Șase ani fără Andrei

S-au împlinit astăzi șase ani de cînd trăiesc fără bunul meu prieten Andrei Bodiu. Coleg de bancă. Coleg de ”grup literar” (zis ”de la Brașov”). Coleg de nebunii, unele de nespus, dar dragi amintiri ale zvăpăiatei tinereți. Prieten drag, care atunci cînd a trăit cele mai importante momente ale vieții sale (căsătoria cu Adriana și nașterea fiului său, Tudor), a găsit cu cale să mă așeze drept ”naș”, călăuză a sa. Datorie de care m-am putut onora prea puțin... Mi-a mărturisit că a avut în minte, cînd a făcut această alegere, ziua de 1 martie în 1991, cînd i-am spus, pe peronul gării, atunci cînd am părăsit Braşovul, că plec ”să schimb lumea”. Eram amîndoi ușor amețiți. Parte de alcool, parte de emoție. Încerca să mă convingă să nu plec. Am greşit. Poate că trebuia să mai rămîn, pînă la a mă schimba mai întîi pe mine însumi, poate că era mai bine să rămîn şi să înţeleg, să învăț de la el și de la maestrul nostru Alxandru Mușina ceva mai mult...

M-e tare dor de amîndoi. La un an de la moartea lui Andrei, i-am dedicat o poezie, intitulată ”Culori”, din care spicuiesc: ”Uneori ziua este mătăsoasă, scrisă de creionul unui copil pe cer /Aşa cum scriai tu cu picioarele tale / pe iarba unui teren de fotbal / la poalele unei cetăţi cînd eram puberi / driblînd cu o minge de fotbal şi rîzînd într-una. / Şi dragostea ta faţă de zilnicul / răsărit al soarelui, tu acela care te trezeai / întodeauna odată cu el şi ai murit spre apus... / E prea frig să îţi fie săpat un mormînt / Şi prea  greu să îţi fie dat un loc aşa de mare pentru tine în cer...”

Andrei a murit pentru că nu mai încăpea în sufletul său tot efortul cu care cuprindea lumea. Era veșnic pe drumuri. Era decan al Facutății de Filologie, care îi datorează enorm (și studenții și profesorii îi onorează an de an această fatală, pentru el,  dăruire), dar și membru ARACIS. Moartea l-a surprins tocmai la Oradea, la capătul unei inspecții la facultatea de profil din oraș. Fatidic, și tatăl său Anatolie, la a cărui moarte i-am fost aproape (eram amîndoi în clasa a XI-a), cum și el mi-a fost alături la moartea tatăui meu în martie 1990, trecuse în cealaltă viață, ca și tata, ca și el, aflat pe drumuri – dar de la Baia Mare spre Brașov -  în tren, răpus tot de un infarct. Într-un poem, intitulat ”Tranzit”, din 2008, Andrei descrie această jertfă zilnică a sa, care l-a sleit de puteri și pentru care orașul nostru, Brașov, ar fi trebuit să-i acorde onorurile cuvenite: “Trec prin oraşul meu fără / Să cobor în gară / Merg spre Sibiu nu cobor / Pentru Adi şi Tudor mă / Gîndesc doar la ei poate / i-aş fi putut chema în gară / Adi să stea lîngă Tudor cît / Timp priveşte el rapidul motor / Amîndoi să privim cum / Zice el tare «ta-tai» după care / Ar începe să plîngă mai / Bine aşa trenul pleacă / Cerul e plumburiu…” 

Mi-e dor de zîmbetul lui larg, de rîsul lui, de șotiile noastre. Singura mea mîngîiere este că îl visez adesea, ca și pe tatăl meu. Și mi-e dor de Andrei așa de tare, încît numai tot un vers al lui, scris cam pe cînd îi făceam fotografia de mai sus, în preajma zilei de 27 aprilie 1983, cînd împlinise 18 ani, descrie golul în care mă aflu acum: ”orbisem într-un tunel…”