Prin suferință la Înviere. Cumplitele împrejurări și condiții în care au fost asasinați Iuliu Maniu și Ion Mihalache, martiri ai temnițelor comuniste și simboluri ale rezistenței fără sfârșit. 5 februarie, ziua de cenușă


Prin suferință la Înviere. Cumplitele împrejurări și condiții în care au fost asasinați Iuliu Maniu și Ion Mihalache, martiri ai temnițelor comuniste și simboluri ale rezistenței fără sfârșit. 5 februarie, ziua de cenușă

Pe 5 februarie, ziua de cenușă, comemorăm 68 de ani de la asasinarea lui Iuliu Maniu, la închisoarea Sighet, și 58 de ani de la exterminarea lui Ion Mihalache, în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, cele două crime fiind săvârșite în aceeași zi înghețată de iarnă, la o distanță de un deceniu înecat în sânge și-n teroare, de-a lungul căruia dictatura comunistă și stăpânii de la Kremlin au definitivat zdrobirea și lichidarea elitelor intelectuale și politice ale României Mari, printr-un genocid de proporții care încă își strigă victimele și criminalii.   

În acest context, Podul.ro vă oferă o amplă incursiune (bazată pe mărturii ale supraviețuitorilor, studii de specialitate și documente de arhivă) în carcerele Sighetului și ale Închisorii Tăcerii de la Râmnicu Sărat, două bolgii ale exterminării în chinuri și izolare totală, permanentă, pentru a înțelege cumplitele împrejurări și condiții în care au fost asasinați Maniu și Mihalache, laolaltă cu numeroase alte nume grele ale intelectualității, spiritualității și politicii românești. 

(Procesul-mascaradă al ”Lotului Maniu)

A ales demnitatea morții 

După înscenarea securistă de la Tămădău (14 iulie 1947), Iuliu Maniu avea să fie acuzat de înaltă trădare, deși președintele PNȚ nu s-a aflat în grupul țărăniștilor atrași în capcana pregătită de generalul criminal Alexandru Nicolschi (aka Boris Grünberg), spion NKVD. Maniu avea să fie arestat de la casa de sănătate a medicului Ion Jovin, de pe Bulevardul Dacia, anchetat cu celeritate și condamnat, în urma unui proces-mascaradă (încheiat în noiembrie 47), la închisoare pe viață. 

De notat că Iuliu Maniu – respectat și apreciat în Occident, Statele Unite și pretutindeni în lumea civilizată – a refuzat în mod constant și categoric să părăsească țara, chiar dacă i s-au oferit numeroase oportunități sigure și tentante pentru a o face. Și în condițiile în care știa prea bine ce-l aștepta, având în vedere că, înaintea alegerilor din ꞌ46, președintele PNȚ și-a prevăzut cu acuratețe dramaticul sfârșit: 

”Am refuzat să plec în străinătate, deși aceasta mi s-a propus de către americani, pentru că știu să îmi servesc în mai mare măsură națiunea mea murind în închisoare sau sub gloanțele comuniștilor, decât ținând în străinătate câteva discursuri”. (Declarație preluată din Lucia Hossu-Longin, ”Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor”, Editura Hyperliteratura, 2020)

La Sighet

Inițial, Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul Galați, de unde avea să fie transferat la închisoarea din Sighetul Marmației, în 14 august 1951, împreună cu alți fruntași țărăniști – e vorba de ”lotul Iuliu Maniu” din componența căruia făceau parte Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, Nicolae Carandino și mulți alții. În această temniță de exterminare urmau să fie comasați la grămadă, ca niște vite duse la tăiere, peste 200 de foști demnitari, înalți ierarhi ai Bisericii Unite, membri ai Academiei Române, universitari ș.a.m.d., ca urmare a unor liste întocmite de Securitate, liste ale morții ce îi conțineau pe toți demnitarii cu greutate de la 1918 până la mijlocul anilor ꞌ40. 

Călăul penitenciarului Sighet (numit ”Dunărea” în limbajul codificat al securiștilor) era Vasile Ciolpan, milițian cu trei clase primare la care se mai adăugau alte trei luni, aferente școlii de partid. Participase la luptele de pe frontul de Est și căzuse prizonier la ruși, de unde s-a întors cu divizia de reeducați ”Horia, Cloșca și Crișan”. În ꞌ48 era responsabil cu agitația și propaganda politică în Vișeul de Jos, comuna sa natală. Dovadă că îi sunt apreciate eforturile, Ciolpan ajunge comandantul penitenciarului Sighet la 1 mai 1950, an în care e ridicat în gradul de locotenent major. E momentul în care milițianul cu trei clase devine tartorul elitei intelectuale și politice a României interbelice, instaurând unul dintre cele mai severe și mai criminale regimuri carcerale din Gulagul românesc, cu scopul zdrobirii și lichidării în chinuri.   

Fost președinte al PNL, ministru și deputat în numeroase legislaturi, bătrânul Constantin Dinu Brătianu avea să moară în ꞌ51, chiar după sosirea la Sighet, în timp ce soția sa – Adina C. Brătianu – aștepta răspunsuri la zeci de petiții trimise lui Teohari Georgescu, în care îl implora disperată să i se permită să-i trimită soțului niște haine pentru iarnă. Răspunsul nu a venit niciodată. Fostul ministru Constantin Bebe Brătianu urma să moară în ꞌ56, la numai șase săptămâni după eliberarea de la Sighet, decesul fiind cauzat de gravele afecțiuni căpătate în temniță, de numeroasele privațiuni și umilințe.  Alexandru Tătărescu a pierit la 63 de ani, iar Constantin Tătăranu s-a sinucis la 59 de ani, terorizat de administrația penitenciarului. Și acestea sunt doar câteva exemple. 

Ca pretutindeni în Gulagul românesc, nu cunoaștem cu certitudine numărul deținuților politici morți la Sighet. Cu scopul de a da o oarecare ”legalitate” masacrelor din pușcăriile patriei comuniste, Securitatea avea să realizeze o inventariere a deceselor din câteva penitenciare abia în vara lui ꞌ57. Desigur, pe lângă numeroase falsuri, informațiile servite sunt întotdeauna lacunare, existând multe, multe spații albe și liniuțe trasate cu cinism, care nu doar că nu spun nimic, ci au și rolul de a ascunde situații/ acțiuni care s-au petrecut în cea mai mare conspirativitate. Potrivit versiunii Securității, la Sighet au pierit 51 de osândiți, cu toții murind de aceleași boli: insuficiență circulatorie și hipertensiune arterială. Cauzele decesului deținuților Radu Roșculeț și Alexandru Lepădatu sunt trecute fals în procesele verbale, deoarece ei s-au sinucis prin strangulare, chiar conform declarațiilor lui Ciolpan”, evidențiază Lucia Hossu-Longin, în volumul amintit mai sus, referindu-se la interviul pe care Ciolpan i l-a acordat în anii ꞌ90. 

Cu acel prilej, torționarul agramat a relatat că Ion Mihalache era anchetat deseori la Sighet, în acest sens venind comisii speciale de la București. După interogatorii și presiuni, securiștii cu grade înalte solicitau ca Mihalache să fie băgat la ”Neagra” (o celulă strâmtă, întunecată și fară fereastră) pentru câteva zile, supărați că țărănistul nu le spunea nimic și refuza categoric orice formă de colaborare sau de ”reeducare”, în terminologia vremii:

”O venit de multe ori și l-o anchetat pe Mihalache. No, acela o stat în ‹neagra› vreo trei zile. Dar de ce o stat, nici eu n-aș putea să vă spun. Comisia care l-o verificat și care l-o anchetat, aceea l-o pus acolo. Venea diferite comisii și îi ancheta pe câte unu, pe doi, pe trei sau pe mai mulți”

Ciolpan povestește cu nonșalanță că l-a surprins personal pe bătrânul Mihalache (îl numește ”ăsta”) întins pe burtă și respirând prin crăpătura de sub ușa celulei de izolare totală, unde osândiții se aflau mereu în pericol de asfixiere: 

”N-avea nici fereastră, n-avea nici aerisire, ceva, numai pe sub ușă se putea intra (...) Când era pedepsit ăsta, Mihalache, că în fiecare seară eram în control pe la toți, cum se făcea închiderea, și atunci m-am dus și l-am găsit pe burtă jos și cu gura la ușă acolo, ca să aibă un pic de aer”

Să notăm că martirul Ion Mihalache a fost torturat și chinuit în mod sălbatic pe toată durata îndelungatei sale detenții, întrucât național-țărănistul și-a invocat întotdeaunea nevinovăția și a protestat cu vehemență, declanșând adevărate războaie cu administrația penitenciarului, la Sighet sau la Râmnicu Sărat. 

Vasile Ciolpan – care a murit bine merci în patul lui, după un trai îndelungat și lipsit de griji, fără ca justiția umană să-l deranjeze cu ceva, măcar cu o întebare despre cei ce nu mai sunt – a mai asigurat că el doarme liniștit și că nu are absolut nimic să-și reproșeze, fiindcă și-ar fi făcut... ”datoria de om”

”Eu îs împăcat cu conștiința că, s-ar putea să fi și greșit, nu zic că nu, dar îs împăcat cu conștiința și am dormit cu capul pe pernă totdeauna liniștit. Că eu mi-am făcut datoria ca om”.

Ca o pată de culoare, consemnăm că după ce a plecat de la conducerea penitenciarului de exterminare Sighet, Vasile Ciolpan avea să devină director de cinematograf la București. 

O serie de pasaje despre calvarul lui Iuliu Maniu la Sighet ne-au fost lăsate de primul cardinal român din istorie, Iuliu Hossu, vechi prieten al președintelui PNȚ, care odinioară fusese avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj. Să-i dăm cuvântul înaltului ierarh: 

”Pogoneanu, pe vremuri în Ministerul de Externe, fiind paralizat, era dus la baie cu căruciorul; îl auzeam strigând, căci îl batjocoreau ducându-l, încercând să-l răstoarne; marele Iuliu Maniu, fiind slăbit în timpul din urmă, era dus cu targa la baie, poate anume să se îmbolnăvească; în tot cazul, nu din excesivă grijă față de dânsul; fostul ministru Potârcă, cu o zi înainte de moarte, era silit să meargă la baie”.  (Iuliu Hossu, ”Credința noastră este viața noastră”, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003). 

Episcopul Hossu – nevoit să taie lemne în penitenciar, sau să facă diverse alte munci – relatează cum le dădea binecuvântarea lui Iuliu Maniu și celorlalți osândiți din celula președintelui PNȚ: 

”Așa m-a văzut odată profesorul Iuliu Moldovan, purtând în spate joagărul (poate l-a ascuțit în celulă bunul Vezoc, care se pricepea la așa ceva), și i-a spus, după ieșirea de la Sighet, fratelui meu Vasile de la Cluj, că i se părea că duc crucea în spate. (...) În celula lui Iuliu Maniu erau vreo 6-7 inși; stăteau cu fereastra deschisă, unul stătea îndosit după fereastă, să nu fie văzut de soldatul de pe turela de pe creasta zidului, și așa, trecând pe sub fereastră, șopteam: ‹Episcopul Hossu, președintelui (Iuliu Maniu era președintele PNȚ – n. red.) și soților, binecuvântare›; și așa de mai multe ori”. 

Bătrân, grav bolnav, subțiat până la transparență de cazne, umilințe, frig și foame albastră, Iuliu Maniu (80 de ani) a trecut la Domnul după o îndelungată agonie, în noaptea de 5 februarie 1953, într-o celulă de la parterul penitenciarului. 

,,Noaptea am auzit căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor frecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă. Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele, și când pentru întâia oară a putut să-l vadă cineva cu capul plecat”, își amintea Nicolae Caradino, fostul redactor-șef al ziarului ”Dreptatea”, în ”Nopți albe, zile negre”

În apropierea morții, administrația închisorii i-a permis lui Carandino să-l vegheze până în ultima clipă. Acesta avea să-i șteargă fruntea cu o batistă, pe care a păstrat-o ca pe o relicvă de cel mai mare preț. După eliberare, i-a dăruit-o lui Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu și strănepot al lui Simion Bărnuțiu, pentru ca apoi să îi fie dăruită lui Ion Rațiu, și el nepot (prin alianță) al lui Iuliu Maniu. Într-un final, batista a ajuns în proprietatea Rațiu Family Foundation, putând fi văzută la sediul centrului înființat la Londra. 

(Batista cu care i-a fost ștearsă fruntea lui Iuliu Maniu / sursa foto: RFI) 

Cel mai probabil, trupul neînsuflețit al lui Iuliu Maniu a fost îngropat în Cimitirul Săracilor, pe malul mâlos al Tisei, într-o noapte înghețată și în cel mai adânc secret, locul nefiind însemnat în vreun fel, tocmai pentru ca rămășițele sale umane să nu mai fie găsite. Există și ipoteza mutării ulterioare a osemintelor, însă repetatele căutări coordonate de arheologul Gheorghe Petrov nu au fost până acum încununate de succes. 

În cel de-al treilea număr al ”Memoria. Revista gândirii arestate”, medicul lui Iuliu Maniu – Ion Jovin, fost deținut politic – a relatat cum l-au căutat niște securiști, în anii ꞌ70, care i-au pus în față un schelet uman: 

”Cu ani în urmă am fost din nou căutat de Securitate. Am crezut că vor să mă aresteze din nou; m-am înșelat însă. De data aceasta am fost pus în fața unui schelet, pentru a confirma dacă este sau nu scheletul lui Maniu. Voiau să dea osemintele familiei acestuia, așa cum procedaseră nu cu mult timp în urmă cu osemintele lui Mihalache. Au avut o reacție deosebit de violentă când le-am infirmat faptul, explicându-le că Maniu suferise de o dublă fractură, de tibie și peroneu, sechele pe care scheletul respectiv nu le prezenta”, a consemnat Ion Jovin.

De ce le-a sărit muștarul agenților? Facem precizarea că acest episod datează dintr-o perioadă în care Securitatea se strofoca să falsifice rămășițele pământești ale lui Iuliu Maniu, cu scopul de a oferi familiei niște oseminte, oricare, pentru a închide gura urmașilor și pentru a stopa numeroasele memorii adresate autorităților, într-o vreme în care sistemul trecuse printr-o serie de recosmetizări, fără însă a-și știrbi în vreun fel perfidia și apetența pentru crimă. Probabil, o mistificare similară a încercat Securitatea și în cazul fruntașului țărănist Ion Mihalache, despre a cărui asasinare și rămășite umane vom trata în cele ce urmează. 

(Penitenciarul de exterminare de la Râmnicu Sărat, supranumit ”Închisoarea Tăcerii” / sursa: arhiva Podul.ro)

Închisoarea Tăcerii 

La distanță de un deceniu de la moartea lui Maniu, în 1963, tot într-o fatidică și înghețată zi de 5 februarie, fruntașul țărănist Ion Mihalache (81 de ani) era asasinat în bestiala închisoare de exterminare de la Râmnicu Sărat, în urma a șapte ani de tortură, lipsuri elementare, izolare totală și permanentă, frig, foame și umilințe îngrozitoare. 

Deși în ultimul an de viață a fost imobilizat la pat, într-o celulă umedă și claustrofobică (3 metri și jumătate pe 2 metri, cu o înălțime de 3 metri și cu o spărtură/ferestruică în apropierea tavanului), după o pareză pe partea stângă, complicată de multe și grave alte afecțiuni, Ion Mihalache – erou decorat pe front și lider al celui mai important partid interbelic – a fost o pildă de demnitate până în ultima clipă, supraviețuitorii penitenciarului-cavou lăsând mărturii tulburătoare despre dramatica sa rezistență și curajoasele sale proteste (soldate cu bătăi animalice și numeroase alte sancțiuni disciplinare, care finalmente i-au adus moartea), dar și despre refuzurile categorice ale bătrânului țărănist de a-și abjura crezurile în schimbul ameliorării regimului carceral sau chiar a unei eliberări condiționate, așa cum l-au tot momit Securitatea și partidul-stat, care-l doreau zdrobit, compromis și lichidat. 

Ion Mihalache a intrat în anchetele poliției politice încă din vara lui ꞌ47, imediat după înscenarea de la Tămădău, care a dat startul masacrării țărăniștilor și extincției PNȚ, iar aceste anchete aveau să continue cu brutalitate și în anii îndelungați de după condamnare, la Sighet, dar și la Râmnicu Sărat, unde, în 1960, l-a vizitat chiar criminalul în masă Gheorghe Enoiu, supranumit ”Măcelarul de la Interne”, pentru o serie de interogatorii. De asemenea, arhivele păstrează datele lacunare ale unor preumblări la București de câteva zile ale lui Mihalache, dus de securiști cu duba sau vagonul-penitenciar pentru anchete. Memorialistica susține că în celula liderului țărănist au pășit, chiar și în lunile de dinaintea morții, diverse personalități ale vremii, printre acestea numărându-se și mitropolitul Justinian Marina, care a stăruit pe lângă Mihalache să își abjure crezurile, însă acesta a refuzat din scurt propunerile și i-a strigat în față să plece. 

Ion Mihalache a respins toate trocurile și a ales să moară, deși i se cerea doar o desolidarizare formală (în scris) de idealurile lui Iuliu Maniu și ale PNȚ. Ca o paranteză, zdrobit și chinuit, Constantin Titel Petrescu fusese eliberat din Gulag în ꞌ55, după ce își renegase convingerile social-democrate, își turnase cenușă în cap și acceptase o reeducare de formă – cu toate acestea, avea să se stingă la puțin timp după compromis, în 1957, supravegheat în permanență de poliția politică, devorat de lipsuri și în cea mai groaznică mizerie, suferind de pe urma gravelor afecțiuni căpătate în anii de zeghe, afecțiuni care i-au adus moartea. 

Deși torturat ani la rândul, Ion Mihalache a rămas un simbol neîntinat până în cea din urmă clipă a calvarului. Când a pierit, devenind astfel nemuritor, fruntașul țărănist era paralizat și aproape surd și orb, suferea de afecțiuni cardiace, pulmonare, avea glaucom și rinichii distruși, la care se adăugau afecțiuni ale stomacului și o dureroasă strangulare a herniei. Asta nu-l oprea pe comandantul criminal Alexandru Vișinescu să-l bată cu sălbăticie acolo, imobilizat în pat, și să-l supună celor mai bolnave umilințe. ”Eu? Eu n-am tăiat un pui de găină!”, avea să insiste Vișinescu, în 2014, asaltat de presa care îl întreba dacă l-a bătut, dacă l-a torturat pe Ion Mihalache. Fapt pe care Vișinescu l-a negat constant, uneori chiar în timp ce încerca să-i altoiască pe jurnaliști, cu bastonul, pumnul sau piciorul, în pofida vârstei înaintate. 

(Celularul penitenciarului Râmnicu Sărat / sursa: arhiva Podul.ro)

Țărănistul Ioan-Ovidiu Borcea își amintea că a putut surprinde, printr-o crăpătură a ușii masive de stejar, supliciul la care era supus Mihalache, în mod uzual, în anii de dinaintea paraliziei, pe toată durata administrației Vișinescu. În urma unui protest al fruntașului țărănist – care, de regulă, critica cu vehemență regimul de exterminare din penitenciar, ciocănea Morse în pereții celulei sau în orice altceva și își striga numele, sfidător și răspicat, ceea ce era interzis cu strictețe de normele privind izolarea totală și conspirativitatea –, Alexandru Vișinescu și alți cinci-șase gardieni acefali au năvălit peste el și l-au izbit cu cizmele și bâtele până când bătrânul a rămas inconștient pe ciment. Apoi i-au scos patul de fier din celulă (care presupunea și o amărâtă de ”saltea” cu paie) și au aruncat o găleată de apă peste Mihalache, urmată de altele, revărsate direct pe pardoseala celulei, astfel încât, având în vedere gerul pătrunzător, liderul țărănist să nu se mai poată culca nici măcar pe ciment, fiind nevoit să rămână în picioare întreaga noapte. Alteori, când sancțiunea era mai ”blândă”, după bătaie gardienii îi scoteau patul și îi aruncau două scânduri pe care să doarmă. Uneori și scândurile erau prea mult, țărănistul fiind nevoit să doarmă pe ciment, în plină iarnă, când, spun mărturisitorii, răbufnirile viscolului pătrundeau în celulele-mormânt. Existau situații când sancțiunea presupunea și încătușarea, punerea lanțurilor la picioare pentru un anumit număr de zile.

(Celulă de la penitenciarul de exterminare Râmnicu Sărat / sursa: arhiva Podul.ro)

”Dumnezeii de pe fața pământului”, așa-i  numea Mihalache pe torționari, sfidător până la ultima suflare, obișnuind să protesteze deseori și cât se putea de zgomotos, ne relatează unii mărturisitori. ”Vreți să mor ca un câine pe ciment”, le striga criminalilor, perfect conștient de pieirea în chinuri ce i se pregătea de la vârful Securității și al PCR, via călăul Alexandru Vișinescu. 

Potrivit mărturiilor și documentelor din arhive, e indiscutabil că Ion Mihalache a fost cel mai pedepsit și mai bătut deținut politic de la Râmnicu Sărat în perioada lui Alexandru Vișinescu. Asta și pentru că, după trecerea lui Maniu la Domnul, Mihalache rămăsese cel mai important lider țărănist aflat în spatele gratiilor, un simbol care vorbea de la sine, și încă în viață, ceea ce era o minune, fiind considerat un dușman extrem de primejdios pentru orânduirea comunistă. Pedepsit și călcat în picioare a fost și partizanul Ioan ”Jenică” Arnăutu, care avea să fie asasinat de același regim de exterminare care l-a lichidat pe Mihalache. Pe atunci trecut de 60 de ani, și țărănistul Ilie Lazăr – el va reuși să supraviețuiască bolgiei buzoiene – a fost bătut cu sălbăticie de Vișinescu și de zdrahonii lui, fiind torturat în repetate rânduri, inclusiv în sinistrul beci al la fel de sinistrei închisori; după o repriză strașnică de bătaie, fiind izbit cu cizmele și cozile de mătură, s-a ales cu câteva coaste rupte. Bătrân, foarte bolnav, infirm și imobilizat la pat, la fel ca Mihalache, diplomatul țărănist Victor Rădulescu-Pogoneanu a fost bătut și sancționat fără milă de Vișinescu. La un moment dat, torționarul i-a băgat și un informator în celulă, conspirat ca deținut politic, al cărui scop era să-l tragă de limbă pe muribund despre fostele sale activități din cadrul Ministerului de Externe, dar și să destructureze rețeaua de comunicare Morse din penitenciar.

De notat că, potrivit arhivelor, Ion Mihalache a ajuns la închisoarea de la Râmnicu Sărat în iulie 1955, transferat de la Sighet, dar foarte interesant e că nu avea să fie sancționat disciplinar până în 1957, deși a fost constant în proteste și solicitări, aceste dese abateri disciplinare fiind însă ignorate în mod programatic de administrație. Explicația este simplă. Venit la penitenciar în septembrie 1954, Vișinescu a lucrat inițial ca operativ al Securității până în iulie 1956, când a devenit oficial comandantul închisorii Râmnicu Sărat, înlocuindu-l pe fostul comandant, Emil Constantinescu, îndepărtat din sistem în urma unui scandal cu beții de pomină și gagicăreală. Trebuie subliniat că, deși au existat perioade cu un regim sever și în mandatul de trei ani al lui Constantinescu, toți supraviețuitorii au declarat că draconicul regim instaurat de Vișinescu a fost cel mai dur din întreaga lor experiență carcerală – și, atenție, vorbim despre oameni care făcuseră un deceniu sau mai bine de pușcărie comunistă, fiind perindați prin numeroase halte ale genocidului. 

Ion Mihalache avea să fie ultimul deținut politic care a murit în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, amplasamentul fiind dezactivat la doar o lună după plecarea sa la Domnul, în urma a mai bine de șase decenii în care clădirea a avut o funcție puțin spus tenebroasă, supraviețuitorii ajungând în alte închisori și lagăre ale ororii, până la decretul din ꞌ64, și apoi în domicilii obligatorii, mereu în cătarea Securității.

(Celularul penitenciarului de la Râmnicu Sărat / sursa: Podul.ro)

De reținut că, începând cu ꞌ55, la Râmnicu Sărat au fost transferați supraviețuitorii de la Sighet (închisoare dezafectată după ce devenise notorie în Occident), laolaltă cu țărăniști din diverse loturi, penitenciarul căpătând renumele de ”închisoarea țărăniștilor”. Dintre național-țărăniștii transferați în bolgia buzoiană în perioada lui Vișinescu îi amintim pe Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Ioan ”Jenică” Arnăutu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Ioan Barbuș, Ion-Ovidiu Borcea, Mălin Boșca, Alexandru Bratu, Ion ”Nelu” Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velțeanu, Augustin Vișa, Ion Lugoșianu și alții. 

La Râmnicu Sărat erau însă și demnitarii antonescieni rămași în viață la mijlocul anilor ꞌ50, dar și câteva nume din fosta nomenklatură comunistă care căzuseră în dizgrația partidului-stat – în acest sens, cazul generalului Ion Eremia este emblematic, detenția lui soldându-se cu o reconversie și cu o fascinantă și valoroasă lucrare – ”Insula Robinson”, una dintre cele mai relevante lucrări memorialistice despre Închisoarea Tăcerii. 

Să adăugăm că la Râmnicu Sărat s-au aflat în permanență și legionari, dar în perioada lui Vișinescu aceștia au fost sporadici – e cazul unor gazetari – și deloc nume grele, fiindcă la sfârșitul anilor ꞌ50 legionarii erau comasați la Aiud, în vederea reeducării coordonate de colonelul Gheorghe Crăciun, un alt criminal fără scrupule care a folosit izolarea și condițiile inumane din Zarcă pentru zdrobire, alienare, compromitere și asasinat. Însă în Zarca Aiudului, deși severă până la crimă, izolarea nu era decât rareori permanentă și în numeroase cazuri deținuții stăteau mai mulți în celule, în timp ce la Râmnicu Sărat, cu foarte mici excepții, regimul de încarcerare era monocelular.  

 (Intrarea în celularul penitenciarului Râmnicu Sărat / sursa: Podul.ro)

Și Sighetul (acolo 1 din 4 deținuți au murit) era o închisoare mică și draconică, unde izolarea joca un rol deosebit de important, însă, au precizat supraviețuitorii, nimic nu s-a comparat cu izolarea absolută din penitenciarul buzoian, izolare care s-a dovedit mai severă decât toate recluziunile trăite (de unde și supranumele de ”Închisoarea Tăcerii”), în timp ce supravegherea era o constantă de la care administrația nu avea deloc scăpări, dimpotrivă – din cinci în cinci minte, dacă nu și mai puține, un gardian încălțat cu pâslari (pentru a nu face zgomot) spiona deținutul prin vizetă, sporind teroarea psihică și alocând sancțiuni după voie. 

Lupta împotriva tăcerii și izolării a presupus sacrificii nenumărate, unele plătite cu dispariția fizică, fiindcă la moarte ducea înăsprirea regimului carceral. Foarte multe sancțiuni au fost administrate pentru convorbirile în limbajul Morese transpus în bătăi în pereți, în pardoseală, în cana de băut sau în orice era posibil, inclusiv în scăunelul primitiv și fără spătar adus în celule tocmai pentru a anula posibilitatea de a sta pe pat, ceea ce era total interzis de la ora 5.00 până la 22.00. În condițiile date, sub o supraveghere permanentă, transmiterea unui mesaj și primirea răspunsului putea dura ore/zile/săptămâni, existând și riscul ca răspunsul să nu mai vină nicicând, dacă deținuții erau mutați în alte celule, cum obișnuia să facă Vișinescu. 

O caracteristică a comunicării în penitenciarul de la Râmnicu Sărat a fost o formă de Morse tușit – având în vedere că majoritatea deținuților sufereau de boli pulmonare, fiind frig în permanență, această tactică a avut rezultatele scontate o perioadă, dar Vișinescu și gardienii au înțeles destul de repede că tusea nu era întotdeauna ceea ce părea. La un moment dat, Vișinescu a decis că unicul deținut care avea voie să tușească era preotul iezuit Mihai Godó, bolnav de TBC (sursa acestei informații se află în memoriile lui Ion Eremia, Mihai Godó lăsându-ne, la rându-i, o esențială lucrare memorialistică: Iezuit. Nu câinele comuniștilor! Surîsul nedeținutului”). 

Desigur, au existat temniceri al căror scop principal era pândirea acestor comunicări și sancționarea temerarilor cu zile/săptămâni de bătăi și izolare dusă la extrem, timp în care rațiile de mâncare (și așa mizerabilă, puțină) erau reduse considerabil. Pentru a evita decodarea mesajelor, deținuții au început să le transmită în franceză, ceea ce i-a enervat teribil pe torționari, urmările fiind draconice. 

(Penitenciarul de exterminare Râmnicu Sărat / sursa: Podul.ro)

Prin astfel de mesaje Morse, Corneliu Coposu i-a transmis lui Ion Mihalache că soția sa Niculina trăia – bătrânul nu mai știa nimic de ea de mai bine de un deceniu, iar Securitatea îi specula în anchete toate aceste temeri și incertitudini, chinuindu-l teribil. Prin mesaje Morse s-au spovedit Ioan ”Jenică” Arnăutu și Gheorghe ”Ginel” Plăcințeanu, cu puțin înaintea agoniei finale. Prin Morse tușit s-a rugat preotul Mihai Godó, în țarcul sterp al închisorii, pentru izbăvirea tuturor deținuților zdrobiți în celule, ceea ce le-a ridicat moralul osândiților, în ziua de Sfântul Ștefan (27 decembrie) a anului 1962. Sfinte Ștefane, tu, primul martir al creștinătății, ascultă ruga noastră fierbinte și fă să ne sfarme lanțurile robiei și gratiile temnițelor, mântuindu-ne de chinuri. Amin”, a răsunat rugăciunea preotului, transmisă prin Morse tușit, fapt care l-a făcut să scuipe sânge pe zăpada din curtea închisorii (detaliile acestui episod dramatic le găsiți în memoriile lui Ion Eremia). Tot datorită acestor mesaje putem reconstitui evenimentele din închisoare, comportamentul deținuților, demnitatea și sacrificiile lor, împrejurările morții, și le putem reda memoriei. 

O altă formă de protest era intrarea în greva foamei (adică intrarea în ”refuzul de hrană”, în limbaj administrativ), care însă era contraindicată din cel puțin două motive. Pe de o parte, deținutul care pășea pe calea asta își diminua exponențial șansele de supraviețuire, cu toții fiind bolnavi și subnutriți, striviți de foametea albastră a ani de zile de zeghe. Pe de altă parte, este știut că intrarea în greva foamei nu rezolva de regulă niciuna dintre solicitările deținutului – din contră, acesta intra în colimatorul administrației și situația i se înrăutățea. Deși era bătrân și suferind, Ion Mihalache a intrat în greva foamei în repetate rânduri. La fel și partizanul Ioan ”Jenică” Arnăutu, erou decorat pe front care s-a aflat într-un veritabil război cu administrația Vișinescu, pe care o critica și o înjura cu vehemență, în lunile de dinaintea morții – refuzul alimentației i-a șubrezit definitiv starea de sănătate. Greve ale foamei au făcut și țărăniștii Ilie Lazăr și Ioan-Ovidiu Borcea (care era cel mai tânăr deținut politic din penitenciar, ajungând aici la 25 de ani). 

(Penitenciarul de exterminare Râmnicu Sărat / sursa: Podul.ro) 

La Râmnicu Sărat a fost adus și comunistul criminal Vasile Luca, ex-ministru al Finanțelor, după ce și mai criminalul Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a acuzat de ”deviaționism de dreapta” în contextul prăbușirii grupării moscovite coordonată de Ana Pauker. Deși a fost trimis aici să putrezească în uitare, Luca avea parte, evident, de un regim privilegiat: i se dădea mâncare mai multă, nu era bătut și i se permitea să muncească într-un mic atelier de tâmplărie care funcționa într-o celulă. Cel mai important privilegiu al lui Vasile Luca era că avea dreptul la medicație și la îngrijire sanitară, ceea ce nu se poate spune despre ceilalți deținuți – la Râmnicu Sărat nu exista o infirmerie, ci doar un medic din oraș și unul care venea din când în când de la penitenciarul Văcărești, dar prescripțiile lor nu au fost respectate niciodată de Alexandru Vișinescu. Potrivit arhivelor, Vasile Luca îi trimitea lui Dej lungi memorii mieroase la care nimeni nu i-a răspuns vreodată, deși acesta își recunoștea toate vinovățiile inventate de vechii lui tovarăși și se milogea pentru viața sa.   

O altă perioadă interesantă a Închisorii Tăcerii a fost cea de după ꞌ52, când încă nu era Vișinescu la conducere și când la Râmnicu Sărat au fost aduși o serie de studenți implicați în violențele inițiate și coordonate de Securitate la Pitești (mă refer la ceea ce în genere numim ”Experimentul Pitești”). Studenții transferați aici pentru anchete – printre care îi amintesc pe Alexandru ”Țanu” Popa și Octavian Voinea – au fost torturați cu bestialitate, zdrobiți cu cizmele până când au fost forțați să susțină în scris minciuna aberantă și mizerabilă a Securității genocidare: anume că violențele de la Pitești ar fi fost ordonate, țineți-vă bine, de Horia Sima, din străinătate, legionarilor din penitenciarul piteștean, cu scopul de a compromite orânduirea comunistă. Recent, amintim că această abjecție de proporții a fost susținută public și de doi așa-ziși istorici, cunoscuți pentru paralelism științific și vederi de stânga extremă. Deși ambii sunt înșurubați la bani publici și lucrează într-o instituție al cărei scop este recuperarea memoriei victimelor comunismului, nu înjurarea și compromiterea acestora, cu scopul de a-i ucide a doua oară. 

Să mai notăm – deși despre așa ceva s-ar putea scrie studii – și că e cât se poate de legitim să discutăm despre un Experiment Râmnicu Sărat, un experiment criminal prin excelență care viza zdrobirea și spolierea omului de către om prin îngroparea în izolare și tăcere mormântală, în vederea umilirii, compromiterii și exterminării în chinuri. 

(Cimitirul ”Eternitatea”, Râmnicu Sărat, perimetrul în care se află gropile comune ale Închisorii Tăcerii / sursa foro: Podul.ro)

La fel ca rămășițele umane ale lui Iuliu Maniu, este probabil și că trupul martirului Ion Mihalache nu a mai putut fi recuperat (explic mai jos de ce spun asta), el fiind aruncat într-o groapă comună de la marginea Cimitirului ”Eternitatea” din Râmnicu Sărat, acolo unde se află gropile comune ale Închisorii Tăcerii încă din a doua jumătate a anilor ꞌ30, de pe vremea dictaturii regale a lui Carol al II-lea – mai multe detalii AICI

Deshumarea din aprilie 1971. Semnele de întrebare

Au fost recuperate vreodată osemintele lui Ion Mihalache, ultimul mare politician al României Mari? Nici în direcția asta nu există certitudini, doar niște fapte prea puțin cunoscute, care însă nu limpezesc lucrurile. Să notăm că în 1970, bătrâna Niculina Mihalache – soția țărănistului avea pe atunci 80 de ani și venea după 14 ani de închisoare și domicilii obligatorii – i-a scris lui Nicolae Ceușescu un memoriu în care i-a solicitat să i se dea corpul soțului. În acea perioadă, Securitatea avea să dezgroape în secret două trupuri, unul în Cimitirul Săracilor de la Sighet, altul în cimitirul de la Râmnicu Sărat, pe care le-a prezentat familiilor îndurerate ca fiind rămășițe ale lui Iuliu Maniu, respectiv Ion Mihalache. În cazul lui Maniu, așa cum am arătat deja, falsul a fost grosolan și expus imediat atât de fostul medic al politicianului cât și de familie, chiar și Securitatea fiind nevoită să își recunoască ”eroarea”. 

Pe 23 aprilie 1971, în puterea nopții, securiștii au deshumat și osemintele celui pe care l-au prezentat drept Ion Mihalache. Nimeni din familie nu a luat parte la această acțiune. În memoriile sale (dar și într-un interviu pe care mi l-a acordat), regretatul Ion Diaconescu (nepot al lui Mihalache pe linie maternă) punctează faptul că familia nu a primit niciodată o dovadă certă a autencității osemintelor, dar că Niculina Mihalache a avut sentimentul că și-a făcut datoria de pe urmă aducându-și soțul în pământul natal. Ion Diaconescu a luat parte și la înmormântarea care a avut loc într-un cerc extrem de restrâns, pe 28 aprilie 1971, la cimitirul din Dobrești, județul Argeș, sub atenta supraveghere a Securității.

Totuși, Corneliu Coposu avea să relateze că la începutul anilor ꞌ90 a revenit cu Ion Diaconescu la Râmnicu Sărat și că au încercat să identifice (cu ajutorul a diverse informații, surse orale) locul în care a fost îngropat Ion Mihalache. De ce să îl mai fi căutat Seniorul pe liderul țărănist asasinat, la Râmnicu Sărat, dacă acesta s-ar fi aflat la momentul respectiv în pământul Dobreștiului? Pe de altă parte, semn că mediile țărăniste nu au crezut și nici nu cred că Securitatea a redat familiei osemintele autentice (la fel cum s-a dovedit în cazul celor atribuite lui Iuliu Maniu), de la Revoluție și până în prezent național-țărăniștii nu au organizat evenimente și acțiuni la Dobrești, faptul că Ion Mihalache ar fi îngropat acolo fiind aproape necunoscut atât în partid cât și în exteriorul lui. 

Și familia lui Ioan ”Jenică” Arnăutu a făcut tot ce a putut pentru a-i recupera trupul. Părinții au aflat de moartea lui la cinci ani după dramatica trecere, tatăl și sora au venit la Râmnicu Sărat, au consultat o schiță nu întocmai exactă și, cu voia autorităților, au săpat la locul prezumtiv. Acolo au găsit două schelete aruncate cu fețele în jos, unul peste altul. Familia le-a luat pe ambele și le-a îngropat creștinește, la Roman, în cripta pe care o deține, însă nici în acest caz nu există o certitudinea indubitabilă că unul dintre cele două schelete i-ar fi aparținut partizanului decorat pe front. De asemenea, presupunând că Ioan ”Jenică” Arnăutu va fi fost în acea groapă, cui îi aparțineau celelalte oseminte? Vom afla vreodată?

Potrivit informațiilor existente, doar aceste oseminte de foști deținuți politici au fost dezgropate din cimitirul de la marginea Râmnicului Sărat – cele atribuite lui Ion Mihalache și cele două schelete dintre care e posibil ca unul să fi fost al partizanului, celelalte gropi comune (aferente perioadei de înhumare: 1938-1963) nefiind căutate niciodată până acum și e foarte probabil că nici nu vor fi căutate vreodată, cu atât mai mult cu cât cimitirul s-a extins în ultimele șase decenii, înghițind în totalitate perimetrul uzitat de fostul penitenciar. În prezent, există posibilitatea realizării de teste care să stabilească identitatea reală a osemintelor odinioară dezgropate de la Râmnicu Sărat, dar, din câte știm, urmașii lui Ion Mihalache și cei ai lui Ioan ”Jenică” Arnăutu nu au solicitat până acum o astfel de procedură.  

Morții

Nu știm cu certitudine care a fost numărul total al morților din mandatul lui Alexandru Vișinescu (1.07.1956-13.05.1963), întrucât închisoarea de la Râmnicu Sărat nu a realizat un astfel de inventar. Pe de altă parte, conspirativitatea totală de acolo a generat înscrisuri lacunare. În contextul procesului intentat lui Vișinescu arhivele au scos la iveală o serie de informații care atestă 14 decese: Ion Lugoșianu, Constantin Pantazi, Gheorghe Dobre, Dinu Neagu, Ioan ”Jenică” Arnăutu, Ion Gigurtu, Mircea Cancicov, Gheorghe Leon, Mihai Romniceanu, Teodor Roxin, Constantin Hagea, Gheorghe Plăcințeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu (mort la penitenciarul Văcărești, după transferul de la Râmnicu Sărat) și Ion Mihalache

Precizăm că există istorici și arheologi care dețin informații potrivit cărora niște trupuri ar fi îngropate și în perimetrul Închisorii Tăcerii (dar nu în perioada lui Vișinescu), zonă în care s-a murit pe capete din ꞌ38 până în ꞌ63 – la aceste informații vom reveni într-un articol viitor, întrucât Podul.ro își propune să scrie mult și aplicat despre penitenciarul Râmnicu Sărat, cu atât mai mult cu cât în acest an clădirea aniversează 120 de ani de existență. 

(Penitenciarul de exterminare de la Râmnicu Sărat / sursa foto: Podul.ro)

Pentru a vă facilita o imagine de ansamblu asupra supliciilor de-a dreptul neverosimile prin care a trecut fruntașul țărănist Ion Mihalache, bătrân și suferind, vă prezentăm câteva pasaje elocvente din necesara lucrare a istoricului Andrei Muraru, ”Vișinescu, torționarul uitat. Închisoarea, crimele, procesul”, Editura Polirom, 2017. Facem mențiunea că-l respectăm pe Muraru ca istoric, dar nu și ca politician, fiindcă în asta s-a transformat în ultimii ani, cu sârg, și asta s-a văzut prea bine recent, când a promovat-o pe juna Alexandra Toader în funcția de directoare a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și a Memoriei Exilului Românesc (IICCMER), deși nimic, dar absolut nimic nu o recomandă pentru o astfel de demnitate, dimpotrivă. Considerăm că persistența Alexandrei Toader în fruntea Institutului nu reprezintă deloc o garanție că IICCMER va putea rezolva problema reabilitării închisorii de la Râmnicu Sărat și transformarea acesteia în memorial al genocidului comunist – detalii AICI

Cu moartea pre moarte călcând

Iată ce scrie Andrei Muraru despre contextul morții lui Ion Mihalache și despre sancțiunile și bătăile care l-au răpus: 

”Medicii Iancu Grunberg și Aurel Dumirescu l-au tratat și pe Ion Mihalache. Când a ajuns la Râmnicu Sărat, țărănistul avea 73 de ani. În ciuda vârstei, fusese mutat ca și Victor Rădulescu-Pogoneanu (diplomat țărănist, avea să moară curând, la 10 martie 1962, la penitenciarul Văcărești – n. red.), într-o celulă la etaj, ajungând ulterior imobilizat, așa cum a confirmat singurul deținut de drept comun audiat în proces, Constantin Copoiu. 

Încă din 1956, doctorul sesiza problemele de sănătate ale fruntașului politic și propunea regim alimentar și repaus la pat. Vișinescu însă s-a opus și, mai mult, a impus izolarea severă a bătrânului pentru că acesta nu accepta să stea în picioare și rămânea la pat. Pedepsele s-au succedat în anii următori mai ales din cauza refuzului de a părăsi patul, dar și pentru că nu respecta interdicțiile draconice ale regulamentului, cum ar fi cea de a nu umbla la geam sau de a nu ciocăni în scaun. Alteori a fost pedepsit pentru că își striga numele. Sancțiunile au curs până la momentul decesului, fără a lua în calcul starea de sănătate a lui Mihalache și mai ales vârsta sa. 

În 1958, de pildă, s-au propus luni de zile de repaus la pat, diagnosticul evidențiind starea gravă în care se afla: o hernie care risca să se stranguleze, arterioscreloză generalizată, o boală cronică a sistemului cardiovascular, glaucom. Cu toate aceste afecțiuni, fie septuagenarul era izolat într-o altă celulă fără mobilier și pat, fie i se scotea cu totul mobilierul primitiv din camera de detenție. A fost astfel obligat să doarmă pe podeaua rece, pe zăbrelele patului de fier ori pe niște scânduri, iar rația de mâncare, în cantități și consistență și așa foarte reduse, i-a fost împuținată.

Supus acestui tratament degradant și umilitor, dar mai ales generator de probleme (stres, foame, frig, oboseală extremă), starea i s-a agravat. A avut un spasm cerebral, datorat probabil situației în care se afla și consumului nervos. Deși a constat agravarea stării de sănătate și a recomandat luni de zile de repaus și regim îmbunătățit, Vișinescu a aprobat doar câteva săptămâni.

În 1960, starea bătrânului era de-a dreptul disperată. Cu mai puțin de trei ani înainte să moară, documentele din arhivă păstrează dovezile conflictului lui Mihalache cu administrația închisorii. Își striga suferința și acuza că ‹este lăsat să moară ca un câine pe ciment›. A continuat să protesteze și a fost iar și iar pedepsit. Din nou, zile lungi de umilințe, de foame și frig, țipete și bătăi, care ajung la urechile altor deținuți aflați în închisoare. A fost torturat și batjocorit, obligat să stea în picioare în celulă, în ciuda vârstei și a gravelor afecțiuni.

În fine, cu un an înainte de a muri nu a mai putut merge. Era probabil într-o stare îngrozitoare și, fiind singur în celulă, nu se putea ajuta în nici un chip. Pierdea involuntar urină și fecale, avea dizenterie, suferea în plus de o afecțiune a vezicii biliare, iar în vara lui 1962 a fost lovit de o pareză care i-a imobilizat mâna și piciorul stângi. Așadar, a rămas paralizat, fără nici un ajutor, în mica celulă din închisoarea de la Râmnicu Sărat. 

Cum a trăit oare acest om în ultimele luni de viață? Cum mânca? Cum folosea tineta? Își făcea oare focul în sobă? Întrebări fără răspuns, dar putem intui starea extremă în care se găsea. În această situație, Vișinescu și supraveghetorii l-au supus fără încetare la zile lungi de pedeapsă cu izolare carcerală. A murit în primăvara anului 1963”. 

(Arhiva Podul.ro)

P.S. Salvați închisoarea de la Râmnicu Sărat de la o distrugere rapidă! Clădirea e monument istoric și trebuie transformată în memorial al victimelor genocidului comunist. ”Închisoarea Tăcerii” reprezintă o haltă necesară în orice infrastructură a memoriei rezistenței anticomuniste. 

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.