Cazul Pahonțu (falsele surprize)

Exact la doar câteva ore de la postarea anterioară, discuția din jurul longevivului șef al SPP confirmă cele spuse. Dar să facem un mic tur ghidat.

1. Este greu de crezut că instituțiile competente nu cunosc fișa profesională a unui lucrător din sistemele de forță: ce studii are, prin ce unități a trecut, unde a fost încadrat, ce funcții a ocupat, la ce acțiuni a participat. „Surpriza” nu ține. Trasabilitatea unei asemenea cariere există tocmai pentru că sistemul însuși funcționează birocratic prin evidențe, ordine, state de funcții, evaluări, avansări. Mai ales când omul ajunge în vârful unei instituții. Nu vorbim așadar despre memoria aproximativă a unui vecin de bloc care are brusc o fereastră memorială sau ceva pe suflet pe patul morții, ci despre un aparat care arhivează profesional aproape totul. De aceea, când după decenii apare câte o biografie și ni se spune că nimeni n-a știut, întrebarea corectă nu este „cum de s-a aflat?”, ci, de o mie de ori mai grav, " cine a știut, de când și de ce n-a contat?"

2. Când am deschis la IICCMER frontul de lucru privind frontieriștii, adică oamenii arestați, maltratați și omorâți la graniță în tentativa de a ieși din țara lui Ceaușescu, m-am lovit, cum mă și așteptam, de opacitatea sistemului. Adevărat, nu bănuiam însă este atât de densă. La întrebarea instituțională dacă putem avea acces la arhiva militară relevantă pentru zona Timișoara și granița de sud-vest, mi s-a răspuns că nu este opisată integral, că trebuie să avem acord-cadru cu Ministerul Apărării , că nu putem avea acces la numele celor din dosare și încă altele. Am explicat că nu făceam în prima fază o cercetare publică și că nu poți anonimiza mecanic numele unor militari de frontieră ca și cum ai lucra cu dosare CNSAS. Am cerut măcar acces la informațiile tehnice, la jurnalele de armă. Din acestea am fi putut aproxima mult mai serios amploarea represiunii: câte focuri s-au tras, unde, când, în ce împrejurări. Nu fiecare cartuș însemna o victimă, evident, dar tabloul fenomenului ar fi devenit incomparabil mai precis. Mă gândeam apoi inclusiv la o comisie rogatorie cu Serbia, pentru a confrunta datele cu ceea ce se știa pe celălalt mal al Dunării, în localitățile unde mai existau acele parcele românești din cimitire. Ca să nu plictisesc: nu s-a mișcat nimic.

3. Am înțeles și de unde venea îngrijorarea. O cercetare serioasă a IICCMER putea scoate la lumină numele unor oameni încă în viață: militari, comandanți, magistrați, oameni care participaseră la mecanism și care, după 1989, continuaseră liniștiți în structuri, unii avansați în grad, alții pensionați onorabil, cu tot tacâmul. Ar fi trebuit să dea explicații, să depună mărturii, să li se verifice meritele, traseul, eventual răspunderea. Cu alte cuvinte, sistemul se proteja pe sine. Anonimizarea nu mai era doar protecția unei date personale, ci reprezenta, în practică, o formă de amnistie prin uitare. Iar pentru cei suficient de tineri încât să fi lucrat și înainte, și după 1989, cercetarea ar fi deschis exact întrebarea pe care o evităm de trei decenii: ce anume din vechiul stat a trecut, cu oameni cu tot, în cel nou? Asta mai ales că mulți din sistem consideram și consideră intrarea în democrație drept o trădare a comunismului. Clar, nu al celui doctrinar neaparat, ci al încrengăturii româno-ruse.

4. Aici apare și un alt tertip al pseudo-decomunizării: împingerea vinovăției cât mai adânc în trecut. Ani de zile, regimul prescripției a funcționat ca un zid în fața unor anchete privind crimele comunismului. Abia prin modificările din 2012, apoi prin intrarea în vigoare a noului Cod penal în 2014, arhitectura juridică a devenit mai favorabilă urmăririi faptelor imprescriptibile, inclusiv genocidului și crimelor contra umanității. Vișinescu și Ficior, sesizați penal în 2013, au rămas până astăzi cele două condamnări emblematice. Două. Atât de puține încât tocmai excepționalitatea lor spune ceva despre regulă.

5. Și mai subtilă a fost alegerea, iarăși pseudo-memorială, a terenului de luptă. În 2013 s-a făcut mare caz de celebra listă a celor 35 de foști torționari, oameni ai sistemului penitenciar implicați în fapte din anii 1950–1964, având atunci între 81 și 99 de ani. Firește că trebuiau cercetați. Firește că vârsta nu anulează răspunderea. Dar întrebarea rămâne: la ce folosește să practici solemn o justiție de tranziție cu oameni aflați biologic la capătul vieții, dacă generația următoare a represiunii stă liniștită în fotoliu și privește scandalul mediatic? Mult trâmbițata decomunizare risca astfel să devină o scenografie comodă, torționarul perfect fiind bătrân, recognoscibil, cu chip de penitenciar din anii ’50. Infinit mai incomod era cel din anii ’70 și ’80, suficient de tânăr ca să traverseze 1989, să schimbe uniforma, funcția sau instituția și să continue până la gradul de general.

6. Asta este, de fapt, generația-punte prea tânără pentru iconografia clasică a torționarului, suficient de veche pentru a fi fost formată și folosită de aparatul comunist, suficient de tânără din nou pentru a face o carieră serioasă după Revoluție. Aceasta este și sursa directă a „surprizelor false”. Dacă un om a lucrat în sistem înainte de 1989 și apoi a fost verificat, promovat, decorat, numit și reconfirmat vreme de decenii, nu mai putem pretinde, la apariția unui document, că biografia lui a căzut din cer. Eventual, da, putem avansa ipoteza unei mașinațiuni interne sistemului ca să elimine un pion de pe tabla de șah. Dar nu mai mult. Insist, la mijloc este ceva mult mai grav.

7. Cred că am fost destul de limpede că în șarada asta nu este nimic misterios. Nada, niente. Acum, în ciuda caracterului excepționalist inclusiv al golăniei, transparența lipsei de transparență este exemplară și nici măcar românească în exclusivitate. De pildă, denazificarea europeană a fost însoțită de multe asemenea „revelații” târzii vizând magistrați, militari, diplomați sau politicieni care făcuseră puntea între regimuri. Cazul lui Kurt Waldheim este de manual: fost secretar general al ONU, apoi președinte federal al Austriei, confruntat abia în campania electorală din 1986 cu documente privind episoade din serviciul său în Wehrmacht care nu figurau limpede în biografia publică. Nici acolo arhiva nu se născuse în dimineața scandalului, ci doar devenise, brusc, imposibil de ignorat. Cum s-ar zice, o variantă de wiener Schmäh. Nu de Schnitzel!

8. Iarăși, nu este mare problemă de logică pentru a înțelege ce avantaj oferă într-un postcomunism controlul asupra biografiilor oamenilor cu schelete în dulap. Nu trebuie imaginată o cameră obscură în care conspiră zece persoane, fiind arhisuficient ca instituțiile să știe despre un om ceea ce publicul nu știe. Încă. De aici se naște dependența, conformismul, tăcerea prudentă, loialitatea excesivă, zidul despre care aminteam în postarea anterioară. Sistemul stă de șase-șase față de noul stat democratic să nu-i scape ceva. Iar când, din când în când, o biografie este dată pe surse sau scoasă la lumină, ni se oferă spectacolul ipocrit al igienei morale: iată, memoria funcționează, instituțiile se curăță, adevărul iese la lumină, numai că adevărul era de mult înăuntru. Ți se face pur și simplu scârbă. Inclusiv că mecanismul este simplu și eficient, aplicat nu doar celor din sistemul de forță, ci inclusiv în cultură, jurnalism, culte religioase etc. Polichinel pe post de purtător de cuvânt al adevărului.

9. Pentru a nu cădea însă în moralism ieftin, trebuie pusă întrebarea corectă pe care eu mi-am pus-o abia după ce am aprofundat la fața locului cum au procedat nemții cu foștii lucrători Stasi: ce ar fi trebuit să se întâmple cu oameni ca Pahonțu, aflați pe un lanț de comandă, nu în postura abstractă de simplu executant? Să se autodenunțe spectaculos? Să fie aruncați din profesie fără o cercetare individuală? Să li se aplice retrospectiv o vinovăție colectivă? Să se organizeze în miliții? Nu. Exista o soluție mult mai simplă, folosită și în alte tranziții: păstrarea în structuri, acolo unde nu exista temei penal sau disciplinar pentru excludere, dar fără avansare până la clarificarea trecutului. Salariu, asigurări, existență normală - iar dinozaurii sistemului dorm de regulă bine și fac grătare tovărășești de pomină -, dar nu carieră accelerată, grade succesive, poziții de vârf și pensionări triumfale. La urma urmelor, drepturile omului nu presupun dreptul de a fi general în democrație. Ausgerechnet. Dar ca să ne întoarcem la cazuri concrete, să ne amintim câți oameni proveniți din vechile-noile structuri au fost înaintați în grad de președinții României și cum, de fiecare dată când izbucnea scandalul biografiei aflate pe partea nevăzută a lunii, răspunsul era același: „nu am știut”. Fix asta spune și Băsescu acum legat de Pahonțu, ba mai mult, sugerează că nici nu era sarcina lui să facă investigații, ceea ce este până la un punct corect. Firește, ca persoană să nu cunoască personal fiecare detaliu, dar memoria statului trebuia să știe. Altminteri, ce anume verifică instituțiile înaintea unei promovări într-un sistem de forță? Că ți-ai revenit onorabil după fiecare beție?

10. Ajungem într-un punct foarte important, chiar vital. Pe acest fundal al complicității ca politică de stat, întrebarea nu este dacă aderarea noastră la NATO și UE a fost „curată” sau nu, pentru că asta ar falsifica problema. România s-a integrat strategic și juridic în lumea euroatlantică fără ca această integrare să producă automat, până la capăt, și decomunizarea aparatului de stat. Cele două procese nu sunt identice. Poți adopta norme democratice și, în același timp, să cari după tine biografii, reflexe, complicități și tăceri ale regimului anterior. De aici și paradoxul: ne mirăm astăzi de zelul unor rezerviști care dau cu berbecul suveranist în gardul încă fragilei noastre democrații, deși o parte dintre ei au fost formați tocmai într-un sistem căruia democrația îi era structural străină. Asta înseamnă, foarte neverosimil pentru mulți contemporani, restaurația. În fapt, la o asemenea tentativă asistăm cu groază.

11. De aceea mă repet: Nicușor Dan are nu doar o șansă, ci, la propriu, obligația politică, de real și urgent interes național, de a pune trecutul în acord onest cu prezentul. Da, da, nu prin vânătoare de oameni, nu prin degradări colective în oglindă cu omerta anterioară și nici prin alte spectacole de purificare, ci prin acces la arhive, criterii clare de numire și avansare, verificarea biografiilor relevante, răspundere individuală acolo unde există temei și încetarea definitivă a minciunii instituționale că „nu s-a știut”. Și, ca un făcut, ne lovim iarăși de Timișoara. Acolo voiam să ajungem - folosesc pluralul interesului public - la arhivele militare pentru a înțelege exemplar cine a tras, cine a comandat, cine a știut și ce s-a întâmplat cu oamenii care încercau să fugă din România lui Ceaușescu. Tot de acolo venise însă, în martie 1990, și Punctul 8. Poate naiv juridic pe alocuri, dar perfect inteligibil politic și moral, încercarea de a împiedica trecerea fără nicio cezură a oamenilor vechiului aparat în vârful statului nou. Nu pentru eternitate. Pentru câteva legislaturi. Cât să aibă democrația timp să prindă rădăcini și să avem și alți oameni decât cei de felul lui Pahonțu. Dar niciunul ca Georgescu. România a considerat atunci că asemenea precauții sunt prea mult, Iliescu, vă amintiți, apărând „liniștea”. Treizeci și șase de ani mai târziu, vedem, sper, mai limpede ce anume s-a pierdut prin acel refuz vehement ajuns raison d’État valabil și azi. La urma urmelor, Punctul 8 nu propunea doar o măsură de lustrație, ci ideea elementară că o democrație nouă trebuie să știe ce face cu oamenii, reflexele și carierele vechiului regim. Altfel, trecutul nu dispare, ci se mută impenitent în prezent, se acomodează, prosperă, controlează, urcă în grad, rămâne în instituții, și, din vreme în vreme, ne servește cu "surprize".

Au trecut aproape patruzeci de ani de la 1989. Cât o generație biblică. Desigur, nu mai putem aplica retrospectiv Punctul 8 de la Timișoara în termenii lui, ci în spiritul lui. Asta trebuie să facă Nicușor Dan prin raportul despre anularea alegerilor, 2024 fiind doar punctul cel mai recent de febră a unei boli mai vechi. Asta ar fi condamnarea vera a comunismului pentru a păzi țara de viermele „înțelepciunii rusești”.

Doxa!