Brazilia și-a ales Căpitanul. Pe Mesia

De la 1 ianuarie 2019 a început, în Brazilia, mandatul de șase ani al președintelui Jair Messias Bolsonaro. Rezultatul alegerilor nu a surprins pe nimeni – popularitatea senatorului social-liberal era incontestabil uriașă; după cum remarca presa națională braziliană, acesta era întâmpinat pretutindeni cu entuziasm, ca un salvator sau mântuitor, parcă în virtutea unei fascinații irezistibile inoculată chiar de numele său mijlociu. Însă consistența votului i-a impresionat pe mulți: susținătorii săi fanatici au întâmpinat deznodământul în delir, adversarii săi s-au înspăimântat. 58 de milioane de brazilieni au validat la urne numele fostului căpitan de parașutiști, cel care promite o curățenie generală nemaivăzută  într-o Brazilie creștină, dreaptă și intransigentă. Mulți comentatori – în special cei de stânga – avertizează însă că Bolsonaro este un exponent radical al populismului fascistoid și prorocesc sfârșitul progresismului latino-american.

Tradiția Dictaturii, de la Bolivar la Neopinocetism 

După legendarul eliberator sud-american Simon Bolivar și cohorta de caudillos ai secolului al 19-lea, America de Sud a consacrat, pe întreg parcursul secolului 20, o serie întreagă de dictatori. De fapt, la un manual imaginar al dictaturii este foarte probabil ca indexul să fie dominat numeric de latino-americani, mai prolifici la acest capitol decât omologii lor africani, est-europeni sau din diversele colțuri ale Asiei. Sunt, de altfel, ultracelebre romanele așa-numitului realism magic latino-american, care sunt în marea majoritate centrate în tema dictaturii, și chiar un scriitor brazilian – Erico Verissimo – este autorul unui roman (Domnul Ambasador) a cărui acțiune nu se petrece într-o țară anume a continentului sud-american, ci într-o țară imaginară, Republica Sacramento, prototip al dictaturii chintesențiale. Lista dictaturilor personale, de dreapta sau de stânga, nu poate omite nume ca Juan Peron (Argentina), Fulgencio Batista și Fidel Castro (Cuba), Francois Duvalier (Haiti), Anastasio Somoza (Nicaragua), Alfredo Stroessner (Paraguay); după cum cea a dictaturilor militare trebuie să includă nume precum Rafael Videla (Argentina), Gabriel Paris Gordillo (Columbia), Guillermo Rodriguez Lara (Ecuador), Juan Velasco Alvarado (Peru) sau Rafael Trujillo (Republica Dominicană). Două nume le-am păstrat separat, respectiv Humberto Castello Branco (Brazilia) și Augusto Pinochet (Chile), doi favoriți și, dacă e să ne luăm chiar după spusele sale, două modele de urmat pentru Bolsonaro. Spre oroarea multora, în timpul campaniei, noul președinte brazilian a afirmat despre dictatura lui Branco (ajuns la putere în 1964, în urma unei lovituri militare de stat) că a avut un singur păcat, anume că tortura adversarii politici în loc să-i execute direct. De asemenea, tot în campanie, Bolsonaro a afirmat în repetate rânduri că Brazilia de azi ar avea nevoie de un Pinochet, ceea ce a inspirat comentatorilor un nou atribut politic, respectiv neopinocetismul.

Funcția bate gradul la Rio

Jair Messias Bolsonaro (63 de ani, foto), înainte de a deveni președinte, a fost timp de 27 de ani parlamentar conservator, social-creștin sau social-liberal, reprezentând statul Rio de Janeiro, și înainte de aceasta a fost ofițer de parașutiști (promovând până la gradul de căpitan), calitate de care a făcut mare caz în campania sa electorală. Se autocaracterizează drept conservator naționalist, în timp ce majoritatea comentatorilor sunt de acord că este un radical de dreapta pursânge. Pe cel care în campanie i-a promis fostului președinte brazilian de stânga, Lula da Silva, că va putrezi într-o celulă (ceea ce momentan se și întâmplă) sau care i-a spus unei colege parlamentare (Maria do Rosario) că n-ar merita nici măcar să o violeze, fiind prea proastă și urâtă, nimic nu l-ar putea descrie mai bine decât propriile cuvinte. Iată deci câteva citate pentru care orice alte comentarii ar fi de prisos: Dacă acești oameni vor să rămână, trebuie să se supună regulilor noastre. Dacă nu, sau părăsesc țara sau merg la pușcărie. Acești indivizi roșii sunt de expulzat din patria noastră. (Despre susținătorii Stângii); Nu le-aș da bărbaților și femeilor salarii egale. Ceea ce nu înseamnă că nu există și femei competente; N-aș putea să iubesc un fiu homosexual. N-am de gând să fiu ipocrit. Aș prefera ca fiul meu să-și piardă viața într-un accident, decât să apară aici de mână cu vreun mustăcios; Nu există niciun risc – fiii mei sunt bine educați. (Ca răspuns la întrebarea despre cum ar reacționa dacă vreunul dintre fiii săi s-ar îndrăgosti de o femeie de culoare); Dumnezeu este deasupra la toate. Nu doresc un stat laic. Statul este creștin și minoritatea care este împotrivă trebuie să plece. Minoritățile sunt obligate să se subordoneze majorităților.

Pentru început, cam jumătate de Juntă 

Guvernul pe care și l-a instalat Bolsonaro – Brazilia este o republică (federativă) prezidențială, precum SUA, spre exemplu – este extrem de interesant și grăitor. În primul rând, printre cei 22 de membri ai cabinetului sunt doar două femei. Iar acestea se înscriu în mod corespunzător pe linia ideologică promovată de noul președinte. Una dintre ele, Cristina da Costa, la agricultură, este cunoscută ca lobby-istă feroce a marilor latifundiari și se bucură de renumele de spaima indigenilor, acele triburi din marile rezervații (amazoniene, spre exemplu) pe care însuși Bolsonaro le-a numit adunături de animale în țarc și despre care a afirmat că se bucură de cam multe privilegii. Cealaltă femeie, Damares Alves, la ministerul femeilor, familiei și drepturilor omului, este pastor evanghelic (un segment de credincioși deloc neglijabil – cca 25%  – într-o  Brazilie majoritar catolică), și este cunoscută ca o adversară crâncenă a avortului și, oarecum surprinzător (dată fiindu-i ocupația), a feminismului militant. De asemenea, grăitor este că într-o țară unde jumătate dintre cei 205 milioane de locuitori (locul cinci pe glob) sunt umași ai sclavilor africani, în guvernul Bolsonaro nu și-a găsit locul niciun membru de culoare. Dar poate cel mai interesant aspect privind cabinetul din capitala Brasilia este acela că nu mai puțin de șapte membri sunt militari de carieră, toți generali. De la vicepreședintele Antonio Hamilton Mourao până la ministrul pentru siguranța națională, Augusto Heleno, funcțiile-cheie din guvern sunt deținute de o mini-juntă pe gustul fostului căpitan de parașutiști ajuns președinte. Nemilitari, dar extrem de belicoși, sunt și ministrul pentru justiție, Sergio Moro, judecător anticorupție, supranumit și Vânătorul – care a băgat la pușcărie zeci de politicieni de rang înalt, între care și fostul lider sindical și apoi președinte de stânga Lula da Silva –, și ministrul de externe, Ernesto Araujo, diplomat de carieră și mare admirator autodeclarat, ca și Bolsonaro, al lui Donald Trump. Araujo, spre exemplu, anunță deja că vrea să retragă Brazilia din Pactul pentru migrație al ONU, dar și din Acordul global pentru mediu, opinând că așa-zisele schimbări climaterice țin de fapt de propaganda unei conspirații marxiste. Sprijinit de acest cabinet, noul Mesia brazilian a jurat să schimbe destinul țării sale și nu numai, ci și al întregii regiuni sau al întregului continent. La ceremonia de inaugurare a președinției sale (foto) i-a dezinvitat (adică le-a retras invitațiile care fuseseră transmise din principiu) pe președinții stângiști ai Venezuelei (Nicolas Maduro), Republicii Nicaragua (Daniel Ortega) și Cubei (Miguel-Diaz Canel), explicând că aceștia reprezintă trei regimuri care alcătuiesc o Troică a Tiraniei. În aceste condiții nu este deloc exagerat a lega această fulminantă victorie politică a lui Bolsonaro și instalarea unui guvern de extremă dreaptă și explicit pro-american în marea Brazilie de investițiile rusești tot mai intense în consolidarea militară a Venezuelei. Dar desigur, despre aceasta se va mai vorbi...

Citește și: Putin mută Războiul Rece la Caracas