Suveranismul (izoleta strategică)

Cum știm, un nume comun — pentru că, da, sunt diferite mișcări subsumate — nu înseamnă mereu și o realitate comună. Dar să ne lămurim semantic și sistematic: suveranitatea este una, suveranismul este alta, câtă vreme prima ține de însăși demnitatea politică a statului: capacitatea de a decide, de a legifera, de a-și proteja cetățenii, de a-și apăra granițele, resursele, instituțiile și interesul legitim în concertul altor state. Fără suveranitate, statul devine ghișeu administrativ, teritoriu de tranzit, colonie cu imn și stemă. Suveranismul, în schimb, este versiunea inflamată, defensivă și adesea găunoasă a acestei demnități. Nu mai este exercițiu de libertate politică, ci spectacol de autosuficiență și inflamare retorică.

În fapt, suveranistul nu apără neapărat suveranitatea, ci o folosește ca pe o izoletă strategică. Se închide în ea, se fotografiază în ea, face live-uri din ea, vorbește din ea către popor, acuzând permanent exteriorul: Bruxelles-ul, Occidentul, globaliștii, corporațiile, străinii, ambasadele, elitele, tehnocrații, cu un cuvânt: „sistemul”. Acum, dincolo de caricatura involuntară a oricărei manipulări, unele critici pot fi legitime, firește. Concret, Uniunea Europeană nu este Împărăția cerurilor, iar globalizarea nu este filocalie economică, a spune pe nume acestor realități reprezentând un act de onestitate. De aceea, chiar și având un punct de plecare în principiu corect, suveranismul începe acolo unde critica se transformă în reflex pavlovian, iar orice rău intern este externalizat. Corupția noastră? De vină străinii. Incompetența noastră? De vină Bruxelles-ul. Hoția noastră? De vină multinaționalele. Prostia noastră? De vină propaganda progresistă. În această schemă, națiunea este mereu pură, conducătorii ei mereu victime, iar vinovăția stă întotdeauna dincolo de graniță.

De aceea, suveranismul este adesea patriotism fără lucrare, suveranistul iubind țara, precum Cațavencu, mai ales în discurs, în steag, în ie, în horă, în icoana folosită ca decor electoral, în harta mare pusă în spatele omului mic, în sarmale. Și în țuică. Același suveranist, în schimb, nu recunoaște și nu iubește țara în școală, în bibliotecă, în laborator, în spital, în administrație, în infrastructură, în fiscalitate dreaptă, în muncă bine făcută, în respect pentru lege, în instituții care nu umilesc cetățeanul. El nu vrea, de fapt, o societate transparentă, eficientă și democrată. Suveranistul vrea altceva: stat tare, dar instituții slabe, pentru că statul tare îi trebuie ca tribună, iar instituțiile slabe îi sunt necesare ca pradă. Vrea popor, dar nu cetățeni, cum vrea emoție, dar nu control democratic; în fine, vrea identitate, dar nu răspundere.

Raportul suveranismului cu religia este, la rândul lui, previzibil și toxic. Nu apără credința, ci o mobilizează. Nu iubește fidel și în duh drept Biserica, ci îi exploatează reflexele identitare, de unde și instrumentalizarea clericilor ca portavoci. Suveranistului îi plac crucile mari, discursurile despre rădăcini, procesiunile televizate, slujitorii în veșminte liturgice reduși la decor, icoanele transformate în fundal pentru retorica anti-occidentală, așa-zisele pelerinaje la Athos, podcasturile din fața altarului, mesajele pastorale pe care le lansează oportun urbi et orbi. Cele ale pământului și cerului par să se alinieze, dar Evanghelia îl încurcă. Fericirile îl încurcă. Samarineanul milostiv îl încurcă. Judecata după criteriul ajutorului dezinteresat dat celui flămând, străin, bolnav și întemnițat îl încurcă. Străinii cu care stă la masă sau pe care îi vindecă Domnul îl încurcă. Pe scurt, pentru suveranist, creștinismul este util doar ca frontieră simbolică, nu ca exigență morală. Îl interesează creștinismul ca marcaj de teritoriu, nu ca schimbare a inimii.

În limbaj social-teologic, suveranismul greșește tocmai pentru că absolutizează o realitate fundamental relativă. Astfel, din punct de vedere teologic, națiunea este un bun istoric, cultural și politic de mare preț, dar nu este ultimă instanță și nici ultima realitate din punct de vedere duhovnicesc. La rândul său, statul este necesar, dar nu este mântuitor, iar când își propune asta, precum în totalitarismele secolului trecut, ucide în masă. Suveranistul nu ia seama că identitatea este importantă, dar nu epuizează persoana și nici nu observă că, în calitatea lui esențială de chemare universală, creștinismul a educat și maturizat popoarele, dar, atunci când le-a divinizat, a plătit prețul autofalsificării. Suveranismul este orbit de specificul local și citește restul lumii doar din acest punct de vedere, anulând universalitatea antropologică și aruncând în aer punțile împrumuturilor fertile de idei, inspirații și valori.

Aici se vede, în cele din urmă, diferența dintre patriotism și suveranism. Patriotismul lucrează: repară, construiește, educă, apără, plătește, slujește, răspunde. Suveranismul strigă. Patriotismul știe că țara nu se apără doar de alții, ci și de propriii ei prădători. Suveranismul îi acoperă pe prădători dacă flutură suficient de bine steagul. Patriotismul are memorie, dar nu trăiește din resentiment. Suveranismul transformă memoria în combustibil de ură, iar suferința istorică în capital electoral.

De aceea, suveranismul este izoleta strategică a imposturii politice: te bagi în ea ca să nu răspunzi la întrebări normale. Ce ai făcut cu școala? Ce ai făcut cu spitalul? Ce ai făcut cu banii? Ce ai făcut cu oamenii care au plecat? Ce ai făcut cu satul? Ce ai făcut cu bătrânii? Ce ai făcut cu tinerii? Ce ai făcut cu instituțiile? Răspunsul suveranist vine imediat: „Ne atacă străinii.” Nu! De cele mai multe ori nu ne atacă nimeni, ci oar ne sufocăm singuri în izoleta strategică a unei demnități scandate.

Doxa!