"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În Parlamentul European, la Bruxelles, în ultima decadă a lunii martie, s-a derulat un eveniment de o importanță excepțională pentru restituirea memoriei, adevărului și cunoașterii nenorocirilor prin care a trecut Basarabia noastră după ocuparea ruso-sovietică din 28 iunie 1940.
Ofer atenției un rezumat al discursului pe care l-am rostit în Parlamentul European, la masa rotundă dedicată „Foametei din 1946–1947”. Limitarea drastică a timpului rezervat dezbaterilor m-a obligat să-mi axez intervenția doar pe cel mai negru episod din drama Basarabiei, urmat de propuneri concrete de a face, după amar de vreme, dreptate conaționalilor și de a găsi loc, în Istoria adevărată a Europei, pentru tot ce a însemnat catastrofa umană, mutilarea destinelor a milioane de oameni, falsificarea identității și experimentele diabolice la care a fost supusă populația pașnică a Basarabiei mele natale.
„Adevărul istoric, memoria colectivă și crimele groaznice ale regimului de ocupație ruso-sovietic au făcut parte din secretele cele mai tăinuite ale dictaturii comuniste din așa-numita RSSM. Documentele valorificate după 27 august 1991 până în prezent scot la suprafață realități înfiorătoare și crime odioase comise de URSS în teritoriile românești de la Est de Prut.
Foametea din 1946–1947 reprezintă cel mai înspăimântător capitol din Cartea Neagră a Basarabiei, însă ea nu poate fi separată de proiectul complex al Moscovei de a lichida elitele basarabene, de a schimba masiv structura etnică și de a crea un „popor de homo sovieticus”, fără identitate, memorie și istorie proprie.
Teroarea roșie, care a luat dimensiunile unei catastrofe naționale, a început la 28 iunie 1940, când Rusia sovietică a ocupat teritoriile românești de la Est de Prut, continuând sub diverse forme ucigașe până la moartea lui Stalin, survenită la 5 martie 1953. Nu mă refer la represiunile „clasice” staliniste, ci la organizarea unui adevărat genocid împotriva populației pașnice.
Invoc sumar fapte documentate și statistici încă nefinalizate: imediat după 28 iunie 1940 regimul de ocupație a declanșat arestări, asasinate în masă, dispariții fără urmă, gropi comune, iar în 12–13 iunie 1941 are loc prima deportare masivă a intelectualității, a elitelor administrației românești, un număr mare fiind uciși pe drum, în urma bombardamentelor de după 22 iunie 1941.
Reocuparea Basarabiei la 23 august 1944 a reluat procesul terorii întrerupt în anii de război: a urmat mobilizarea forțată a 250.000–275.000 de tineri basarabeni (fondul genetic-demografic) care, fără nicio experiență militară, au fost folosiți drept carne de tun, fiind trimiși direct la moarte, pe linia întâi a frontului sovieto-german. Circa 80.000 au fost uciși, iar peste 150.000 schilodiți.
Rechizițiile din 1944–1946 au fost preludiul tragediei supreme – Foametea organizată de Moscova în 1946–1947, o operațiune deliberată de exterminare, care a ucis 200.000–250.000 de oameni, iar peste un milion de persoane, îndeosebi copii, au contractat distrofie și boli grave generate de malnutriție.
În 6–7 iulie 1949, regimul a organizat al doilea și cel mai mare val de deportări, aruncând în adâncurile Siberiei familiile de „chiaburi” și zeci de mii de gospodari – temelia și pâinea Basarabiei. A urmat al treilea val de deportări pe motive religioase (1951). Astfel au fost deportate, închise și lichidate sistematic elitele basarabene până în 1953.
Repet: perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941 și 23 august 1944 – 5 martie 1953 reprezintă o catastrofă națională, fiindcă a depășit total cadrul tradițional al represiunilor staliniste, luând dimensiunile și caracteristicile unui genocid, care a generat pierderi de peste un milion de oameni. Aici includem: refugiați peste Prut; deportați în Siberia; arestări și asasinări în masă; circa 80.000 de tineri basarabeni neexperimentați uciși pe front, iar peste 150.000 schilodiți; 200.000–250.000 de oameni exterminați de foametea programată și alte sute de mii de supraviețuitori aduși la condiția de „schelete vii”, cu boli și traume incurabile pe viață.
Vă rog să citim împreună Convenția ONU din 1948 cu privire la genocid și o să ne convingem cu toții că crimele abominabile enumerate de mine depășesc cadrul represiunilor ordinare și întrunesc condițiile a ceea ce este definit, conform dreptului internațional, drept genocid.
În numele unui popor care își caută de foarte mulți ani dreptatea, memoria, identitatea și Țara; în numele celor care zac în gropi comune și au murit fără morminte; în numele celor duși în Siberia fără să-și mai vadă familia și casa; în numele copiilor zdrobiți de foame, care în agonie se rugau să moară; în numele bunicilor și părinților care au ținut în ei suferințele și nedreptatea unui neam; în numele adevărului interzis până mai ieri și al luptei noastre de a fi oameni liberi, vă rog să recunoașteți oficial că în Basarabia, în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941 și 23 august 1944 – 5 martie 1953, regimul de ocupație ruso-sovietic a comis un GENOCID împotriva populației pașnice.
Vă mulțumesc”.
Alecu Reniță, votant al Declarației de Independență față de Rusia imperială
