Cineva îmi trimite o întrebare foarte bună pentru întîlnirea de diseară. Va avea loc live, pe pagina mea de Facebook, începînd cu ora 18.00. Cum cred că nu voi avea timp să mă ocup pe larg de un răspuns cît de cît elaborat, schițez aici ceva sumar.
Da, fenomenul de care ne-am lovit la 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste nu este ușor de descris pentru că este încă vag și mult prea vast. Este un recul de la entuziasmul de atunci, cînd toți credeam că lucrurile se vor schimba în bine în nu prea mult timp. Ca să descoperim azi că ne-am înșelat copios. Este un sentiment care apare mereu după valurile revoluționare format din dezamăgire & depresie. Despre ce este vorba? Ca efect, nu mai judecăm în mari categorii impersonale – țară, istorie, Dumnezeu. Ne-am retras într-o dimensiune strict personală, subiectivă – eu, familie cel mult. Nu mai vedem o ieșire. Am aflat că nu ne putem salva. Mai mult – că nu există salvare.
Generatia căreia îi aparțin a participat activ la dărîmarea comunismului pretutindeni. Comunismul este în esență o formă radicală a răului. Această generație, spun, tocmai pentru că a fost pe baricade în 1989 suferă cel mai tare de o boală specifică. Am devenit victimele unei forme de pesimism istoric, una gravă. În anii ꞌ80 presimțeam că avea să se întimple ceva cu regimurile care ne oprimau pentru că ajunseseră la limită. Se vedea bine peisajul. Penuria, falimentul, etc. Presimțeam că lucrurile se vor schimba. Nu știam cum și cît. Nu doar că presimțeam, dar și puneam umărul la căderea regimului. Exista cert o speranță. Era o supapă sufletească binevenită.
Azi orice speranță a dispărut. De ce? Pentru că sursa răului, forma, figura lui nu au fost încă identificate. Diavolul lipsește, mai corect nu se arată. Nu ne putem îndrepta ura, resentimentele împotriva lui. Nici nu îl cunoaștem și asta ne dă o anxietate profundă. Se caută o adresă, un chip, un card de identitate pentru a fi detestat și combătut. Întrebare – se poate trăi fără speranță? În deprimare, în dezamăgire, în nimic, în neant. Orb? Se poate doar vegeta, poți aștepta groapa sau incineratorul. Este efectul faptului că după o paranteză de cca 10-20 de ani, cînd doream/luptam să fim fericiti și liberi, am renunțat. De ce? Pentru că ne-am obișnuit din nou cu răul. Îl trăim ca în întreg secolul XX, la fel ca în perioada postbelică sub regimul bolșevic.
Încerc umil o analiză a acestei degradări și declasări a ființei umane de după revoluțiile din 1989 într-un ciclu romanesc – „Maestro”(2008), „Partida de vînătoare”( 2018), „Marele incendiator”(2019). Bat cu pasul (la propriu) societatea românească și scriu/analizez ce văd. Amintesc acest fapt deoarece contam că după ce a cucerit libertatea, omul (sau cum vreți să îi spunem) să-și arate în fine capacitătile sale pe care le vedeam fără limite. Naiv, dar așa credeam. Nu numai eu. Am presupus că pot epuiza tema într-o singură carte, dar am fost depășit de această ultimă constatare – una care m-a contrariat puternic. Fenomenul este infinit mai vast, mai profund și cu efecte pe termen lung.
Bănuiesc că va dura întreg secolul XXI. Aș putea să spun – cu toată modestia – că ultimele evoluții de pe planetă nu m-au luat prin surprindere. Este ce așteptam să se întîmple. Lucrurile au luat-o razna. Asteptați-vă la tot ce e mai rău. Nu doar în plan istoric, politic, economic, dar mai ales în plan uman. Degradarea omului va continua. El nu ofertă nimănui vreo sursă de speranță.