Când „presa mare” e, de fapt, incredibil de mică...

Totul a început într-o seară, când pe surse, am aflat că se pregătește o mutare politică neașteptată: Cozmin Gusă trecea la PSD. Eram la momentul acela angajată la Realitatea și nu întâmpinasem niciun fel de probleme legate de libertatea editorială, dar simplul gând că un jurnalist ca mine, care a avut de suferit ani la rândul din partea partidului-stat, va lucra pentru un om al partidului-stat m-a făcut să mă gândesc serios dacă mai are vreun sens continuarea acelei colaborări profesionale. N-am avut mult de așteptat până mi-a fost clar că situația nu e una tolerabilă pentru mine, având în vedere că la doar câteva zile după acest moment, noii coordonatori ai site-urilor Realitatea au început să ne ceară tuturor colaboratorilor să scriem articole care fac trafic. Temele erau tranșate clar: sex, pătrunjel și critică liberă, dar numai dacă e pe bani. Personal, m-am speriat, pentru că niciodată, de când lucrez în presă, nu mi s-a mai pus vreodată pe masă o ofertă atât de stranie. Și niciodată nu îmi spusese cineva, cu subiect și predicat, că am libertate, atâta vreme cât din ea ies bani, pe care îi împărțim la final. Mi-am contactat colegii jurnaliști din rețea și împreună cu ei am aflat că noii coordonatori ai site-urilor Realitatea erau Alin și Ecaterina Alexandrescu, ambii condamnați pentru șantaj în anul 2011. Cumva, am simțit că lucrurile care ni se întâmplau dintr-o dată la Realitatea semănau cu un fel de recidivă. Așa că l-am anunțat pe Cozmin Gușă despre toate acestea și i-am cerut să ia măsuri. Lipsa de răspuns a fost, cumva, un răspuns clar. În consecință, am demisionat. Nu aveam cum să accept ca, după unsprezece ani de presă, din care vreo cinci de jurnalism de investigație, să mi se ceară să manifest o atitudine împotriva căreia eu lupt. Ulterior, mai mulți colegi au fost concediați abuziv, iar alții au demisionat și ei. Salariile pe ultimele trei luni de activitate nu ni s-au mai plătit, coordonatorii de site-uri considerând probabil că nu am “monetizat” lauda și critica, așa că nu ne meritam drepturile. Au venit apoi amenințările. Am aflat că “nu știu cu ce oameni puternici m-am pus” și că “dacă nu mă potolesc, cine știe ce se poate întâmpla?”

Toată situația aceasta cel puțin aberantă m-a pus în postura de a reflecta asupra modului în care imaginea presei este stricată chiar de către cei care își asumă public rolul de patroni ai presei. Pentru un jurnalist e mai confortabil, în mod evident, să lucreze la patron, pentru că patronul se ocupă de aspecte precum managementul publicației, administrarea resurselor și, de ce nu, de linia editorială. Și atunci, jurnalistul nu are altceva de făcut decât să scrie. Dar iată că acest patronaj, care are părțile lui bune, vine la pachet cu riscuri uriașe pentru jurnalist. De aceea, în România a ajuns să fie preferabil ca jurnalistul să-și construiască un mic proiect personal, pe care să îl gestioneze singur sau împreună cu niște colegi, decât să lucreze la nivel mare și să ajungă în situația de a i se pune călușul pe gură sau de a fi transformat în mercenar. Iar mulți ajung să cedeze în fața tentației. Căci, ne place sau nu s-o spunem, jurnalistul mănâncă și el tot pâine. Și are și el senzația de foame. Pus la colț, sub presiunea unui salariu care nu mai vine sau vine când vrea patronul, uneori jurnalistul cedează. Și acceptă să fie mercenar. Un grup de 23 de jurnaliști din Realitatea Media, însă, nu au acceptat această condiție și acum se luptă cu presiuni, amenințări și abuzuri, pentru a demonstra, mai ales cititorilor, că uneori au dreptate când spun că presa este un instrument al unora și nu o putere în sine. Și tot ei, acești 23 de jurnaliști, au aflat că în breasla ziariștilor, solidaritatea e floare rară. Așa au ajuns să își explice de ce presa nu mai e privită ca a patra putere în stat. Pentru că, de fapt, nici nu e. Câtă vreme fiecare va trage pentru propriul lui interes și va trece cu vederea drama colegilor care se luptă singuri cu abuzurile, presa va rămâne instrumentul celor care știu de unde s-o apuce. Unii o apucă de mațe, alții de cap, alții de picioare… Și uite așa se ajunge în situația în care un articol despre sex valorează mai mult decât o investigație despre bani europeni furați de firmele dragi partidului stat. Iar cei care aleg să se rupă de asta și să spună adevărul în colțul lor, conștienți de faptul că expunerea pe care un site ca Realitatea ți-o asigură e destul de greu de găsit, rămân cu gustul amar de a se simți singuri și abuzați. Căci dacă n-au știut să joace pe rețeta “ciocu’ mic și joc de glezne”, au pierdut locul în “presa mare”. Chiar dacă, în realitate, presa asta mare e incredibil de mică, uneori. În lupta dintre cei 23 de jurnaliști și cei 2 șantajiști ai Realității, par să fi câștigat cei din urmă.  E drept, doar poveștile au un final pe deplin fericit. Dar simplul fapt că în România există câteva zeci de jurnaliști care nu acceptă să fie mercenari e, de fapt, o veste bună. În ritmul în care merg lucrurile acum și în condițiile lipsei de susținere a revoltaților, să nu ne mirăm dacă peste câțiva ani, nu vom mai găsi nici măcar unul singur care să aibă puterea de a-și refuza patronul, privindu-l în ochi.