"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Împovărată de taxe și impozite, fără drumuri, sistem sanitar, cu școli în fundul curții și dascăli dezinteresați, cu viitorul aproape deraiat de legi prin care puterea își arată disprețul și înverșunarea împotriva a tot ce e curat și cinstit, România profundă dă însă semne că supraviețuiește acestor vremuri și că are o putere creativă extraordinară.
Dacă nu vii doar pentru ghiftuire și cumpărături compulsive întru descarcarea de stresul cotidian, târgurile culinare îți dezvăluie cum sunt oamenii la care nu ai mereu acces și ce se întâmplă când mâinile și mintea nu le sunt atinse de comodități și resemnare.
Un domn din Târnovița, județul Harghita, umblat și trăit prin Statele Unite, crește sute de bibilici în aer liber. Hrănite, domesticite, bine îngrijite, păsările devin la un moment dat un pateu unic în estul Europei și apreciat peste tot în lume. Baricz Imre Róbert, stăpânul bibilicilor, nu doar crește materia primă a pastei fără chimicale pe care și el o consumă frecvent, ci tot el prepară pateul, îl ambalează, transportă sute de borcane la București sau la alte târguri și tot el vinde marfa. Stă aproape nemișcat ore în șir în spatele măsuței cu borcane, zâmbește și spune povești. De ce nu a plecat în Ungaria, unde produsele sale sunt foarte apreciate? Pentru că AICI sunt rădăcinile lui de sute de ani. Și vorba ii devine aspră și fermă când vorbește despre asta. „Eu trăiesc după rădăcina făcută de strămoșii mei de sute de ani. Eu am rădăcina aici. Sunt patriot”, spune Baricz Imre. Și o lumină caldă tremură în apele ochilor. O fi poate doar o reacție la soarele nefiresc de februarie care inundă grădina Verona, o mângâie apăsat, pompând aproape violent viață în vegetația noduroasă și uscată. Mugurii se umflă, iar vorbele parcă nu se mai opresc și creează noi și fascinante universuri.
Soția domnului Mihai Paliștan, din satul Ciugheș, Bacău, inventează delicatese pe bază de păstrăv, în apropierea fostei granițe cu imperiul austro-ungar, unde se întinde acea pădure bântuită de suferința unui ofițer, frate de mare scriitor, care nu a putut să tragă în frații săi, fiind apoi degradat și condamnat la moartea cea mai umilitoare: spânzurare.
Domnul Paliștan laudă frumusețea paradisiacă a locurilor natale și povestește despre migăloasa muncă de dezosare a păstrăvului crescut în apă potabilă într-un nefiresc grai ardelnesc dulce, calm, cald. Ai sta ore să-l asculți, dar clienții tot vin și întrerup poezia. Știe bine și ungurește. Dar visele sunt românești. Visează să aibă o pensiune, să-și crească afacerea și mai ales să nu-i plece copiii peste hotare. Pentru asta muncește și pentru asta i-a obișnuit de mici cu munca. Așa au muncit mereu: în familie, cot la cot, migălos, dezosând, preparând, inventând, crescând, fără vacanțe sau concedii, iar familia nu poate aparține decât acestor meleaguri care sunt atât de bune cu tine dacă ai răbdare și pricepere.
Tânărul ciocolatier Szilard Fazakas nu doar că nu a plecat din România, deși ciocolată poate face oriunde în lume, ba chiar s-a întors în satul bunicilor. Și acum prepară ciocolată artizanală cu familia, cu bunicii, care nu prea au voie să mănânce dulce. Dar făcută cu simț de răspundere, cu multă cacao și ingrediente de calitate, ciocolata devine medicament pentru creier și inimă. Cum faci o ciocolată bună? „Păi mai întâi trebuie să-ți placă la nebunie ciocolata...și mie mi-a plăcut ciocolata cu cafea. Am făcut întâi înghețată la Cluj, iar în laboratorul unde preparam înghețata am făcut niște experimente cu ciocolată. Și am zis că asta vreau și trebuie să fac”. Pe aici se spune uneori că dacă venim în zonele în care sunteți majoritari, refuzați să ne vorbiți în română...„E o prostie! Nici vorbă de așa ceva. Părinții mei au magazin și toți angajații vorbesc și românește. Avem vecini români, vorbim românește fără probleme. Nu e adevărat”.
Da, mâncarea are darul de a liniști, de a înveseli, de a aduce oamenii împreună, de a dezlega limbile și de a stârni curiozități, sentimentalisme și chiar de a impulsiona spovedaniile, genul ăla de mărturisiri pe care nu-l auzi pe la târgurile de turism, nunți sau joburi. Înfometați aproape un deceniu, românii se domesticesc subit când în jur este multă mâncare. Iar dacă li se dă și atenție, dacă complexele lor milenare sunt gâdilate și îmblânzite, capătă și un pic de răbdare să asculte și poate chiar să priceapă că în multe din produsele semenilor lor inventivi și neobosiți, neînvinși, neresemnați, își pot citi viitorul ca într-un glob de cristal. Dacă rămânem în democrație, munca talentul, creativitatea și onestitatea, vor mântui această nație. E o formă înverșunată de rezistență și asta: să rămâi, să creezi, să produci și să te dezvolți, să-ți umpli universul cu vise și speranțe, să îi atragi și pe alții în povestea ta când totul în jur pare că se năruie.
