Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!

La 15 decembrie 1989 o mînă de enoriași s-a adunat în fața casei pastorului Laszlo Tokes ca să îl apere. Conform ordinelor PCR trebuia mutat cu forța de acolo. S-au aprins lumînări, s-au ridicat rugăciuni, s-au scandat lozinci pentru pastor. La un moment dat s-a scandat Jos dictatorul ! Jos Ceaușescu! Oful autorităților îl găsim în predicile pastorului. Aveau un tăiș pronunțat împotriva regimului. Așa devenise popular, lumea se strîngea la slujbe în jurul lui. PCR a hotărît să îl evacueze. Timișoara e un oraș mare, populat, pastorul trebuia izolat într-un sat.

Focarul de rezistență care se năștea trebuia lichidat. Securitatea supraveghea de mult activitățile pastorului. Fiecare mișcare a enoriașilor lui era monitorizată. Agenții erau prezenți în seara de 15 decembrie cu un efectiv numeros. Filmau, fotografiau, notau totul. Numai că neprevăzutul s-a produs. Dumnezeu a întors cărțile. Lumea a uitat brusc de frică. I-a fost silă de ea însăși și brusc s-a săturat să mai dea înapoi, să plece capul, să se teamă. A fost ceva irațional tot ce s-a întîmplat. Lumea nu s-a mai lăsat intimidată. A fost gata să se sacrifice. Așa, din nimic. În acea seară soarta regimului s-a decis. A fost doar o chestiune de zile să se prăbușească. Ceaușeștii au fost împușcați la 25 decembrie, zece zile mai tîrziu.

O populație care nu se mai teme de represiune nu poate fi supusă. Așa este cînd în istorie se produce – neașteptat – MIRACOLUL. Peste noapte s-a schimbat paradigma care funcționase perfect aproape o jumătate de secol. Această întorsatură s-a întîmplat în stradă printre oamenii cei mai obișnuiți. Pe înserat la Timișoara a început miracolul. S-a petrecut în acele zile cînd o lume care părea adormită, anesteziată, înfricoșată de tiranie a înviat. O lume sărăcită, infometată s-a ridicat brusc, ca din nimic…

Europa comunistă cădea ca într-un joc de domino. La Varșovia, Sofia, Budapesta, Praga, Berlinul de Est zidăria se clătina din temelii. În unele capitale dictatorii căzuseră deja. În altele mai aveau numai cîteva zile pînă la deznodămînt. Jivkov fusese înlocuit, Honekker la fel. Jaruzelski (dictatorul militar al Poloniei) coabita, din 12 septembrie 1989, cu un guvern necomunist, controlat de Solidarnosc. Praga se pregătea să parcurgă drumul invers început în februarie 1948, cînd o lovitură bolșevică îngropa democrația și speranțele postbelice, atunci cînd Armata Roșie se instala pentru patru decenii în inima Europei. Războiul rece avea sa înghită mai multe generații.

Pentru mine semnul prăbușirii iremediabile a comunismului a venit cînd postul de radio Europa Liberă a anunțat că zidul de la Berlin a căzut și că est-berlinezii trec în acea noapte în partea vestică a orașului. Cîteva semne din acel an îmi arătaseră că se petrece ceva deosebit. Mai fusese un episod în care URSS lăsase lucrurile mai lejer, prin '55-'56. Povestea se terminase tragic cu sugrumarea revoluției maghiare. Și în 1989 lucrurile puteau să ia o turnură tragică, așa că urmăream evenimentele cu scepticism. Îmi ziceam că URSS nu va lăsa să îi scape imensa pradă de război luată de Stalin în anii '40. Dar căderea Zidului de la Berlin era semnul că procesul eliberării Europei devenise ireversibil.

În România la 16 decembrie a început totul. Credeam că aici va mai dura. Ceaușescu, Securitatea, aparatul PCR, armata păreau de neclintit. Românii nu erau organizați și păreau incapabili să se revolte. Informațiile că lumea protestează la Timișoara, că tancurile au fost scoase din cazărmi, că s-a tras în mulțime și a curs sînge, mi-au spus că regimul Ceaușescu este pierdut. Nu știu însă ce s-ar fi întîmplat fără exemplul Timișoarei și nici cum ar fi evoluat în continuare evenimentele.

Masacrul de acolo a însîngerat o țară. Apoi s-a tras în oameni la Cluj, la Sibiu, la București și în alte orașe. Totul a fost în zadar pentru dictator. Nu s-a salvat. A trebuit să părăsească puterea, a fost capturat, judecat și executat. După tot ce s-a întîmplat la Timișoara era singurul deznodămînt imaginabil.

Au trecut drja 30 de ani. Cum au trecut!?…