Veți munci la descărcări. Veți fi repartizați câte 4 oameni la un vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de minute. Cine întârzie, va fi aspru pedepsit. Nu ne pasă dacă unii dintre voi vor muri. Dacă într-o zi veți muri 500, încheiem un scurt proces verbal și terminăm cu voi”.

Numai că, vedeți dumneavoastră, dintre aceste ”scursuri ale societății” cel puțin 50% erau intelectuali, doctori, profesori, foști ofițeri ai Armatei Regale, preoți, avocați și așa mai departe. La Galeșul se muncea pe rupte în condiții foarte grele, fără echipamente adecvate – deținuții lucrau în hainele în care fuseseră arestați, foarte mulți dintre ei ajungând acolo în sandale și în haine de vară. Deși luna octombrie a anului 1952 a fost foarte rece și ploioasă, oamenii de pe șantier erau acoperiți pe cap cu batiste în loc de căciuli, iar în picioare aveau sandale sau pantofi de vară. 

În toate coloniile de muncă de pe Canal se practica pe scară largă bătaia. Utilizarea la munci grele a deținuților bolnavi, rațiile de hrană neîndestulătoare și epuizarea permanentă au făcut ca moartea să vină pur și simplu. O parte dintre aceștia și-au găsit sfârșitul în chinuri care ar fi greu de închipuit dacă n-ar fi descrise chiar în documente oficiale ale Securității. Astfel, după 15 zile de carceră, deținutul Răpciug Ion, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanțuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie și i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit și talpa picioarelor, care putrezise.Medicul coloniei i-a făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenentul-major Cormoș Florian, nu a aprobat. Deținutul Răpciug Ion – un tânăr de 23 de ani – avea să  moară în cele mai cumplite chinuri, după o agonie de câteva zile, la infirmeria lagărului, în februarie 1953. În volumul cu documente numit ”Cartea Albă a Securității” veți găsi numeroase astfel de orori. 

Un proces verbal din arhivele fostei Securități consemna depoziția unui deținut maltratat în lagărul de muncă de la Cernavodă: 

”În luna decembrie 1952, fiind bolnav, am primit de la medic un bilet de scutire. Gardianul Moroșan care făcea de serviciu n-a vrut să recunoască biletul și m-a luat la bătaie până m-a umplut de sânge apoi m-a dus la comandantul Cormoș Florian, care m-a bătut în poartă până am leșinat. Când mi-am revenit, m-a obligat să ies la muncă, timp de 36 de ore, fără mâncare și fără odihnă. Protestând, gardianul Moroșan a dat ordin la 3 deținuți să fiu urcat în basculantă și aruncat în Dunăre. De frică, am fugit între deținuți și am țipat cât am putut. După aceasta, Moroșan m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanțuri și m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile, am fost scos și dus, cu targa, la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo și mi-a spus: ‹Ai să te întorci în carceră și ai să stai acolo până mori. Voi trebuie să pieriți, nu să trăiți›. Procurându-mi o lamă, mi-am tăiat venele de la mâna stângă. Pentru asta, locotenentul Cormoș Florian m-a dat pe mâna primbrigadierului Cârcu Nicolae; acesta m-a bătut cu picioarele în testicole și în gură, nenorocindu-mă pe viață și desfigurându-mă. Am fost băgat din nou la carceră, dar am fost salvat de ofițeri superiori veniți în inspecție”.

Potrivit ”Cărții Albe a Securității”, în lagărul Cernavodă au mai fost găsiți alți 6 deținuți morți, care continuau să fie ținuți în carcerele lagărului pentru că, după cum declara comandantul acestuia, ”nu și-au încheiat pedeapsa”. Primbrigadierul Cârcu Nicolae, deținut de drept comun, un criminal plin de sadism, a mers până acolo încât a instalat o priză electrică în grajdul lagărului pentru a-i electrocuta pe acei deținuți pe care considera că nu-i bătuse destul. Un caz înfiorător este cel al deținutului Schwartz Iosif, care în ianuarie 1953, după ce a fost bătut cu ciomagul, a fost dus în grajd și electrocutat. A decedat după doar două zile. 

Capul Midia era cel mai sinistru lagăr de muncă și exterminare de pe linia Canalului. Acolo până și bolnavii cu răni grave, slăbiți în ultimul hal, aproape schelete, erau trimiși în cârje la lucru. Au fost numeroase cazuri când deținuții inapți au fost aduși morți sau în agonie de pe șantier. Dacă invocau scutiri medicale, bolnavii erau bătuți zdravăn cu ciomagul de comandantul Borcea Liviu și de ofițerul politic Lupu, după care erau trimiși la muncă. În volumul ”Cartea Albă a Securității” veți găsi o declarație înfiorătoare dată de medicul deținut Radu Liviu în fața Procuraturii Militare, în decembrie 1955: 

”În octombrie 1952, lt. major Borcea Liviu, comandantul lagărului Midia, aflând că deținutul Ignat se află bolnav în baracă, mi-a dat ordin să-l aduc în fața sa. Acesta nu putea merge, având o fractură a coloanei vertebrale. A fost adus de alți doi deținuți, călare pe o bâtă. M-a întrebat ce boala are și de ce nu vrea să meargă. După ce i-am spus că are coloana fracturată și membrele inferioare anesteziate, lt. major Borcea Liviu m-a insultat, apoi i-a ordonat deținutului să meargă. Bolnavul încercând să facă un pas, s-a prăbușit. Văzând aceasta Borcea Liviu s-a năpustit asupra deținutului și l-a călcat cu cizmele, lovindu-l și lăsându-l în nesimțire, după care a dat ordin să fie băgat la carceră (...) Pe mine m-a raportat apoi colonelului Albon Augustin, directorul centrului de coordonare Constanța și lui Budu Alexandru, medicul șef MAI, că îi învăț pe deținuți să nu muncească și să spună că sunt bolnavi. Colonelul Albon mi s-a adresat spunându-mi bandit și că îmi va da o prelungire de pedeapsă ca să-mi putrezească oasele în fundul canalului”.

Despre atrocitățile de la Capul Midia, iată cutremurătoarea mărturie a colegului meu, domnul Bucur Brașoveanu, supraviețuitor al Canalului și plecat la Domnul în anul 2009, mărturie consemnată și în cartea mărturisitorului Gheorghe Andreica, ”Lumini ce nu se sting”: 

”La Capul Midia în interiorul lagărului a existat un țarc special înconjurat cu trei garduri de sârmă ghimpată, în interiorul căruia erau patru barăci. Jur împrejurul acestui țarc mai erau vreo 15 barăci care constituiau lagărul propriu-zis. Acest lagăr în lagăr l-am numit noi ‹țarcul morții›. Cei aduși aici erau destinați morții rapide prin înfometare. Erau foști ofițeri superiori care au luptat pe frontul de răsărit, foști demnitari, unii legionari. În general oameni demni și educați. Dimineața se dădea cafea din orz prăjit, fără pâine. La prânz și seara, un fel de lături din varză împuțită sau gogonele stricate și din când în când o porție de turtoi din mălai alterat. Trupurile celor din ‹țarc› arătau ca niște schelete ambulante. Cu greu mai puteai recunoaște pe cineva dintre ei. În ‹țarcul morții› pământul era gol, ca pârjolit. Oamenii mâncaseră toată iarba, orice buruiană, chiar și rădăcinile. Orice vietate care traversa acest spațiu era prinsă și mâncată: insecte, râme, șoareci, șobolani, șerpi. Odată, vârtejul stârnit de o furtună mare a ridicat apa dintr-o baltă, cu broaște cu tot, și a aruncat-o în incinta lagărului. Ca lupii au sărit oamenii, înnebuniți de foame, prinzând și înghițind de vii acele broaște. Într-o zi a dispărut cățelușa comandantului călău Borcea Liviu. O botezase ‹Mida›, după numele lagărului Midia. A dat ordin gardienilor să o caute peste tot. Negăsind-o, a ordonat o percheziție în ‹țarcul morții›. Aici s-au găsit oase de pisici și labele nefericitului animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atât de departe încât trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopârțite de unii și carnea mâncată așa crudă. Observând aceasta, administrația a pus plantoane care să păzească trupurile morților până erau scoase din barăci. Erau zilnic scoși câte doi morți, cu targa improvizată, și duși în cimitir, iar cei care mureau noaptea erau aruncați în mâlul lacului”. 

E cazul să amintim și o notă care a apărut în ziarul ”România Liberă” din 8.03.1993, cu titlul ”Capul Midia / Sub plăcile de beton, groapa comună” și care relata următoarele: ”Un fost gardian care dorește să-și păstreze anonimatul ne-a destăinuit că sub plăcile de beton turnat, la Capul Midia, înspre mare, sunt îngropați zeci și zeci de oameni – foști deținuți politici: ‹Sunt prea bătrân pentru a mai păstra această taină. Vă rog să nu-i lăsați acolo. Să fie îngropați creștinește. Am fost martorul acestor crime, nu mai pot suporta›”. În zilele noastre oare cine mai poate oferi informații despre crimele de la Capul Midia? 

La Poarta Albă se obișnuia puțin diferit: ziua era trimis un excavator ca să sape șanțul, iar noaptea erau basculați acolo cei care mureau în ultimele 24 de ore – am informații certe că în cimitirul de la ”Trei Pruni” s-au săpat astfel de gropi comune. 

Eșecul Canalului fiind de domeniul evidenței pentru conducerea comunistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a căutat țapi ispășitori, astfel ajungându-se la înscenarea a două procese-spectacol, în vara și toamna anului 1952. În primul au fost arestați, dintre angajații civili, 8 ingineri cu funcții de conducere și 2 muncitori, învinuiți la grămadă de ”sabotaj”. Sub îndrumarea consilierilor sovietici, au fost anchetați continuu timp de cinci zile. Anchetatorii se schimbau în ture, iar ”mărturisirile” au fost obținute prin tortură fizică și psihică, așa cum dovedesc fără urmă de tăgadă documentele reunite în ”Cartea Albă a Securității”. 

În luna iulie 1952, colonelul Mișu Dulgheru – adică Dulbergher, șeful Direcției de Cercetări Penale a Securității – a fost convocat la o ședință la Ministerul de Interne. Principalele persoane prezente au fost: ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, Iosif Chișinevschi, membru în Biroul Politic, generalii de Securitate Gheorghe Pintilie (Pantiușa-Botnarenco), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg) și Vladimir Mazuru, cărora li se adăugau cosilierii sovietici Aleksandr Saharovschi, Tiganov și Maximov. Și fostul securist Ion Mihai Pacepa, și istoricul Dennis Deletant susțin că Chisinevschi i-a ordonat colonelului Dulgheru sa organizeze un proces public al sabotorilor de la Canal, avertizându-l că tovarășul Gheorghiu-Dej dorește ca acestă operațiune să se încheie în cel mai scurt timp posibil. Vă recomand „Cazul Nichita Dumitru”, fabuloasa carte a Doinei Jela, unde problematica acestei farse juridice este analizată din multiple perspective, autoarea scoțând la lumină informații extrem de importante. 

Judecătorul ”sabotorilor” avea să fie generalul Alexandru Petrescu, una dintre cele mai sinistre figuri ale dreptului românesc. A fost Director general al Penitenciarelor în vremea lui Antonescu. Legionarii îl cunoșteau bine încă de atunci pe acest magistrat militar care avea la activ sentințe ce totalizau mii de ani de închisoare și nenumărate condamnări la moarte. Venal prin excelență, Alexandru Petrescu menținea o serie de legături ascunse cu liderii comuniștilor, ajutându-l pe Burah Tescovici, adică pe Teohari Georgescu, să introducă Ajutorul Roșu în pușcăria de la Lugoj. Același Alexandru Petrescu a prezidat procesul lui Iuliu Maniu, iar în 1954 îi va judeca pe reeducatorii din echipa lui Eugen Țurcanu. 

La Poarta Albă, procesul-mascaradă al „sabotorilor” a început în 24 august 1952, fiind organizat în sala clubului muncitoresc plină-ochi cu peste 2000 de oameni aduși ca să asigure atmosfera acestei farse. Securitatea a supravegheat cu strictețe sala și nimeni nu a intrat neverificat. S-au instalat megafoane, ca să bubuie justiția poporului prin ele. Acuzații au fost aduși cu ochelari de tablă în sala de judecată. Rechizitoriul procurorului a durat mai bine de o oră, oropsiții fiind acuzați că ar fi sabotat economia națională și că ar fi împrăștiat zvonuri calomnioase în scopuri dușmănoase. În cadrul procesului au depus mărturie nu mai puțin de 31 de martori ai acuzării și niciunul al apărării. Doina Jela amintește și sinistrul detaliu că unii ”martori” au cerut să facă parte din plutonul de execuție ”dacă sabotorii, după cum merită, vor fi condamnați la moarte”, în timp ce din sală se striga ”Moarte sabotorilor!”. Imediat după ce acuzații și-au exprimat în fața instanței ”regretul pentru crimele comise”, sentința a fost anunțată răspicat: 5 au fost condamnați la moarte, iar ceilalți 5 la muncă silnică între 20 de ani și muncă silnică pe viață, adică MSV. 

La apel, două dintre pedepsele la moarte au fost comutate în MSV, celelalte trei fiind menținute. În noaptea de 14 octombrie 1952, inginerul Vasilescu Nicolae, zis ”Colorado”, șef de divizie sector tehnic, inginerul Rozei-Rozenberg Aurel, șef sector planificare, și mecanicul de locomotivă Nichita Dumitru au fost executați, într-un loc neștiut. Cu Nichita Dumitru am fost vecin. Aveam aproape 12 ani și îmi amintesc foarte bine acele zile din vara anului 1952, când a fost ridicat de Securitate și apoi, când soția și fiica sa de numai 4 ani au fost evacuate cu forța din casa. Nu-mi închipuiam atunci că și eu, peste numai 5 ani, voi fi arestat de aceeași Securitate. Zadarnic soția și fiica sa, doamna inginer Mariana Rădulescu, au încercat prin demersuri la toate autoritățile, și înainte și după 1989, să afle locul unde este îngropat soțul și tatăl lor, toate strădaniile au rămas fără niciun rezultat. 

Deoarece asasinarea doctorului Simionescu și atrocitățile de pe Canal erau cunoscute în Occident, posturile de rodio ”Europa Liberă”, ”Vocea Americii” și ”BBC” vorbind în mod uzual despre regimul inuman și teroarea din lagărele Canalului, Procuratura Generală a primit ordin, în anul 1953, să investigheze mai multe crime... Rapoartele Procuraturii, în urma unor controale efectuate în lagărele de muncă, relevă scene de o violență excesivă, care s-au petrecut în lagăre și care au avut darul să impresioneze și au influențat, probabil, și hotărârea internă a partidului de închidere a Canalului, la 18 iulie 1953. 

Dacă veți analiza documentele reunite în ”Cartea Albă a Securității” veți remarca rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953 de către medicii deținuți, rapoarte care sunt relevante cu privire la ravagiile pe care extenuarea, frigul și foamea le provocau, decimându-i pe deținuți în special în lunile de iarnă. 

”Nu s-a ținut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale și de bolnavi, chiar distrofici grav. Au fost scoși pe șantierele de lucru bolnavii și inapții, fiind aduși seara pe brațe, iar alții înghețați complet sau morți. Toți deținuții politici care înghețau pe șantierele de lucru nu aveau caloriile necesare pentru a putea munci și a se apăra contra frigului, erau ușor îmbrăcați, fără cămăși și unii chiar cu picioarele goale. Dimineața, la ieșirea coloanelor la lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sângeroase și cu chinuri de iad ce ar fi trebuit sa înduioșeze și inimile de piatră”, nota medicul coloniei penitenciare Cernavodă, într-o declarație care s-a păstrat în arhivele Securității. 

Chiar documente strict secrete ale Securității arată cruzimi deosebite petrecute aici. Doar în luna ianuarie 1953 au murit în coloniile de muncă 133 de deținuți. La Poarta Albă, numai într-o singură zi au decedat 10 deținuți. În aceeași iarnă 1952-1953, la Cernavodă au murit peste 70 de deținuți, și asta potrivit evidențelor fostei Securități. La ordinele lui Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câți deținuți au murit în lagăre. O investigație a Securității din 1967, care viza morții din lagărele Canalului, dezvăluie că „Nu s-au întocmit niciun fel de acte pentru 1304 deținuți care au murit în lagăre și decesele nu au fost notate în Registrele Consiliilor locale”. Aceleași documente ale Securității relevă faptul că medicii legiști ai MAI eliberau cu foarte mare ușurință certificate de verificare a morții, de multe ori fără a specifica cauza reală a decesului, sau pur și simplu nu o consemnau.

Așadar, regimul de teroare și crimele de pe Canal fiind tot mai cunoscute, conducerea comunistă ferindu-se de orice globalizare a eșecurilor și a crimelor în sistem – vă amintesc că România urma să fie admisă în ONU, în decembrie 1955, și ca urmare a cererii prin care se obliga să accepte Charta ONU, Gheorghiu-Dej a trebuit să facă unele concesii –, le-a prezentat ca fapte regretabile și abuzuri personale, însă nu ale sistemului, ale statului comunist și criminal. Drept urmare, în luna iunie 1955, un Tribunal Militar a condamnat 21 de ofițeri ai MAI și 11 brigadieri deținuți la o detenție de la 5 ani la MSV. Au fost acuzați de ”teroare și exterminarea deținuților”. Au mai fost și alte procese cu torționari condamnați, printre care și comandanți de lagăre, însa la intervenția lui Alexandru Draghici, în perioada august-noiembrie 1957, au fost amnistiați – nu grațiați – peste 50 de torționari. Drăghici a ”motivat” că pedepsele ar fi fost prea mari și că cei condamnați au săvârșit acele fapte cu convingerea că slujesc regimul și interesele partidului. 

Mai mult, toți ofițerii și gardienii au fost reîncadrați în MAI, fără nici cea mai mică problemă, acordându-li-se ca vechime neîntreruptă întreaga durată a detenției. La reîncadrare li s-a mai oferit și câte o sumă echivalentă cu salariul pe trei luni și câte o lună de concediu în casele de odihnă ale MAI, „pentru refacerea stării fizice”. Un exemplu edificator pentru cinismul lui Alexandru Draghici a fost cazul comandantului Borcea Liviu, de la Capul Midia, condamnat la 25 de ani MS și eliberat după doar 18 luni – aceste aspecte sunt dezvoltate și în ”Teroarea comunistă în România”, lucrarea istoricului Dennis Deletant. Așa cum v-am precizat deja, în 1957, când mă aflam în detenție la închisoarea de minori politici de la Cluj, acolo a fost reîncadrat comandant adjunct Borcea Liviu, prolificul criminal de la Capul Midia. 

Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre cercetările pe care le-ați întreprins în 1991, împreună cu regretatul Vlad Nicolau, cu scopul de a-i găsi pe martirii din lagărele Canalului. Ce ați aflat în urma acelor căutări? 

Mirel Marin Stănescu: Deși eram pe deplin conștienți că adevăratele dimensiuni ale genocidului de la primul canal Dunăre-Marea Neagră nu vor fi niciodată cunoscute în adevărata lor amploare, datorită conspirativității care a învăluit totul, în anul 1991 am încercat, împreună cu un coleg, domnul Vlad Nicolau, fost deținut politic, să dăm de urma martirilor dispăruți. Astfel, am reușit să cercetăm registrele de deces din patru primării limitrofe Canalului: Poarta Albă, Lumina, Năvodari și Ovidiu. La Cernavodă și Medgidia nu s-au găsit deloc evidențe din acea perioadă, ni s-a spus că au fost distruse. Acolo unde au existat arhive pentru anii 1949-1953 am extras toate datele înscrise ce fuseseră transmise primăriilor de grefa lagărelor. Am înregistrat astfel 839 de decedați din lagărele aflate pe traseul Canalului, cu date de identificare certe: numele și prenumele, data și locul nașterii, numele părinților, ocupația și locul de domiciliu, data și locul decesului, diagnosticul. Prima constatare făcută a fost aceea că tuturor celor înregistrați nu li se cunoaște locul de înhumare sau se cunoaște cu aproximație.

Sistematizând și analizând datele adunate, observăm că din totalul celor 839 de morți jumătate erau agricultori – desigur, ”chiaburi”, țăranii care nu și-au dat cotele și cei care s-au opus colectivizării. 203 erau muncitori de diferite meserii în timp ce 211 aveau profesii intelectuale: farmaciști, contabili, avocați, profesori, diverși funcționari, doctori, învățători și preoți.

Conform diagnosticelor găsite în actele de deces, boli precum tuberculoza, afecțiunile cardiace, meningita, icterul, cangrenele – în special la cei înghețați –, septicemia și distrofia de gradul III au răpus deținuți cu sutele, dar foarte mulți, pe lângă aceste boli, au avut și diagnosticul de casecsie – boală care duce la slăbirea totală a organismului datorită înfometării, muncii epuizante, frigului și bătăilor. 

Din cei 839 de decedați pe care i-am putut identifica, în 65 de cazuri lipsește diagnosticul și cauza morții. Printre deținuții aflați în această situație se numără Duiner M. Iuliu, 59 de ani, profesor din Mediaș, decedat în 14.07.1952 la Capul Midia, Dornescu A. Corneliu, 62 de ani, farmacist din Pașcani, decedat în 1952 la Capul Midia, Simuleac V. Eugen, 46 de ani, funcționar din Dâmbovița, decedat în 2.09.1950 la Peninsula, Mârza I. Mircea, 21 de ani, student din Sibiu, decedat în 1952 la Capul Midia, Teodorescu Constantin, 67 de ani, avocat din Buzău, decedat în 1952 la Capul Midia, Popescu Constantin, 67 de ani, învățător din Argeș, decedat în 1952 la Capul Midia, Gogiulescu Ștefan, 63 de ani, avocat din Argeș, decedat în 1952 la Capul Midia sau Iliescu V. Alexandru, 56 de ani, medic din Constanța, decedat în 15.12.1952 la Capul Midia.  

Din cei 839, 29 de deținuți au avut parte de o moarte violentă în accidente de muncă, de exemplu tăiați de trenurile ale căror vagoane le încărcau cu pământ sau fiind striviți sub maluri, dar acolo se puteau petrece foarte, foarte multe tipuri de accidente. Ștefan T. Lazăr, 53 de ani, a decedat în 1951 la Capul Midia datorită asfixierii și a fracturării oaselor craniene, Niculescu S. Constantin, 41 de ani, avocat din Călărași, a decedat decapitat la Galeșu, în 4.10.1952, Olteanu Gheorghe, 42 de ani, funcționar din Mureș, a decedat călcat de tren la Peninsula, în 1952, Drăgan T. Traian, 24 de ani, muncitor din Oravița, a decedat în 1953, la Poarta Albă, din cauza unei plăgi costale și a septicemiei, Birisi I. Mihai,  29 de ani, agricultor din Carei, decedat în 1952, la Poarta Albă, după fractura coloanei vertebrale, Tarleschi Stanislav, 53 de ani, maistru țesător din București, decedat în 1952, la Poarta Albă, după o fractură a bazei craniene, Georgescu I. Vasile, 22 de ani, funcționar din București, decedat în 1952, la Noua Culme, în urma unei fracturi a bazei craniene, Alexandru I. Naum, 38 de ani, din Putna, decedat în 1951, la Capul Midia, asfixiat și strivit de mal, Olteanu I. Victor, 59 de ani, din Putna, decedat în 1951, la Capul Midia, asfixiat și strivit de mal, Fox Gheorghe Andrei, 41 de ani, din Reșița, decedat în 1951, la Capul Midia, asfixiat și strivit de mal, Seleac T. Vasile, 24 de ani, agricultor din Lugoj, decedat în 20.05.1951, la Capul Midia, cauza morții fiind secțiunea bazei toracice.  

Din datele recuperate de noi, 13 dintre cei 839 au fost împușcați ori s-au sinucis în diferite moduri, nemaiputând suporta chinurile. Astfel, Frâncu P. Petre, 25 de ani, moare împușcat în craniu, în 1952, la Noua Culme, Savluk A. Ioan, 51 de ani, funcționar din Turnu Severin, moare tăiat de tren la Capul Midia, în 1953, aruncându-se pe șine pentru a scăpa de calvar, Enache C. Gheorghe, 29 de ani, se spânzură în 1952, la Poarta Albă, Polchete I. Iosif, 21 de ani, muncitor din Turnu Severin, a murit împușcat, în 11.03.1952, la Capul Midia, Erdoni S. Alexandru, 56 de ani, s-a spânzurat în 1952, la Poarta Albă, Zdrenghea Gheorghe, 29 de ani, din Arad, a fost împușcat în 1953, la Colonia a 5-a Culme, Dumitrache A. Ion, 35 de ani, tehnician din Prahova, a fost împușcat în 1951, în gardul lagărului Peninsula, Ionescu Ștefan Mihai, 23 de ani, a fost tăiat de tren în 21.10.1952, la Poarta Albă, Dobre Gheorghe Dumitru, 27 de ani, agricultor din Găești, a fost împușcat în 1953 la Poarta Albă, Navloiu P. Gheorghe, 54 ani, s-a sinucis prin spânzurare, în 1952, la Poarta Albă, Lăcatuș C. Iosif, 41 de ani, din Satu Mare, a fost împușcat în 1951, la Capul Midia, Stoica I. Vasile, 43 de ani, agricultor din Ștefești, a murit în 1953, la Poarta Albă, după ce a ingerat plante toxice, Simionescu I. Ion, 54 de ani, medic chirurg din București, a fost împușcat în gardul de sârmă ghimpată al lagărului Peninsula, în 1951. 

Acestor martiri, cât și tuturor martirilor asasinați de dictatura comunistă, să le dedicăm următoarele versuri:

Primește-i Doamne cu senin

Și miluiește-i cu odihnă blândă

Pe cei ce-au dus a crucilor osândă

Și dorm sub dâmburi fără cruci, Amin.