Demnitatea și dârzenia lui Ticu Dumitrescu, un erou batjocorit și uitat prematur. „Nu i se făcea niciodată lehamite. Indiferent cât de grotesc sau de cumplit era momentul pe care îl trăia, "starea de luptă" nu îl părăsea niciodată”

„A fost un altfel de om, un altfel de român, o ființă care venea dintr-o țară pe care cu toții am pierdut-o, unii dintre noi fără s-o fi cunoscut vreodată”, scrie Germina Nagâț, membră a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), printre puținele persoane publice care evocă dispariția legendarului Ticu Dumitrescu, iniţiatorul legii pentru deconspirarea Securităţii, de la moartea căruia s-au împlinit pe 5 decembrie 12 ani. 

„În dimineața asta s-au împlinit 12 ani de când Ticu Dumitrescu a plecat la Domnul. Amintirea lui mă îndeamnă să redau mai jos conținutul unui articol pe care l-am publicat în 2009, în cotidianul ”România liberă”. În egală măsură, vreau să-l evoc pe domnul Ticu Dumitrescu și pentru că mâine (duminică, 6 decembrie, n.red.) avem cu toții o zi grea, o zi decisivă. Dacă mai țineți vreun pic la țara asta și vreți să-i dați o șansă, dacă mai aveți un dram de respect pentru oamenii care au îndurat atâtea pentru ea, mergeți la vot!”, postează doamna Nagâț pe pagina sa de Facebook. Mai jos reproducem textul scris de dânsa pentru România Liberă căruia îi atașăm și un video cu conferința despre  „Ce a fost Securitatea? Fețele și vârstele ei” susținută, anul acesta, de Germina Nagâț la Ateneul Român.

Germina Nagâț pentru RL (2009): „Probabil ar fi trebuit să scriu lucrurile astea în urmă cu un an, pe 5 decembrie 2008, când Ticu Dumitrescu ne-a părăsit. Numai că atunci, fiind deplâns de atâta lume care nu-și mai găsea cuvintele, toate frazele mi s-au părut inadecvate, boante ori seci. Așa mi se par și acum, fiindcă Ticu Dumitrescu a fost cel mai modest erou pe care l-am cunoscut, un om care în față ofrandelor zâmbea stânjenit. De aceea aș vrea să-l evoc fără epitete, amintindu-mi doar faptele lui.

Despre anii mulți și grei de pușcărie politică sunt atâtea de spus, încât, cu siguranță, vor fi scrise cărți, pe lângă cele pe care ni le-a lăsat el însuși. În dosarul de urmărire deschis de Securitate în Penitenciarul Botoșani sunt însă câteva secvențe irezistibile, la care trebuie să mă opresc fiindcă sunt mai presus de orice îndoială, arătându-ni-l pe deținutul Ticu Dumitrescu fără strop de lirism, doar prin ochii detractorilor săi, informatorii din celulă.

În noiembrie 1960 a fost pedepsit cu 12 zile de zarcă fiindcă "privea pe geam și fluieră în camera". Apoi, a fost turnat și pedepsit sistematic pentru că încerca să învețe italiană scrijelind cu dintîi pieptenului pe gamelă mânjită cu săpun și cu ddt. "Vorbea tot timpul la perete", transmițând bruma de vești "internaționale" pe care le putea afla. Pe 21 mai 1961, de ziua Sfinților Constantin și Elena, în plin proces de reeducare, a ținut un discurs "în memoria unor oameni de valoare – Regina Mama Elena, Constantin Stere, Constantin Vișoianu – ca să nu uităm de unii care și-au sacrificat viața și care lupta și în prezent pentru libertatea țării noastre". Informatorii spun că i-a instigat pe deținuți cu fraza "noi trebuie să ne găsim în lupta permanentă cu acești ticăloși, iar atitudinea de răzvrătire trebuie s-o avem în noi permanent". În fine, că ultima scenă absolut înduioșătoare, în același funest an 1961, a inițiat un protest în închisoare, fiindcă "li s-a încălcat deținuților dreptul la greva, care e un drept internațional"…

După 40 de ani, în vara lui 2000, când l-am cunoscut eu, Ticu Dumitrescu se găsea încă "în starea de lupta permanentă". Fusese exclus din partidul istoric pentru care făcuse pușcărie, defăimat în mod josnic de adversari și de colegi deopotrivă, pictat de presa democratică fie că personaj fără simțul realității, fie că "taliban" care vrea să învrăjbească România cu legea lui de acces la dosarele Securității.

Cu totul surprinzător, vorbind în față primilor angajați ai C.N.S.A.S., presupusul "taliban" ne-a comunicat senin principiul după care înțelege el că trebuie să funcționeze instituția: "Mai bine scapă zece informatori decât să sufere un nevinovat de pe urmă legii pe care am inițiat-o eu". Mai mult nu am putut afla atunci, fiindcă sorții politici au lucrat împotriva: și împotriva lui, și împotriva instituției pe care o inventase. Dar Ticu Dumitrescu apucase să ne învețe esențialul.

Apoi au trecut șase ani în care C.N.S.A.S. a reușit foarte puține lucruri – să nu sucombe în lipsa obiectului muncii, la propriu, să țină sala de lectură deschisă pentru norocoșii care își primeau totuși dosarele și să scape cu viață din încercarea de a publică numele securiștilor care încălcaseră drepturile omului. 

În cele din urmă, într-un moment de grație ni s-a dat șansă incredibilă, nevisata vreodată, să lucrăm cu Ticu Dumitrescu. O șansă pe care am încercat s-o merităm, convingându-l să nu plece atunci când i s-a jucat farsă cinică a nealegerii în funcția de președinte al Colegiului. Fără strop de modestie, cred că lanțul viu al colegilor mei, în aprilie 2006, a fost singurul protest cu miza strict simbolică într-o instituție de stat din România. 

Iar domnul Ticu, fiindcă așa i s-a spus de atunci, ne-a răsplătit pentru încredere cum a putut el mai bine, și iată cum:

Întâi de toate, ne-a arătat că în țară lui "Ba, tu știi cine sunt eu?!" pot există și demnitari care își scot pălăria în față femeilor de serviciu, care își salută primii subordonații și care se adresează femeilor doar cu pronumele de politețe, indiferent de vârstă sau de funcție. Am văzut primul șef care de 1 martie trecea prin toate încăperile instituției, fără excepție, că să înmâneze doamnelor personal, nu prin secretara și nu doar "sefelor", mărțișoare sau flori.

A fost singurul demnitar pe care nu l-am auzit niciodată zbierand, indiferent prin ce tensiuni sau prin ce momente teribile trecea – și au fost destule, mai multe decât se știu și mai multe decât pot evocă eu aici. Am cunoscut în el singurul demnitar care, fiind conștient de miza uriașă a votului sau (chiar dacă nu avea decât unul, că toți ceilalți), mergea la duhovnic înainte de a lua decizii în cazurile grele.

Instituțional vorbind, toate victoriile noastre esențiale i se datorează în mod direct. Niciuna dintre deconspirările importante reușite de C.N.S.A.S. imediat după primirea arhivei (Rodica Stănoiu, Dan Voiculescu, prelații din fruntea BOR etc.) nu s-ar fi produs dacă Ticu Dumitrescu ar fi plecat din instituție. Repet, nici una! A fost nevoie de pledoariile sale scurte și fără drept de apel, de tenacitatea și de rezistență lui nervoasă pentru că aceste deconspirări să treacă de vot. Era suficient să anunțe o conferință de presă, pentru că totul în Colegiu să meargă șnur.

Și fiindcă măsura muncă noastră după un criteriu moral, a impus regula de "minimum cinci" pentru fiecare ordine de zi: minimum cinci ofițeri deconspirati, pentru că nu era corect să deconspirăm cu prioritate civili. Drept urmare, sute de securiști care au încălcat drepturile omului sunt astăzi în Monitorul Oficial, iar alte câteva sute au fost trimiși de C.N.S.A.S. în instanța pentru aceleași fapte.

În mod cert, datorită lui Ticu Dumitrescu deconspirarea Securității a supraviețuit deciziei năucitoare a Curții Constituționale, în ianuarie 2008. O lovitură care trebuia să îngroape practic arhivele serviciilor secrete comuniste a reușit să le deschidă și mai tare, transformând istoria represiunii dintr-o poveste oribilă și, mai ales, secretă, într-o lecție utilă și accesibilă tuturor.

În ziua în care legea deconspirarii a fost declarată neconstituțională (după șase validări anterioare, pronunțate de aceeași instanța!), domnul Ticu s -a uitat la fețele noastre împietrite sau ude de lacrimi și ne-a spus: "Stați liniștiți, copii, ieșim noi și din asta, am un chef de luptă!". Nici noi nu știam cât e de adevărat. În scurt timp, am înțeles definitiv că omul asta era făcut din alt aluat: nu putea fi intimidat, nu putea fi oprit, nu dădea cu traista de pământ și nu părea să obosească vreodată. Dar mai presus de toate, lui Ticu Dumitrescu nu i se făcea niciodată lehamite. Indiferent cât de grotesc sau de cumplit era momentul pe care îl trăia, "starea de lupta" nu îl părăsea niciodată. De aceea cred că a fost un altfel de om, un altfel de român, o ființă care venea dintr-o țară pe care cu toții am pierdut-o, unii dintre noi fără s-o fi cunoscut vreodată. Eu, una, mulțumesc lui Dumnezeu că l-am cunoscut măcar pe el.”

Biografia unui erou demn

Constantin Ticu Dumitrescu s-a născut la dată de 26 mai 1928 în comună Ciumați, Raionul Cricov, regiunea Prahova, scrie în fișa matricolă penală de la unul dintre penitenciarele în care a fost închis. 

Pedepsele pe care le-a primit de la comuniști le-a executat în penitenciarele Mărgineni, Ploiești, Galați, Botoșani și Văcărești, plus muncă silnică la Canal, când a fost ținut în colonia Peninsula. Tatăl sau, Stelian, era învățător și membru al Partidului Național Țărănist, motiv pentru care, până la urmă, a fost dat afară din învățământ, urmărit și arestat. Mama să era casnică, dar familia deținea trei hectare de pământ, drept pentru care comuniștii îl considerau pe Ticu "mic burghez", fapt notat și pe toate fișele sale matricole penale.

Sub învinuirea de activitate anticomunistă, Ticu a fost și el urmărit și arestat de mai multe ori, încă de când era elev al Liceului "Sfinții Petru și Pavel" din Ploiești și colabora cu profesorul Virgil Șerbănescu, lider al țărăniștilor prahoveni. Pe când era student la Facultatea de Drept, Ticu Dumitrescu a primit și prima condamnare, între 1945 și 1948. După ce a fost eliberat, a cerut să-și contiunue studiile, dar nu a fost lăsat, ba chiar a primit o înștiințare oficială de la Ministerul Învățământului că i-a fost respinsă solicitarea și că este eliminat nu doar de la Facultatea de Drept, ci de la toate universitățile din țară pentru că are "activitate antidemocrata".

Și-a găsit de lucru în construcții, dar fără să-și înceteze preocupările anticomuniste și fără să iasă din PNȚ. Era încă de pe atunci convins până în ultima celulă a să că regimul comunist este unul de nedorit. În 1949 a început adevăratul calvar pentru Ticu Dumitrescu. Din acel an și până 1964 a tot fost arestat, cu domiciliu forțat, condamnat, închis. În 1949 a fost arestat și condamnat la doi ani și jumătate de pușcărie corecțională. Eliberat în ‘53 cu domiciliu obligatoriu, a fost rearestat după șase ani și condamnat la 23 de ani de muncă silnică pentru "uneltire". În 1962 i se comută pedeapsa la 6 ani închisoare corecțională, fiind eliberat în 1964.

După Decembrie 1989 a fost activ pe scenă politică din România, devenind parlamentar și inițiind o serie de legi. Printre ele, Legea deconspirarii Securității (Legea Ticu), Legea lustrației, Legea anulării condamnarilor politice din perioada comunistă, DL 118. Din 1990 a fost membru al CPUN, senator în două legislaturi (1992-2000), președinte al AFDPR și al Uniunii Internaționale a Foștilor Deținuți Politici (1991-1999). Ticu Dumitrescu a fost membru al Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS).

Ticu Dumitrescu a fost prieten apropiat al liderului țărănist Corneliu Coposu. În 2003 s-a retras din activitatea politică, continuându-și activitatea de membru al CNSAS. Când a avut de ales între a rămâne în PNȚCD și a rămâne la AFDPR, a ales fără să crâcnească să rămână alături de foștii deținuți politici, deși ruperea de partidul în care a activat toată viață l-a durut, după cum spunea prietenul sau, Constantin Ionașcu.

Istoricul Mădălin Hodor spunea pentru adevarul.ro că Ticu Dumitrescu a fost singurul om care s-a bătut pentru deconspirarea Securităţii. 

„Dacă ea ar fi fost realizată aşa cum îşi dorea Ticu Dumitrescu, probabil că astăzi trăiam într-o ţară mai bună. Sabotat de propriii prieteni politici, urât de adversari şi de securişti, lui Ticu Dumitrescu i s-a refuzat chiar şi dreptul de a conduce instituţia a cărei înfiinţare i se datorează. Am fost acolo când a plecat cu ochii în lacrimi, umilit şi batjocorit de ticăloşia aranjamentelor politice care se făceau în CNSAS. Ticu Dumitrescu fusese efectiv anchetat în plină şedinţă de Colegiu de către fostul judecător comunist Turianu (numit de PDL în Colegiu). Fostul deţinut politic a realizat situaţia, apoi revoltat s-a ridicat de pe scaun în tăcerea complice a tuturor celorlalţi şi a ieşit. L-am prins din urmă, împreună cu mai mulţi colegi, la colţul străzii Dragoslavele. Cu ochii în lacrimi a arătat spre sediul CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) şi a spus «Ce să mai fac? Eu nu pot să rămân aici. Nu mă vor»“, îşi aminteşte Mădălin Hodor.

„Am făcut cu toţii atunci (colegii mei protestau în fata instituţiei împotriva mârşăviei şi erau ameninţaţi că se fac liste care vor duce la concediere) o mare greşeala. L-am rugat să rămână pentru noi. Să nu ne lase singuri cu ăia pe cap. Ticu Dumitrescu s-a uitat la noi, s-a gândit puţin şi a spus: «Bine. Rămân». (...) Ticu Dumitrescu nu a ajuns preşedinte CNSAS. S-a ajuns la un compromis. Şi tot ceea ce a urmat a fost un compromis“, a mai spus Mădălin Hodor.