"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Un alt episod întunecat din istoria Rusiei comuniste, prezentat de publicația independentă rusă "Oamenii din Baikal", arată un nivel de cruzime absurd și imposibil de justificat, de care Putin și elita politică rusă nu par să se rușineze deloc de vreme ce regretă public perioada URSS.
Textul pe care îl prezentăm a apărut în cadrul unui proiect numit „Ultimul martor”, realizat de "Oamenii din Baikal" pe baza materialelor Muzeului din Tomsk adunate sub titlul „Închisoarea de anchetă a NKVD”. Astfel de materiale vor fi din ce în ce mai rar de găsit în Rusia, în condițiile în care Moscova încearcă să facă uitate ororile comise de comuniștii ruși în secolul XX, în acest sens ordonând, săptămână trecută, demontarea monumentului din Tomsk dedicat victimelor represiunilor politice.
"În 1932, autoritățile sovietice au anunțat o campanie de eliberare în masă a pașapoartelor pentru locuitorii orașelor (membrilor colectivelor agricole li s-au eliberat pașapoarte abia în 1974), iar Stalin a ordonat ca cei care nu doreau să primească „cartea roșie” să fie prinși și deportați în zone din Siberia puțin propice pentru viață. El a explicat acest lucru prin faptul că doar „elementele declasate” se pot sustrage de la eliberarea pașapoartelor: șomerii, infractorii și prostituatele. Angajaților OGPU de la nivel local li s-a transmis un plan privind capturarea și deportarea a două milioane de cetățeni fără pașaport. În primăvara anului 1933, pe străzile marilor orașe au început raziile în masă. Toți cei care nu aveau pașaport asupra lor erau reținuți și erau duși imediat la gară și urcați în vagoanele care se îndreptau spre Siberia.
După câteva luni, o comisie de anchetatori a ajuns la concluzia că printre cei arestați se aflau nu numai numeroși cetățeni cu pașapoarte, ci chiar și membri ai partidului și angajați ai serviciilor de securitate. Câteva exemple de astfel de erori: „Novojilov – șofer, după ce a terminat programul, s-a pregătit să meargă la cinema cu soția; în timp ce aceasta se îmbrăca, a ieșit să cumpere țigări și a fost arestat. Guseva — o femeie în vârstă, locuiește în Murom, soțul ei este un vechi comunist. A venit la Moscova să-i cumpere soțului un costum și pâine albă. Niciun document nu a ajutat. Zelenin — lucra ca ucenic de lăcătuș, mergea cu un bilet de tratament la Moscova. Viza nu l-a ajutat — a fost reținut. Voikin — membru al Komsomolului, muncitor. În ziua liberă se ducea la un meci de fotbal. Și-a lăsat pașaportul acasă. A fost reținut. Matveev – muncitor, arestat cu pașaportul; după cum spune el, „nici măcar pașaportul nu a vrut nimeni să-l verifice”.
„Oameni flămânzi, epuizați, s-au trezit într-o situație fără ieșire”. Șase mii de astfel de „elemente declasate” trebuiau, în final, să fie stabilite în regiunea Narym, în nordul regiunii Tomsk. De relocarea în acele zone se ocupa comandamentul din Aleksandrovsk. Angajatul acestuia, Andrei Karagodin, își amintea că la comandament au primit o telegramă cu ordinul de a pregăti locul pentru primirea a șase mii de coloniști speciali, cu doar o săptămână înainte de sosirea lor.
„Toți angajații comandamentului au fost de acord că nu pot fi cazați în nicio localitate. Atâția oameni înfometați ar fi dat peste cap întreaga viață a locuitorilor din zonă. După lungi discuții, s-a decis ca acest contingent să fie primit pe insula Nazinsky. Insula are o lungime de un kilometru și jumătate și o lățime de aproximativ jumătate de kilometru. Râul Obi, împărțit în două, are pe fiecare parte a insulei o lățime de cel puțin un kilometru. Nu oricine își va asuma riscul de a-l traversa înot. Să descărcăm pe insulă câteva zeci de tone de făină, să punem pază și să dăm fiecăruia jumătate de kilogram de făină pe zi. Nu au putut găsi o soluție mai rațională”, își amintea Karagodin.
Se presupunea că, treptat, coloniștii speciali vor fi transportați de pe insulă în loturi mici în diferite colțuri ale regiunii Narym. La 19 mai 1933, câteva barje au acostat pe o insulă goală și mlăștinoasă și au debarcat 6100 de persoane. „Remorcherul a adus o caravană formată din câteva barje uriașe, înghesuite până la refuz cu oameni. Aproape toți erau bărbați cu vârsta mult peste treizeci de ani, cu fețe de culoare cenușie, priviri stinse, zdrențăroși, fără niciun fel de bunuri. Oamenii s-au împrăștiat pe insulă, căutând un loc unde să înnopteze”, își amintea Karagodin, cel care i-a întâmpinat.
Până atunci, mulți dintre coloniștii speciali petrecuseră deja câteva săptămâni într-o călătorie istovitoare și erau epuizați până la limită. Au fost lăsați pe insulă în aer liber, fără mâncare și fără un acoperiș deasupra capului. Doar pentru cei mai grav bolnavi și pentru însoțitori s-au ridicat patru corturi pe țărm. Situația s-a agravat prin faptul că noaptea a început o răcire bruscă, a nins până la genunchi și a suflat un vânt de furtună. Comunistul din Tomsk, Vasilij Velichko, care a studiat circumstanțele tragediei, povestea într-o scrisoare adresată lui Stalin:
„Oameni flămânzi, epuizați, fără adăpost, fără niciun fel de unelte și fără abilități de muncă, s-au trezit într-o situație fără ieșire. Înghețați, nu erau în stare decât să aprindă focuri, să doarmă lângă foc, să rătăcească pe insulă și să mănânce scoarță de copac și mușchi. Timp de trei zile, nimănui nu i s-a dat nimic de mâncare. Oamenii au început să moară. În prima zi, echipa de gropari a reușit să îngroape doar 295 de cadavre, lăsându-le pe cele neîngropate pentru a doua zi”.
Locuitorii insulei mureau de foame în masă, iar deja pe 21 mai gardienii au găsit primele cinci cadavre cu carnea tăiată și organele îndepărtate. Trei persoane au fost reținute sub suspiciunea de canibalism. Din interogatoriul unuia dintre canibali: „— Este adevărat că ați mâncat carne de om? — Nu, nu este adevărat. Am mâncat doar ficat și inimă. — Spuneți-ne cum ați făcut asta. — Foarte simplu. Din crenguțe de salcie făceam frigărui, tăiam bucăți, le înșirăm și le prăjeam pe foc. — Și de la ce fel de oameni vă procurați carnea? De la cei vii sau de la cei morți? — De ce de la cei morți? Asta e hoit. Îi alegeam pe cei care nu mai erau vii, dar nici morți încă. Se vedea că, peste o zi-două, oricum o să dea ortul pământului. Așa îi va fi mai ușor să moară, fără să se mai chinuie încă două-trei zile. — Ei bine. Situația e clară. Veți primi o pedeapsă pe măsură. Va trebui să va ducem la Novosibirsk pentru „reevaluare”. — Acolo măcar ai un acoperiș deasupra capului și îți dau o mâncare fiartă. - Mulțumesc, șefule, m-ai respectat. Altfel, aici, mai devreme sau mai târziu, aș fi dat ortul popii". Abia după patru zile s-a adus în sfârșit făină pe insulă și s-a început distribuirea a câte un pahar pe zi de persoană. După ce o primeau, oamenii „se îndreptau imediat spre țărm, își umpleau gura cu făină și o spălau cu o mână de apă. În câteva minute, toată făina era în stomac și spălată cu apă de râu, tulbure și rece”.
Pe fondul foametei, pe insulă a început banditismul. „S-au format bande de jefuitori și găști care făceau legea pe insulă. Bandele terorizau oamenii încă din barje, luându-le pâinea, hainele, bătându-i și ucigându-i. Aici, pe insulă, a început o adevărată vânătoare, în primul rând a oamenilor care aveau dinți de aur. Proprietarul lor dispărea foarte repede, iar apoi groparii au început să îngroape oameni cu gurile sfâșiate”. Din interogatoriul unuia dintre bandiți: „— Spuneți-mi, de ce le-ați scos dinții bolnavilor și muribunzilor? — Ca să obținem coroane de aur. Să le schimbăm pe bani. Vrem să fumam. Iar de la paznici, pentru fiecare coroană, puteam primi o cutie de chibrituri sau chiar două ziare, ca să ne facem țigări”.
Pe deasupra, printre insularii slăbiți au început să se răspândească bolile: „Insula semăna cu un uriaș furnicar, pentru că era plină de oameni. Deoarece nu existau toalete, fiecare își făcea nevoile unde voia, de aceea aerul era destul de impregnat de mirosuri urâte. A început o epidemie de dizenterie.” „Mulți au fugit, mulți s-au înecat în râu”. Dorința firească a multora era să fugă, cu atât mai mult cu cât pe insulă erau puțini gardieni. Cu toate acestea, în fiecare sat vecin fugarii erau așteptați de patrule. „Mulți au fugit, mulți s-au înecat în râu, dar unii ajungeau la mal și se ascundeau în taiga sau intrau în sat. Miliția îi prindea lângă sat. Toți locuitorii se temeau că fugarii de pe insulă îi vor ucide pe toți sătenii, dar nu-mi amintesc să fi ucis pe cineva”, își amintea Avgusta Rynina din satul Nazino.
Unii săteni, speriați de poveștile despre insulari, îi prindeau ei înșiși pe fugari. Feofila Bylina își amintea: „În sat circulau zvonuri că pe insulă fuseseră duse barje cu prizonieri. Totuși, soacra mea m-a chemat să văd ce fel de tineri erau arestați. Fuseseră prinși de activiștii de partid din sat. Am reușit să vorbim puțin cu ei. „Pentru ce ați ajuns aici?”, l-am întrebat pe primul. El a răspuns: „Pentru nimic. Eram student la Moscova. În weekend am mers în vizită la mătușa mea, care locuia la Moscova. Am ajuns la ușa ei, am bătut, dar mătușa nu a apucat să deschidă ușa, pentru că am fost prins imediat. Am fost arestat pentru că nu aveam pașaportul la mine”. Alți săteni, dimpotrivă, primeau fugarii la ei, îi hrăneau și le ofereau ajutor.
Într-o zi de mai din 1933, locuitorii satului Nazino din regiunea Tomsk au auzit țipete de femeie. Pe insula separată de sat de strâmtoarea Obi, o femeie se ținea cu greu pe picioarele însângerate și striga după ajutor. Apropiindu-se de ea cu barca, țăranii au văzut că din picioarele ei erau tăiate bucăți de carne, iar mușchii rămași pe picior abia se mai țineau, fiind legați cu o cârpă. După ce și-a revenit, femeia a povestit că a scăpat miraculos din mâinile canibalilor. „Au condus-o într-o cameră din fund pentru a înnopta, și am văzut că bătrânei îi erau tăiati mușchii de la picioare. La întrebarea mea, ea a răspuns: „Mi i-au tăiat și i-au prăjit pe Insula Morții”. Toată carnea de pe gambe era tăiată. Din cauza asta, picioarele îi înghețau, iar femeia le înfășura în cârpe. Se mișca singură. Arăta ca o bătrână, dar, de fapt, avea puțin peste 40 de ani”.
În același timp, autoritățile le interziceau țăranilor să-i ajute pe insulari, sub amenințarea cu pierderea rației de la colectiv. Dar mulți îi hrăneau oricum: „Veneau oameni de pe insulă, fugind, toți căutau calea ferată. Dar unde era calea ferată? La noi nu era niciuna. Se apropiau de tata, îi cereau să le dea măcar sare. Iar tata le dădea pâine și sare”, își amintea Lidia Chigaskină, o locuitoare din Nazino.
Angajații comandamentului din Aleksandrovka, neputând rezolva problema pe cont propriu, au descris ceea ce se întâmpla în rapoartele trimise la Moscova și au cerut ajutor. Scrisoarea lui Vasilie Velichko, cu o descriere detaliată a tragediei, a provocat un scandal la ședința Comitetului Central al Partidului Comunist. La sfârșitul verii, la Nazino a fost trimisă în sfârșit o barjă pentru evacuarea coloniștilor. Pe insulă rămăseseră la acel moment doar 1856 din cei 6100 de oameni debarcați acolo în luna mai. Nu s-a reușit să se calculeze câți au murit de foame, s-au înecat în râu sau au fost uciși și câți au fugit. Este puțin probabil ca mulți dintre fugari să fi supraviețuit, întrucât pe o rază de sute de kilometri în jurul insulei nu se aflau decât taiga și mlaștini. În toamna anului 1933, la Nazino a sosit o comisie de anchetatori, care a confirmat toate faptele expuse în raportul lui Velichko. Rezultatele muncii comisiei au fost ținute secrete față de public, însă autoritățile au tras concluziile și au încetat de urgență experimentul de colonizare a teritoriilor nordice cu ajutorul „elementelor declasate”. Abia în anii Perestroikei o parte din documentele referitoare la acest caz au fost în sfârșit declasificate. (sursa AICI)
