"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La aproape trei decenii de la izbucnirea războiului moldo-rus, rolul nefast al Federației Ruse în provocarea și întreținerea ostilităților militare din regiunea transnistreană este atenuat și chiar pus la îndoială prin acțiuni propagandistice de anvergură, organizate de oficiali moldoveni. Încă puțin și statul moldovean va fi declarat de către aceștia drept agresor împotriva colosului de la Răsărit.
Șirul declarațiilor menite să lustruiască imaginea Federației Ruse a fost completat de însuși șeful Cabinetului de miniștri. Ion Chicu a pretins, într-o alocuțiune rostită în fața veteranilor de război, că autoritățile moldovene de la acea vreme sunt în egală măsură, ca și cele separatiste, vinovate de declanșarea conflictului armat de pe Nistru. Premierul i-a gratulat pe insurgenții ruși cu titulatura de „politicieni”, spunând că „dintotdeauna vărsările de sânge au fost provocate de politicienii de ambele părți”. În același timp, el a fost necruțător cu predecesorii săi de la începutul anilor 1990.
„Am avut atunci o clasă politică infantilă cu trecut leninist, incapabilă să confrunte diplomatic separatismul”, a afirmat Chicu, evitând să precizeze că și el este exponentul unei grupări politice cu trecut comunist.
Ceea ce în schimb a lăsat el să se înțeleagă este că Guvernul său ar avea mai multă maturitate din acest punct de vedere și că, la o adică, ar fi reușit el să-i convingă cu forța argumentelor pe separatiștii ruși ca aceștia să treacă sub controlul autorităților de la Chișinău. Siguranța sa excesivă poate fi explicată doar prin lipsa sa de experiență politică. Până nu demult Ion Chicu era un nume necunoscut publicului larg, familiar doar unor cercuri economice locale.
Realitatea contrazice, însă, imaginea de diplomat pe care și-o atribuie premierul. Ion Chicu a reușit, în tandem cu patronul său politic, Igor Dodon, imediat după preluarea mandatului de prim-ministru, să scufunde din nou în izolare Republica Moldova, față de România, UE și SUA, după o scurtă deschidere către Occident din timpul Guvernului condus de Maia Sandu.
Politicienii de tagma sa nu se mai limitează la atitudini duale și împăciutoare în raport cu autoritățile de la Kremlin, după cum au procedat până în prezent majoritatea demnitarilor de la Chișinău. Se vede că ei preiau acum aproape integral retorica rusească față de chestiunea transnistreană și acuză fățiș statul pe care-l conduc de declanșarea operațiunilor militare în regiunea transnistreană în luna martie 1992.
Cu puțin timp în urmă, opinia publică moldovenească era bulversată de declarația ministrului de Externe din cabinetul Chicu, Aureliu Ciocoi, despre rolul „pacificator” al Armatei a 14-a rusești în timpul conflictului. În realitate, toată lumea știe că generalul rus Alexandr Lebedi a sprijinit masiv la acea vreme separatiștii cu arme și muniții. De asemenea, este de notorietate faptul că în anumite etape ale războiului trupele regulate ale Armatei a 14-a au luat parte activă la operațiunile militare împotriva polițiștilor și voluntarilor moldoveni, folosind împotriva acestora inclusiv armament greu, într-un mod disproporționat care a grăbit încheierea războiului în condiții impuse de Federația Rusă.
Sentimentul pe care îl au unii observatori este că oricine ajunge în funcții publice de primă mărime la Chișinău are o datorie inexplicabilă față de Moscova de a contribui la ștergerea din conștiința colectivă a imaginii de agresor a Federației Ruse, dovedită ca atare inclusiv prin acte juridice internaționale.
Nu mai departe decât vara trecută, Nicu Popescu, un diplomat cu vederi proeuropene, la acea vreme ministru de Externe, își permitea, la rândul său, să afirme că războiul din Transnistria a fost unul civil, stârnind stupoare și revoltă în societate.
Este evident, însă, că nu e vorba doar de declarații de uz intern, prin care politicienii moldoveni încearcă să obțină susținerea electoratului prorus. Comportamentul lor ar trebui privit în contextul mai larg al eforturilor Federației Ruse de a-și cosmetiza imaginea după invazia în Crimeea și de a rescrie istoria. Este grăitor în acest sens scandalul recent din Polonia legat de viziunea Moscovei asupra unor evenimente din cel de-al Doilea Război Mondial.
Anvergura politicienilor moldoveni este redusă, dar opiniile lor sunt colectate de diplomații europeni acreditați la Chișinău și transmise mai departe, către cancelariile care contează în stabilirea unei noi atitudini față de regimul lui Vladimir Putin.
Cu un „cazier” îmbunătățit la Chișinău și prin alte părți unde în trecut a provocat daune, cu o imagine comparabilă cu acea dinaintea anexării Crimeii, Rusia se pregătește de un nou asalt, diplomatic de această dată, al Europei.
