Maria (predica pe scurt)

Ce revoluție! Câtă îndrăzneală și cât dispreț involuntar față de cultura orientală a epocii: epicentrul lumii și, în fapt, al universului se mută în sufletul și trupul unei Fecioare! În ciuda vechilor profeții, rostogolite timp de secole, „aflarea în pântece” surprinde, scandalizează, descumpănește. Inclusiv faptul că, după Nașterea în iesle, Maica Domnului se află peste tot, însă mereu cu un pas înapoi. Discreția este în fapt marca ei. Binele nu își umflă pieptul, generozitatea nu cere mulțumiri publice, iar solidaritatea nu reclamă demonstrații de gratitudine, comentarii plătite, boți și conturi false. Lucrurile minunate sunt discrete, pe gratis și, în orizontul veșniciei, inepuizabile, har peste har. Numai că omul discret nu este absent, indiferent sau ațipit în contingent. Doar nu se bagă în față, proțăpit, cu brațele în șoldurile ontologice. La Cana, tocmai din planul secund, Maria vede înaintea tuturor dezastrul mărunt care amenință onoarea unei familii: nu mai au vin. Primește replica severă a Fiului fără polemică și le spune slujitorilor atât: „Faceți orice vă va spune”. Prima minune începe, așadar, cu privirea cuiva care observă lipsa înainte ca ea să devină rușine. Maria este de față. Fără să ia fața. Iată de ce eu aș pune în jilțul arhieresc sau stărețesc, când nu-i titularul, icoana Maicii Domnului, a Mijlocitoarei fără gura spartă și parfumată strident cu mir din plastice.

La picioarele Crucii o regăsim plânsă, cutremurată, inconsolabilă. Da, știa foarte bine făgăduințele, că doar pe ele și-a întemeiat decizia Fiat!, și știa astfel la fel de bine cine este Fiul ei, dar, cum nu încetez să mă conving în pastorație, credința nu este tranchilizant și nici sedativ, o formă concentrată de consiliere psihologică: nu anesteziază trupul și nu desființează durerea. Nu. Imaginea concretă a Fiului răstignit o săgeată și o aruncă în abisul în ale cărui ape își înmoaie sufletul, mai devreme sau mai târziu, toți muritorii. Fiecare pe rând. După Golgota, însă, Maica Domnului revine la discreția ei. Învierea, Înălțarea, Cincizecimea se succed amețitor, Apostolii ies la mărturisire, Biserica începe să cuprindă lumea, iar ea nu își revendică locul, contribuția, meritul. Este acolo, chiar când textul nu o împinge în față. Atât. Poate că una dintre cele mai mari lecții marianice este tocmai aceasta: poți fi esențial fără să fii permanent în centru. Te poți mântui și lipit de pereți, una cu sfinții din frescă.

La Adormire se întâmplă ceva aproape paradoxal: cea care o viață întreagă a stat cu un pas în urmă îi adună acum în jurul ei pe cei risipiți. Tradiția liturgică și iconografică îi vede pe Apostoli venind de la marginile lumii la catafalcul Maicii Domnului. Ausgerechnet! Taman cei care fugiseră chiar înainte de Golgota ca potârnichile, acum fug spre ea, Maica Vieții. Văzutul și nevăzutul, pământul și cerul, memoria Fiului și misiunea lor se strâng pentru o clipă într-o singură icoană. Și nici acum Maria nu îi domină. Doar îi adună, aidoma oricărei mame care vrea să plece dintre ai ei, prelungind pe verticală mângâierile și strângerile de mână, suspinele, într-o nouă stare embrionară: a veșniciei. Pleacă fără să absenteze, precum Înălțarea nu reprezintă un abandon, o cedare de franciză: „întru adormire lumea nu ai părăsit”. De aceea o iubesc mamele și tații, bunicii și bunicile, călugărițele și călugării, fetele care își visează mirii și, desigur, copiii, care știu că aceea care s-a dovedit atât de eficientă la Cana ar putea face rost și acum de aproape orice. De pildă, de bomboane. Cu condiția să fie bine crescuți și să o roage. Chiar insistent.

Sus să avem inimile!