Lupta politică vs. lupta oligarhică (despre cât costă guvernarea)

Iminenta retragere a sprijinului politic de către PSD pentru premierul Bolojan, cu care se mai află, practic, încă în coaliție, nu trebuie citită sentimental, ci structural. În orice democrație funcțională, cum știm deja de la Aristotel, Weber sau Schumpeter, lupta pentru putere este normală câtă vreme rămâne înăuntrul legii și caută, mai devreme sau mai târziu, confirmarea populară. Moțiunea, reașezarea majorităților, presiunea pentru schimbarea premierului sau chiar căderea unui guvern nu sunt, prin ele însele, scandaluri, ci mecanisme legitime ale jocului politic.

Totul se schimbă în clipa în care arbitrul nu mai pare arbitru. Când justiția, curțile, instanțele sau organismele de control ajung să fie percepute nu ca gardieni ai regulii, ci ca piese active în confruntare, lupta politică începe să alunece spre luptă oligarhică. Problema nu este legalitatea ca atare, ci transformarea ei într-un câmp de suspiciune, într-un instrument prin care validarea populară poate fi filtrată, întârziată sau reinterpretată. Din acel moment, electoratul este în continuare necesar, dar nu mai este suficient.

Deosebirea este decisivă. În lupta politică, actorii se bat pentru putere în fața cetățenilor și se întorc la ei pentru legitimare. În lupta oligarhică, miza reală devine controlul mecanismelor care pot ocoli această legitimare: justiție, bugete, numiri, agenții, contracte, rețele de influență, canale de propagare a fricii și ale fidelității. Prima costă idei, organizare, răbdare, bani și voturi. A doua costă doar bani. Mulți bani. Atât de mulți, încât guvernarea încetează să mai fie mandat și începe să fie o investiție ce trebuie, firește, amortizată. Michels ar fi recunoscut imediat reflexul, iar Pareto, la rândul lui, mutația elitelor din competiție în capturare.

Fața noii oligarhii este însă mai sofisticată decât cea veche, descrisă demult de profesori. În era rețelelor, puterea nu mai circulă doar prin instituții, ci și prin fluxuri, algoritmi, micro-țintire, conturi false, clipuri calibrate afectiv și armate de entuziasm simulat. Atât binele, cât și răul se pot multiplica sub radarul legalității clasice. Nu mai este nevoie doar de partid, filială și tribună. Devin decisive infrastructurile de intoxicare, respectiv detoxifiere, ingineria percepției și tehnicile prin care frauda să nu mai arate ca fraudă, ci ca spontaneitate populară, cum devine și mai urgentă folosirea etică a acelorași rețele.

Lecția Georgescu a fost învățată spontan, pe ea bazându-se noile realități. Partidele „vechi”, că tradiționale nu sunt, cele care cred(eau) în aritmetica inertă a organizațiilor, au descoperit mecanismele costisitoare prin care se creează confuzia dintre legalitatea formală și legitimitatea vie. Chiar și Biserica, dar și o parte a mediului neoprotestant apelează la această anestezie produsă digital de populismul identitar transatlantic, de magamismul importat ca surogat de discernământ și de iluzia că radicalismul mediatic ține loc de viziune morală. S-a priceput că o parte dintre credincioși nu mai sunt doar spectatori ai mecanismului propagandistic, ci rotițe deja anexate în el, purtând mai departe reflexe, sloganuri, spaime și loialități prefabricate.

Primejdia nu se oprește, astfel, la stat sau la partide. Ea urcă și spre vârful organismelor pretins diafane, al instituțiilor de credință, al structurilor care ar trebui să respire sinodalitate și trezvie. Or, inclusiv acolo poate apărea deriva oligarhică, atunci când sinodalitatea încetează să mai fie exercițiu viu de răspundere comună și devine farfurie zburătoare cu interese cât se poate de mundane, adică decor spiritual pentru calcule foarte pământești. În asemenea împrejurări, limbajul evlaviei poate masca, mai ales când este formulat cu aplomb caricatural, administrația interesului, iar autoritatea poate fi folosită nu pentru luminare, ci pentru disciplinarea reflexelor utile.

De aceea, conștiința trează nu este un lux al elitelor critice, suspecte de serviciu dintotdeauna, ci o datorie inclusiv a credincioșilor numiți de rând. Discernământul nu mai este doar virtute ascetică, ci și igienă comunitară. În fapt, să nu mai lungesc, biblic lucrurile sunt limpezi: „Mai-marii neamurilor domnesc peste ele... dar între voi să nu fie așa” (Marcu 10, 42-43). Iar 1 Regi 8 rămâne până astăzi textul clasic despre puterea care cere, ia, concentrează și își justifică permanent propria expansiune. Patristic, cum iarăși știm, Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare au înțeles fiecare, în felul său, că stăpânirea fără măsură și administrarea fără dreptate degradează însăși țesătura comunității.

Social-teologic spus, o putere de orice fel devine suspectă nu doar când minte, iar asta o face aproape reflex, dat fiind decalajul constant dintre ideal și realitate, ci și când devine prea scumpă pentru poporul în numele căruia pretinde că lucrează. Iar când prețul este plătit de mulți, în timp ce beneficiul este încasat de clici, inclusiv hirotonite, nu mai vorbim despre politică, despre conducere, ci despre oligarhie, inclusiv atunci când ea poartă costum democratic sau veșmânt eclezial. Așa, la derută.

Doxa!