VIDEO Tragicul destin al unui arhitect de geniu din Arad căruia comuniștii i-au confiscat proprietățile, profesia și viața. A fost exilat într-o mansardă unde s-a încălzit punând pe foc inclusiv propriile planuri și schițe. A asistat neputincios la moartea soției și uneia dintre fiice care intrase în greva foamei, stingându-se în chinuri groaznice

Un documentar abia finalizat de regizoarea Diana Ramona Gavra aduce în prim plan un personaj complex cu o notorietate relativ redusă la nivel de public larg, dar cu un destin tulburător, confiscat, în cele din urmă, de comuniști.   

Este vorba de Lajos Szántay (Ludovic, după ce a primit cetățenia română), arhitect, considerat geniul care a definit identitatea vizuală a Aradului la începutul secolului al XX-lea și care, în răspăr cu devotamentul său fără fisură pentru locurile natale, a cunoscut umilința și sărăcia extremă în comunism, regimul criminal interzicându-i până și accesul la cantina săracilor. Detalii mai jos!

Născut la Arad, la 20 februarie 1872, admis apoi la prestigioasa Politehnică din Zürich, rămas la Arad și după Marea Unire, continuând să proiecteze pentru România Mare, Lajos Szántay a fost principalul promotor al stilului Secession (varianta central-europeană a curentului Art Nouveau) și al arhitecturii monumentale din regiune.

A lăsat în urmă clădiri emblematice care reprezintă astăzi mândria patrimoniului local arădean, adevărate bijuterii arhitecturale: Biserica Evanghelică Lutherană (Biserica Roșie - construită între 1905 și 1906, o capodoperă neogotică cu finisaje exterioare din cărămidă aparentă șlefuită), Palatul Cultural (inaugurat în 1913, considerată clădirea sa de căpătâi, aceasta îmbină stilurile neoclasic, renascentist italian, baroc ori elemente din Castelul Huniazilor), Palatul Szántay (ridicată între 1905 și 1911, un etalon al arhitecturii Secession arădene), Palatul Bohus (un monument al modernismului timpuriu, remarcabil prin structura sa masivă și introducerea timpurie a planșeelor de beton armat), Palatul Lloyd (o altă clădire impunătoare care domină centrul bulevardului principal din Arad) etc.

Întreaga sa activitate a totalizat 72 de lucrări terminate și încă o se­rie de lucrări care au rămas în fază de proiect. După unele păreri,  Gara Arad (1910) și Palatul Kohn (1906) ar fi fost, de asemenea, opere ale lui Lajos Szántay, dar acesta nu le menționează în documentațiile pentru activitatea desfășurată, redactate în 29 iulie 1957 și respectiv 20 august 1960, aflate în dosarul său din Arhiva Uniunii Arhitecților din România, fond Pensii de merit.

Deși a oferit orașului o strălucire imperială și a deținut funcții publice onorifice—fiind inclusiv președinte al Societății Filarmonice - viața lui Lajos Szántay avea să intre într-o nouă etapă, cutremurător de tragică, după al Doilea Război Mondial. 

Numeroasele articole care i-au fost dedicate după căderea comunismului când geniul său a fost redescoperit îl descriu pe Lajos Szántay drept un om fericit şi împlinit, cu o familie frumoasă (avea o căsnicie reușită și două fiice), o meserie dragă, un talent desăvârşit, şi apreciere deplină din partea comunităţii. Se spune că în serlei frumoase şi liniştite de vară cu lună, ieşea pe balcon şi cânta la vioară creând în jur o atmosferă de basm.

Regimul comunist a curmat cu brutalitate această stare de spirit, pedepsindu-l cumplit pentru „vina” de a se fi născut burghez. 

I-a naționalizat proprietățile (atât palatul Szántay, cât şi casa părintească de pe Str. Rusu Şirianu, fără vreo compensație financiară), i-a retras dreptul de semnătură ca arhitect și l-a condamnat la o bătrânețe marcată de sărăcie extremă. A fost lăsat să trăiască într-o mică mansardă neîncălzită din propriul său palat unde, în iernile geroase, era nevoit să își ardă propriile planșe și schițe de proiecte pentru a supraviețui. 

A fost efectiv distrus de decesul soției, urmat la doar câteva luni de cel al fiicei, Anna (născută în 1905), care intră în greva foamei și moare în chinuri groaznice. 

Pentru că membrilor familiei Szántay li s-a interzis inclusiv accesul la cantina săracilor, singurul ajutor a venit în 1954, când, la iniţiativa preotului reformat Molnar Karoly, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică Luterană şi Biserica Romano-Catolică au hotărât să asigure în ascuns şi pe rând, fiecare câte o săptămână, cele necesare hranei pentru familia Szántay.

A murit în mizerie și umilință în 1961 și zeci de ani praful uitării s-a așternut peste personalitatea sa complexă (avea o cultură deosebit de vastă, a cântat aproape trei decenii ca violonist în orchestra Filarmonicii din Arad, a profesor la Școala de Arte și Meserii și membru în numeroase societăți culturale și comisii de arhitectură și urbanism). 

A fost redescoperit după 1990, iar o statuie ca o umbră „privește” azi, de pe treptele Palatului Cultural, orașul impregnat etern de spiritul său.

Documentarul Dianei Gavra se intitulează „Dincolo de fațadă. Lajos Szántay şi Secessionul arădean“ și va fi proiectat la Muzeul Țăranului Român, București, luni, 27 iulie, începând cu ora 19.00.

Proiecția va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri, o invitație la dialog în jurul acestei personalități deosebite. Intrarea este liberă!