Curluntrismul (drumul spre centru)

Fără a intra în exegeze pretins sofisticate ale felului nostru de a fi, de a ne gestiona geografia, aspirațiile, caracterul și nervii, un aspect cumva unanim regăsit în mărturiile străinilor și în reveriile noastre lucide deopotrivă este tendința de a dori să urcăm în mașină fără să coborâm din tren. Să fim și aici, și dincolo; și cu unii, și cu alții; și europeni, și suspicioși față de Europa; și atlantici, și sensibili la „realismul” rusesc; și moderni, și feriți de costurile modernizării; și creștini, și dispensați de exigențele creștinismului. Pe scurt, să nu alegem decât atunci când alegerea a fost deja făcută de alții, preferabil cu garanții, bani, protecție și, oricum, fără chitanță morală.

Or, pentru a geolocaliza exact, curluntrismul nu este centrism. În sensul lui bun, centrismul presupune discernământ, refuzul extremelor, negociere inteligentă, echilibru instituțional și capacitatea de a nu confunda principiul cu isteria. Curluntrismul, în schimb, este fuga spre centru ca spre un adăpost fără ferestre, căutând nu justa măsură, ci scăparea de decizie. Curluntristul, persoană cât se poate de vie, contemporană, cu sau fără mandat, nu moderează excesele, ci amână, de fapt, perfid, verdictul. În consecință, el nu împacă diferențe reale, ci le ține într-o ceață convenabilă până când realitatea, mai brutală decât diplomația de sufragerie, intră peste noi și ne scoate de sub masă.

Dacă, până acum, curluntrismul s-a manifestat în poziția imposibilă de a fi noi înșine, dar fără a deranja Rusia, ceea ce nu ne-a ieșit deloc, primul lucru făcut de bolșevicii aduși pe tancuri la putere în București fiind persecutarea și anihilarea celor care, asemenea lui Iuliu Maniu, au jucat un rol în Unirea din 1918, azi suntem sau dorim să fim între Europa și Statele Unite, între Bruxelles și Washington, între regulă și forță, între fonduri și protecție, între piața liberă și umbrela militară. Numai că istoria are prostul obicei de a nu respecta nehotărârile mari, de direcție, ale popoarelor mici. Când vine tăvălugul, nu te întreabă dacă ai fi preferat o poziție „nuanțată”, pe cât de „angajată”, pe atât de „imparțială”.

Desigur, așa cum știm, curluntrismul românesc are o genealogie lungă, exprimându-se nu doar prin diplomația prudenței, legitimă în sine, ci mai ales prin tactica dublului sertar. Într-un sertar pui declarația occidentală, în celălalt păstrezi reflexul oriental. Într-unul pui statul de drept, în celălalt telefonul dat cui trebuie. Într-unul pui meritocrația, în celălalt nepotul. Într-unul pui Europa, în celălalt „lasă-că-știm-noi-cum-se-rezolvă”. Așa ajungem să cerem reguli pentru alții și excepții pentru noi; infrastructură europeană, dar administrație de cumetrie; standarde occidentale, dar comportament de satrapie; demnitate națională, dar toleranță nesfârșită față de prădătorii interni.

Raportul curluntrismului, prin reprezentanți, cu religia este și el grăitor. Nu refuză credința, dar nici nu o ia în serios până la capăt. O ține aproape, ca rezervă de prestigiu, de consolare, de identitate, de decor, inclusiv athonit, dar se ferește de ea când începe să ceară adevăr, convertire, dreptate, curaj, mărturisire, precizie, ortopraxie. Curluntristul este de aceea creștin doar cât timp creștinismul confirmă liniștea lui interioară - invocata isihie a neutralității —, devenind brusc „nuanțat” când Evanghelia îi cere să spună da sau nu, fix ca la referendum. În rest, îi plac icoanele, dar nu și judecata dincolo de material, de aparență; Tradiția, dar nu și atunci când ea denunță tradițiile după ureche, adică simplele apucături; Biserica, dar nu și profeția ei morală constitutivă. În fond, și aici vrea să urce în mașina Împărăției fără să coboare din trenul compromisului.

În limbaj social-teologic, curluntrismul este boala voinței comunitare prin reprezentanți. Nu, nu este lipsă de inteligență, că ar fi cumva mai simplu, ci lipsă de hotărâre morală. Nu prudență, recomandabilă în rest, ci înlocuirea discernământului cu autoprotecția de castă, de poziție. Există, pentru a relua apăsat, desigur, o virtute a cumpătării, o înțelepciune a nuanței, o artă creștină a păcii. Dar pacea nu este mlaștină, cumpătarea nu este nici ea lașitate, iar nuanța nu poate deveni paravan pentru absența criteriilor. „Calea împărătească” nu este drumul celor care merg pe mijloc ca să nu supere pe nimeni, ci drumul celor care știu unde este centrul pentru că au un ax, o direcție.

De aceea, oricât ne-am autoîmbrobodi, drumul spre centru nu poate fi drumul spre bârlogul convenabil al nehotărârii. Centrul real nu este locul unde fugi de extreme, ci locul unde aduni criteriile: adevăr, libertate, responsabilitate, demnitate, lege, solidaritate, memorie. Fără aceste criterii, centrul devine doar un rond politic în care ne învârtim până amețim, în timp ce alții construiesc drumuri, ridică ziduri, trasează frontiere, semnează tratate și ne decid vecinătățile. Nu orice poziție mediană între cuptorul dat la maxim și congelator, vorba lui Moisil, este cu adevărat confortabilă, chiar dacă principial așa pare.

Curluntrismul este, până la urmă, forma noastră autohtonă de a confunda supraviețuirea cu mântuirea politică. Am vrea să fim protejați fără să fim loiali, europeni fără să fim riguroși, americani strategic fără să fim serioși instituțional, ortodocși fără să fim evanghelici, patrioți fără să ne apărăm și reparăm țara. Nu pentru că cineva ar fi rău sau ar complota împotriva noastră, ci pentru că nu se poate la nesfârșit. Vine un moment în care trebuie să cobori din tren dacă vrei să urci în mașină. Iar dacă nu cobori, nu se cheamă că ești profund, echilibrat sau „geopolitic fin”, ci doar prins între uși. Dar și fără bilet.

Doxa!