"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
E indiscutabil: lugubra închisoare de la Rîmnicu Sărat a reprezentat una dintre cele mai prolifice și mai izolate halte ale genocidului comunist. Podul.ro pleacă în căutarea gropilor comune în care a fost aruncat trupul fruntașului țărănist Ion Mihalache, laolaltă cu rămășițele umane a sute de martiri anticomuniști asasinați în bolgia amintită, în urma unor chinuri abominabile.
Vă invităm să ne urmați într-o incursiune întunecată, dar legitimă și necesară, de-a lungul căreia vă vom oferi numeroase imagini exclusive, așa cum v-am obișnuit, o incursiune care pornește din închisoarea de exterminare Rîmnicu Sărat și se oprește la o distanță de doar 250-300 metri de acest abator uman, în Cimitirul ”Eternitatea”, în lutul căruia încă așteaptă martirii pe care nu i-a căutat nimeni, niciodată.
(Închisoarea de exterminare Rîmnicu Sărat/arhiva Podul.ro)
Închisoarea Tăcerii
După instaurarea totalitarismului roșu, la ”Închisoarea Tăcerii” – așa a fost supranumită, din pricina drasticului regim de izolare – au fost aduse vârfuri ale partidelor istorice, în special fruntași țărăniști, dar și clerici greco-catolici sau romano-catolici, împreună cu multe alte personalități destinate exterminării.
După 1952, când Securitatea stagnează ceea ce în general numim ”Experimentul Pitești”, pe care tot ea l-a inițiat și l-a coordonat, la Rîmnicu Sărat au fost aduși o serie de studenți implicați în violențele de la Pitești și Gherla – aveau să fie anchetați brutal și torturați până când, zdrobiți, au acceptat să susțină în depoziții mizeriile inventate de Securitatea genocidară: anume că barbariile de la Pitești ar fi fost declanșate de legionari, la ordinul lui Horia Sima, mizerie rostogolită și în zilele noastre de așa-ziși istorici.
(Arhiva Podul.ro)
Potrivit portalului memorialulramnicusarat.ro, începând cu 1955 la Închisoarea Tăcerii au fost transferate nume grele ale PNȚ, fruntași care supraviețuiseră prin alte pușcării și lagăre: Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Jenică Arnăutu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Ioan Barbuș, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boșca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velțeanu, Augustin Vișa, Ion Lugoșianu și alții.
(Arhiva Podul.ro)
Tot aici au fost aduși Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic) și Mihai Godo (preot iezuit).
La Rîmnicu Sărat a fost transferat și lotul deținuților antonescieni, dintre care îi amintim pe Constantin Pantazi, Alexandru Constant, Ion Petrovici, Petre Tomeșcu, Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, Nicolae Dragomir sau Constantin Horobeț.
Oficial, Închisoarea Tăcerii avea să fie scoasă din uz în aprilie 1963, supraviețuitorii fiind trimiși în domicilii obligatorii, ani la rândul, în cele mai umilitoare și inumane condiții de trai, ulterior rămânând, până în ꞌ89, sub stricta supraveghere a Securității. Asta dacă n-au pierit în primii ani de după eliberare, bătrâni, suferinzi și plini de lipsuri.
(Chip cioplit în tocul unei celule/arhiva Podul.ro)
Bâlbele și incompetența IICCMER amenință să distrugă închisoarea
Începând cu 2007, închisoarea a fost trecută din administrația Ministerului Culturii și Patrimoniului Național în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). De atunci și până în prezent, deși a pompat fonduri (publice) considerabile într-un proiect de reabilitare, IICCMER se tot câcâie să transforme închisoarea într-un memorial legitim al victemelor comunismului, însă, foarte ciudat, renovarea clădirilor nu avansează deloc de ani de zile, timp în care accesul publicului este total interzis.
Mai mult chiar, în incinta închisorii s-au făcut și niște demolări dubioase – e vorba de o clădire în care torționarii își aveau birourile, clădire ștearsă de pe fața pământului, deși ar fi putut fi renovată, păstrându-se astfel aspectul penitenciarului din perioada dictaturii comuniste. Vom trata pe larg despre aceste probleme într-un articol viitor. Până atunci vă prezentăm fotografii recente ce arată stadiul avansat de degradare în care se află acoperișul închisorii, care amenință să cadă peste vechile celule. Celule în care se depozitau încă legume și cereale în 2012, când am tras un semnal de alarmă în acest sens, întrucât închisoarea se afla, încă din 2007, în administrarea IICCMER. De altfel, în 2012 în incinta fostului penitenciar comunist funcționa un atelier de dulgherie al unui SRL de apartament din Rîmnicu Sărat.
(14 ianuarie 2021/arhiva Podul.ro)
(Arhiva Podul.ro)
Genocidul. Asasinarea lui Ion Mihalache
Așa cum am precizat încă de la începutul acestui articol, Închisoarea de la Rîmnicu Sărat a reprezentat o prolifică haltă a genocidului comunist. Aici au fost exterminați pe capete țărăniști, liberali, legionari (în timpul dictaturii regale), social-democrați, antonescieni, înalte fețe bisericești sau, pur și simplu, persone indezirabile dictaturii, fără o apartenență politică asumată.
Fost deținut în bolgia de la Rîmnicu Sărat, pe care o numea ”Golgotă a deținuților politici”, Cornelu Coposu a relatat modul bestial în care a fost asasinat fruntașul țărănist Ion Mihalache, la 5 februarie 1963, bătrân (81 ani) și suferind, după îndelungați ani de temniță:
„O perioadă de timp, cam în deceniul al cincilea, pe la început, puteam să comunic printr-un fel de alfabet morse cu el (cu Ion Mihalache – n. red.). Cunoştea un singur alfabet de bătăi în perete, fiecare literă reprezenta o bătaie în plus. A, o bătaie, B două, vă închipuiţi că la Z erau 24 de bătăi – un sistem de comunicare foarte dificil. Era singurul pe care-l pricepea, şi am reuşit să schimb cu el câteva fraze şi să îi răspund după un efort de o jumătate de zi. «Niculina e sănătoasă». Era vorba de soţia lui. Şi a priceput, exista un semnal de întrerupere a comunicaţiei şi altul de OK.
După aceea, slăbindu-i auzul, nu s-a mai putut ţine legătura cu el. Protestele le făcea cu o voce foarte sonoră, exact în momentul schimbării de gardă, când, datorită mişcării, celulele scăpau de sub supraveghere. Atunci venea în dreptul uşii şi, cu o voce puternică, protesta. Aşa am aflat că patriarhul Justinian Marina a fost la el în celulă, încercând să-l convingă să dea o declaraţie de blamare a lui Maniu. Am auzit din celula mea cum a strigat:
«A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!»
Urma deschiderea celulei, bătaia administrată de gealat, şi totul reintra în linişte şi în normal, încă o dată a protestat, de data aceasta vizitatorul care a încercat să-l convingă pe Mihalache să dea o declaraţie salvatoare pentru el a fost Ghelmegeanu.
Refuzul şi strigătele lui au fost imediat potolite prin bătaia administrată de gardieni. A avut o comportare foarte demnă până în ultimul moment al vieţii. În ultima fază nu se mai putea mişca decât cu foarte mare greutate; după aceea a paralizat şi, în scurtă vreme, s-a prăpădit (…)
Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”. (Relatarea a lui Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian preluată din volumul ”Mărturisiri”, Fundația Academia Civică, 2014)
(Fruntașul țărănist Ion Mihalache)
Secretele cimitirului mlăștinos
Aceeași trimitere la cimitirul mlăștinos am auzit-o și din gura regretatului fruntaș țărănist Ion Diaconescu, fost deținut politic în abatorul uman din Închisoarea Tăcerii, pe care am avut onorea să-l intervievez în repetate rândurii. Și da, este vorba, într-adevăr, și de un cimitir mlăștinos, indiferent de anotimp, pe care eu îl cunosc încă din anii copilăriei, întrucât bunicii materni au locuit în Rîmnicu Sărat, ulterior odihnind, alături de multe alte rude, în lutul acela reavăn.
Situat la marginea orașului, Cimitirul ”Eternitatea” se află la aproximativ 250 de metri de Închisoarea Tăcerii, în imediata proximitate a acelorași șine de cale ferată secundară care odinioară găzduiau vagoanele-dubă în care erau transferați deținuții politici.
Judecând la rece, cimitirul mlăștinos reprezintă o frescă a ororilor din secolul trecut, dar și a celor din anii recenți: în unghere uitate se află gropi comune în care au fost aruncate cadavrele țăranilor morți în 1907, la Răscoală, când Rîmnicu Sărat a fost transformat în câmp de război, sunt morminte de eroi morți în Primul Război Mondial, în al Doilea Război Mondial, când, din nou, orașul a fost scena unor ciocniri sângeroase și a unor bombardamente care au răpit multe suflete; tot acolo sunt gropile comune ale Închisorii Tăcerii (începând cu 1938 și până în 1963), morminte ale victimelor cutremurului din ꞌ77, martiri ai Revoluției, fețe bisericești cândva relevante, o victimă a atentatului terorist de la 11 martie 2004, din Madrid, un tânăr mort în carnagiului de la Colectiv, dar și numeroase victime ale Covid-19, care-și împart pământul cu victime răpite odinioară de temuta gripă spaniolă.
(Arhiva Podul.ro)
Gropile comune
Încă din anii ꞌ90, când trăiau mulți dintre foștii gardieni ai Închisorii Tăcerii, foștii deținuți politici au purtat o serie de discuții cu unii dintre aceștia și au identificat, în apropierea porților vechi ale cimitirului, un perimetru de aproximativ 15-20 metri pătrați unde se știa cu certitudine că se făceau înhumările închisorii încă din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Imediat după asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu (21 septembrie 1939), Carol al II-lea a dat ordin să fie asasinate 252 de persoane (21/22 septembrie), dintre care 105 erau membri marcanți ai Mișcării Legionare. La penitenciarul Rîmnicu Sărat au fost împușcate fără judecată 13 persoane, acestora adăugându-li-se Victor Dragomirescu, transferat spre București, strangulat în duba poliției și aruncat în cuptorul crematoriului ”Cenușa”.
(Arhiva Podul.ro)
De notat că în perimetrul la care facem referire se găsește deja o cruce de marmură albă (foto sus) care comemorează asasinatele din ꞌ39. Aceeași zonă avea să fie folosită și pentru gropile comune săpate de comuniști începând cu a doua jumătate a anilor ꞌ40, dar niciun istoric/arheolog/pasionat (privat sau reprezentant al statului) nu a săpat vreodată aici și nici nu s-au făcut cercetări aplicate sau proiecte de recuperare a rămășițelor umane, deși în acest perimetru au fost îngropate trupurile a sute de martiri anticomuniști, printre care și cel al fruntașului țărănist Ion Mihalache.
(Arhiva Podul.ro)
E prea târziu?
Chiar dacă lucrurile s-ar mișca acum, în momentul în care dumneavoastră citiți aceste rânduri, și am presupune prin absurd că cineva, oricine, s-ar încumeta să plece în căutarea rămășițelor lui Ion Mihalache și ale celorlalți deținuți politici asasinați la Închisoarea Tăcerii, este foarte posibil ca totul să fie în zadar: după ꞌ63, când penitenciarul a fost dezafectat, cimitirul s-a extins rapid, înghițind cu totul perimetrul la care ne referim.
La finalul anilor ꞌ90 am vorbit cu un gropar bătrân care lucrase la Cimitirul Eternitatea în perioada ꞌ65-ꞌ92 și care mi-a relatat că din zona la care facem referire se umpleau în mod uzual câte trei saci cu oseminte ori de câte ori se săpa o groapă pentru o nouă înmormântare, și înmormântări au tot fost, dovadă dimensiunile la care a ajuns vechiul cimitir mlăștinos. Mi-a spus că oasele erau aruncate la gunoi, și asta mi-a întors stomacul pe dos.
(Arhiva Podul.ro)
În 2012 am vorbit din nou cu un gropar, de data asta unul tinerel, care m-a încredințat că în perimetrul din jurul crucii de marmură albă se află, citez întocmai, ”un șanț cu oseminte”, reiterând și el faptul că găsea multe rămășițe umane când săpa gropi în zonă. La fel ca bătrânul din anii ꞌ90, și el mi-a zis că osemintele găsite sunt aruncate, nu știa exact unde, după ce sunt ținute câteva zile într-o magazine, în niște saci. Am auzit relatări similare și recent, în decembrie 2020, când mi-am dus pe ultimul drum bunica maternă, draga de Cuța, și chiar nu m-am putut opri să nu-i descos din nou și din nou pe groparii tocmiți, la fel de bântuit de vechile întrebări.
E prea târziu? Tot ce e posibil, și dacă e așa, e doar din vina noastră, dar nu e deloc prea târziu pentru o datorie de onoare.
De notat că perimetrul din jurul crucii de marmură albă este străbătut de două alei neasfaltate, dintre care una e destul de largă, ambele oferind, fără probleme, oportunitatea unor săpături. De altfel, locuri propice unor astfel de investigații mai sunt în zona respectivă, chiar în epicentrul ei, spații la care s-ar putea adăuga și altele, în măsura în care cineva ia taurul de coarne și întreprinde procedurile necesare, vorbește cu deținătorii de locuri de veci din perimetrul respectiv ș.a.m.d.. Altminteri, nu vom afla niciodată dacă mai e posibilă o recuperare a rămășițelor lumești ale lui Ion Mihalache și ale celorlalți martiri anticomuniști asasinați la Rîmnicu Sărat. Altminteri, toate osemintele care vor fi găsite vor ajunge în continuare la gunoi. Nu, chiar nu e deloc prea târziu pentru o datorie de onoare.
(Arhiva Podul.ro)
În loc de epilog. Povestea monumentului la care nicio instituție a statului român nu depune coroane și nu aprinde lumânări
În vara lui 2020 am avut onorea să-l intervievez pe fostul deținut politic Vasile Constantin, președinte al AFDPR Rîmnicu Sărat. L-am întrebat și despre gropile comune, evident, fiindcă dânsul s-a numărat printre cei care au discutat în trecut cu foști gardieni de la Închisoarea Tăcerii, dar care au refuzat până la moarte să vorbească public despre acea perioadă. Domnul Vasile Constantin mi-a indicat același perimetru pe care îl prezint în articolul de față și mi-a împărtășit marea lui durere referitoare la faptul că nimeni nu a săpat niciodată pentru a-i căuta pe martirii anticomuniști din Cimitirul Eternitatea.
Nu în ultimul rând, l-am întrebat și despre un frumos monument al AFDPR (foto sus) ridicat în același cimitir mlăștinos, în imediata proximitate a capelei centrale.
Răzvan Gheorghe: Văd, de ani de zile, o cruce cu însemnele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) în cimitirul ”Eternitatea” din Rîmnicu Sărat, cimitir în care se află gropile comune ale Închisorii Tăcerii. Aprind o lumânare acolo ori de câte ori am ocazia. Cine și când a ridicat monumentul?
Vasile Constantin: Eu și cu un alt meseriaș – camaradul meu Stelică – am construit monumentul, în 2010. Am lucrat întreaga vară și eram amândoi albi din cap până-n picioare, ca doi morari, de la marmura aia tăiată cu flexul. Este un monument esențial, legitim, care amintește că în acest cimitir sunt gropile comune ale Închisorii Tăcerii. Crucea asta ar fi trebuit înălțată încă din ꞌ90, dar mai nimeni nu s-a gândit, nici atunci și nici acum, cu atât mai puțin acum, la memoria martirilor anticomuniști. În gropile alea comune a fost aruncat și trupul lui Ion Mihalache.
Ce m-a șocat teribil a fost că un protopop de la o biserică din Rîmnicu Sărat – un preot tânăr, domꞌle, avea în jur de 30 de ani – a refuzat categoric să sfințească crucea pe motiv că modelul răstignirii lui Iisus pe care l-am folosit pe monument nu e unul ortodox, ci catolic. Noi nu aveam de unde să știm detaliile astea și, vă dați seama, nici nu ne-a dat prin cap să ne gândim la așa ceva. Am ales modelul acela fiindcă era mai ieftin, doar știți că AFDPR nu are bani. Pe de altă parte, protopopul ăla a tot trecut pe lângă noi prin cimitir, în timp ce lucram de zor și-l salutam, dar nici nu ne-a răspuns la salut, nici nu ne-a atras vreodată atenția că folosim un model... catolic.
M-a șocat că a refuzat să sfințească monumentul. Mai și ținea de o biserică mare, centrală. Chiar nu-i plesnea obrazul de rușine? Cum adică... Iisus este catolic? Iisus este al tuturor, indiferent de confesiune, ortodoxă, catolică sau mai știu eu care. Pe cruce era tot Iisus, domꞌle, chiar dacă unii stau să-i măsoare unghiul de înclinare a brațelor. Noi nu am ridicat monumentul doar pentru ortodocși, ci pentru memoria tuturor celor căzuți în lagărele și închisorile comuniste, indiferent de confesiunea lor. Cum să folosești pretextul ăsta de un cretinism înfiorător și să refuzi să sfințești o cruce dedicată martirilor anticomuniști? În fine, să trecem peste, deși... Până la urmă am vorbit cu un preot dintr-o parohie mai mică și am rezolvat impasul.
(Fostul deținut politic Vasile Constantin, președintele AFDPR Rîmnicu Sărat/arhiva Podul.ro)
Din 2010 și până acum (august 2020 – n. red.), când noi purtăm această discuție, nicio instituție a statului român nu a pus o floare acolo și nici nu a aprins vreo lumânare. Numai oamenii de rând și cu bun simț fac asta. Întotdeauna găsesc câte o candelă acolo, o floare, o lumânare. Înainte să am accidentul la coloană, am schimbat felinarul și l-am făcut mai accesibil. De Ziua Eroilor, de Înălțare, punem coroane de flori în fiecare an. Am plantat și niște trandafiri care au prins rădăcină și înfloresc frumos. Îngrijesc monumentul cum pot și eu, mi-a fost drag să-l construiesc.
Cel mai mult mă doare când văd cum sunt duși copiii cu școala la eroii morți în război, care-s îngropați în fundul cimitirului, și trec chiar pe lângă crucea martirilor anticomuniști fără ca vreun profesor să fie atât de român și să le explice de ce este monumentul ăsta aici, fără să le spună măi copii, puneți o floare și la amărâții ăștia, aprindeți-le o lumânare și lor, că au luptat pentru demnitatea noastră a tuturor și au fost și ei în tranșee, în alte tranșee, care le-au devenit mormânt.
Nici personalitățile BOR – din București, Buzău, Rîmnicu Sărat sau aiurea – nu trec pe la acest monument, nu se reculeg și nici nu aprind lumânări aici, deși uneori mai ajung pe la Închisoarea Tăcerii, de regulă când aud că vin și televiziunile. Păi... cum vine asta? Credința și memoria rezistenței anticomuniste sunt bune doar în fața unei camere de luat vederi?”.
