Moldovenismul teologic (despre geografia social-teologică a ideilor)

Înainte de orice, mulțumesc tuturor celor care au comentat pe pagina mea atitudinea față de invitarea lui Savatie Baștovoi la Cluj. Desigur, cum avem de-a face cu suprapunerea mai multor tipologii de public, unii au fost de acord, alții și-au exprimat dubii că aș avea dreptate, în vreme ce alții, fideli conciziei latine, m-au înjurat scurt și pe lângă subiect. O constatare de natură antropologică se cere notată: majoritatea cuvintelor scabroase — pentru care nimeni din ASCOR nu își va cere simbolic scuze, considerând că eu am declanșat polemica, ignorând astfel logica faptului că ei au făcut invitația, iar nu eu — au o recognoscibilă extracție suveranistă, argument în plus că Biserica noastră, dar și cultele neoprotestante, adăpostesc sufletește minți în bună parte răvășite. O altă observație, care funcționează și ca invitație: când dai buzna pe pagina unui om care se expune public de trei decenii și ceva, te uiți nițel, cât îți permite timpul, peste ce a mai scris, ce poziții a mai avut. Se prea poate ca în unele să te regăsești sau, dimpotrivă, să constați că nu ai nimic, dar chiar nimic, în comun. Toate acestea intră firesc în logica unei societăți pluraliste și a unei comuniuni de credință unde suntem atenționați și încurajați să „cercetăm duhurile”... Cum însă, în spiritul inclusiv etimologic al termenului, crizele devin, la propriu, șanse de a pune în discuție, de a ieși din clișee, din deja-înțelesuri, propun scurta mea analiză de mai jos, rod al unor reflecții de durată care, iată, s-au regrupat în contextul oferit recent.

*

1. Moldovenismul teologic nu are în vedere, în definiția pe care o dau, Moldova, de o parte sau de alta a Prutului, moldovenii sau alte trăsături teritoriale și de grup. El trimite, în schimb, la o constatare făcută de cei implicați în știința trecerii de la un regim autoritar, dictatorial sau de ocupație la democrație, libertate și circulație. Or, tranzitologia, că așa se numește domeniul, scoate în evidență, cu instrumente de analiză sociologică și nu numai, modul în care revenirile la istoria precedentă, prin punerea perioadelor nefaste între paranteze, nu au cu adevărat loc decât în termeni de rezervor memorial și etic. Chiar dacă banală, constatarea că românii de azi, de după 1989, nu sunt aceiași cu cei din 1947 atrage după sine consecințe deloc banale: în ce măsură suntem ai trecutului, cu nostalgii și tipare mentale, tradiții și apucături, competențe și crize, și în ce măsură aparținem prezentului, pregătind viitorul? Răspunsurile, că nu poate exista unul singur, umplu deja, treptat, rafturi din biblioteci, în mai toate limbile de circulație. Portretul tranziției se complică atunci când intră în joc schimbări mai mari, cum ar fi reunificarea (DDR-RFG), dezbinarea (Iugoslavia) sau eliberarea etapizată de sub o tutelă agresivă (cazul tuturor republicilor ex-sovietice). Putem împinge comparația inclusiv în zona studiilor de post-colonialism, dar nu complicăm aici abordarea.

*

2. Tranzitologia se hrănește, pentru a fi cât mai precisă, inclusiv din resurse teologice, din credință publică și pietate personală, măsurate ca atare, documentate. Din acest punct de vedere, Ortodoxia de limbă română a trecut în ultimele patru decenii prin reveniri la practici pastorale anterioare (prezența în școala publică, spital, armată sau penitenciar), a aderat explicit la valorile statului post-comunist (prin Legea Cultelor și, anterior, prin Declarația de la Snagov), la drepturile omului, primul fiind cel la credință și la exprimarea neîngrădită a acesteia, la raportul subsidiar cu autoritățile centrale și locale, la principii de drept care susțin finanțarea tuturor cultelor recunoscute, învățământul teologic, construirea noilor lăcașuri de cult, în țară și în diasporă etc. Tot Ortodoxia de limbă română, după 1989, a cunoscut înnoiri, chiar inovații, situații fără precedent: de la mărirea și reconsiderarea pastorală a structurii BOR, prin înmulțirea salutară a eparhiilor, la cultul Sfântului Apostol Andrei, încreștinătorul populației de pe actualul teritoriu românesc; de la articularea unor noi discursuri teologice, precum teologia socială sau etica Bisericii de Răsărit, ori dialogul susținut dintre credință și știință, la aducerea cvasi-obligatorie, tipiconal vorbind, a Luminii de la Ierusalim; de la condamnarea unui episcop la închisoare pentru pedofilie homosexuală la retragerea altuia pentru furt calificat din banii eparhiei încredințate și de la numărul record de procese pe cap de arhiereu, precum cel al ierarhului de la marginea umedă a țării, la apariția unei noi generații de duhovnici și oameni inspirați.

*

3. Ortodoxia de limbă română a cunoscut în Republica Moldova o evoluție și mai interesantă, dacă pot spune astfel. Așadar, nu doar că la Chișinău coexistă două Mitropolii, a Moldovei (cu Moscova) și a Basarabiei (cu Bucureștiul), dar ele nu se află în comuniune la fața locului, în ciuda faptului că cele două Patriarhii tutelare se găsesc încă în comuniune, dovadă liturgică fiind pomenirea de către Patriarhul nostru a celui rus și reciproc. Acestei situații deloc normale îi corespunde o evoluție marcată de deceniile în care populația din Moldova a fost supusă unui barbar proces de ștergere a identității naționale și confesionale, de rusificare, de destructurare, inclusiv prin mixuri noi de populații aduse din alte părți, și, da, de dezcreștinare (prin reducerea credinței la datini și superstiții, un pericol comun tuturor confesiunilor creștine de la un punct încolo). Structura eclesială se oglindește, pe scurt formulat, în structura mentală. Cine a fost frecvent în Moldova, are prieteni și a avut inclusiv studenți de acolo, cum este cazul meu, poate confirma: dincolo de Prut se întinde o țară care contrazice atât unionismul simplist (ne unim și gata, precum la Anschluss-ul făcut de Hitler între Germania și Austria), cât și moldovenismul pervers (nu ne unim în mare, ci doar în mic, cele două Moldove regăsindu-se una pe alta într-un eventual stat unic, Prutul devenind un nou Milcov), dar și ideea de unitate internă (prin prezența armatei ruse și a separației Transnistriei).

*

4. Nu este aici locul — din rațiuni de răbdare a cititorului, oricum postările mele social-teologice fiind de regulă lungi, tocmai pentru că vreau să explic, nu să lovesc cu verdicte — să analizăm traseul politic al Republicii Moldova de la independență încoace. Pentru moment, aici și acum, decisivă rămâne întrebarea: ce rol a avut Ortodoxia în aceste decenii dincolo de Prut? Cum a însoțit, specific, teologia, parcursul social al moldovenilor? Ei bine, din păcate, am două concluzii de etapă. Prima: nu s-a dorit și nu s-a realizat o punte, o mediere de natură teologică între, să spunem astfel, miezul Ortodoxiei slave altoite pe trunchi românesc și Ortodoxia latină care suntem aici, dincoace, și mai sunt parțial cei de dincolo. Cu alte cuvinte, îndemnul meu adresat elevilor seminariști și studenților de la Chișinău, acum peste două decenii, de a transforma un necaz al istoriei în șansă, punând în dialog matrixul slav, emoțional-abisal, cu cel latin, rațional-dogmatic, a rămas fără nicio urmare. A doua: nu doar că amintitul și auspicabilul rol mediator nu a fost însușit serios de nimeni, dar, prin exemplul unuia ca Savatie, s-a dezvoltat o cu totul altă direcție. Așa cum suveranismul de peluză a scris cu litere de o șchioapă pe podurile de la noi „Basarabia este România!”, alimentând în fapt teza rusească a „imperialismului”, a „revizionismului” românesc, o figură precum cea a talentatului monah a lăsat impresia că poți fi, în plină diviziune, deasupra, în lotus mental-eclesial. Acceptată tacit de către un public românesc oricum nu doar neinformat, dar frecvent dezinformat cu privire la Moldova, strategia lui Savatie a avut succes de librărie și de cont bancar.

*

5. Acum, concret, ce propune teologic Savatie? Pe scurt, dar fără a simplifica: el oferă o traducere în termeni actuali, de aceea și atractivi, nu atât a Filocaliei, cât, literat cum îl știm, a unor giganți ai literaturii ruse. Suflete moarte, crime și pedepse, idioți, turmentări existențiale, îngeri și demoni, stepă și văzduh indiferent, livezi, revizori, cruzimea iubirii neîmpărtășite, spaima aneantizării, contorsiunile unei conștiințe care, nemaiavând răbdare și încredere în judecata lui Dumnezeu, se autoflagelează până la tumefierea chipului Creatorului din om sau, pe panta să o numim optimistă, iertarea necondiționată, iubirea, foamea reciprocă a omului de Dumnezeu, vindecarea și căile terapiei, parentingul bun și cel rău, Occidentul care se duce de râpă etc. — cam acestea sunt cuvintele-cheie folosite de monahul nostru. Sursele lui nedeclarate par adesea să țină de un climat mai larg al psihologiei din spațiul rus, încă profund marcată de dorința de descriere a interiorității pentru a întări controlul exterior. Tonul comun sună cam așal: suntem fericiți în curtea tatălui, că doar am văzut ce au pățit Adam și Eva, unde i-a dus curiozitatea... În fond, aici apare deja o primă cheie de lectură: nu doar intensitatea psihologică a discursului, ci și felul în care această intensitate mută accentul de pe istorie pe interioritate, de pe conflictul concret pe dramatismul sufletesc, de pe răul lumii pe rănile persoanei. Tot literar, în consecință, Savatie nu s-ar fi regăsit între decembriști, alături de Dostoievski, la un pas de execuție.

*

6. Nemijlocit, cu asemenea baze, tot ceea ce ține cu adevărat de discernământ, de gândire critică, de asceză și cogniție în același timp și cu aceeași măsură, a posti nefiind sportul preferat al proștilor, de integrarea inclusiv a datelor istorice în dinamica lor, în care vedem lucrarea lui Dumnezeu, pedagogia Lui aparent îngăduitoare față de abuz, rămâne foarte puțin reprezentat. Rezultatul: cu excepția unor postări sporadice, de prin 2009, dacă nu mă înșel — am adunat la un moment dat mărturii teologice despre comunism și memoria lui în procesul anamnetic al Bisericii —, nu veți găsi la Savatie aproape nimic sistematic despre crimele comunismului, da, la un moldovean ai cărui bunici, generic vorbind, au fost înfometați de moarte, deportați până în Siberia și Kazahstan. Există, desigur, intervenții punctuale despre deportări, foamete și rusificare, dar ele nu par să dea tonul mare al unei reflecții constante, așezate, cu urmări teologice și morale ferme. Iar, ca să fie consecvența deplină, nu veți găsi nici mai nimic critic, limpede și frontal, față de Rusia ca agresor, ci mai curând registre prudente, eclesiale sau echidistante, ceea ce alcătuiește altceva, dar nu neapărat ceva mai liniștitor. Tot astfel, nu veți găsi aproape nimic critic față de derapajele „sufletiste”, apocaliptice, teocratic-anarhice ale teologiei și, mai ales, ale filosofiei religioase ruse care funcționează nesmintit ca pattern. Cu alte cuvinte, memoria există, dar nu mușcă. Amintește, dar nu judecă. Numește, dar nu desparte duhurile până la capăt.

*

7. Moldovenismul teologic reprezintă, tot sumar formulat și încercând evitarea simplificării, altceva decât „imparțialitatea” caragialescă sau decât curluntrismul politicii noastre moderne. Stat tânăr, între imperii, România (Mare) a avut de ales între peticire și unitate, folosind toate canalele cu putință, dând impresia că nu este un aliat serios, trădând până acum de două ori Germania, în primul și al doilea război mondial, ceea ce ar trebui să fie un titlu de glorie, câtă vreme nemții înșiși au declanșat, repetat, măcelul european. În schimb, având în fața ochilor și a conștiinței faptul istoric că Rusia nu ne-a dorit niciodată emancipați, uniți și relevanți, a practica imparțialitatea și curluntrismul în raport cu ea, ca român, reprezintă un diagnostic de sifilis. Expresia, reformulată, îi aparține lui Eminescu! Numai că, în cazul de față, nu mai intră în joc doar tactica politică, duplicitatea balcanică sau reflexul de supraviețuire istorică, ci spiritualizarea unei suspendări: convertirea nehotărârii în aparentă finețe, a ambiguității în rafinament, a refuzului de a spune limpede în adâncime pretins contemplativă, a complicității în mistica determinismului, a neputinței majore, a fatalismului. Curat rusesc.

*

8. Așadar, problema de fond, acoperită la vedere cu titluri variate, atrăgătoare tocmai pentru că sunt fragmente de realitate, pietre izolate dintr-un colier furat și vândut pe bucăți, subzistă la Savatie ca fugă de realitate și, ca atare, de realism. Sună ciudat, tocmai pentru că registrul psihologic pare să indice, tot la prima vedere, empatie, confruntarea cu nemijlocitul, mai ales cu cel nevăzut, ascuns, dar definitoriu. Tocmai aici se află însă miza: nu orice coborâre în labirintul sufletului înseamnă și curajul de a privi istoria în față. Nu orice finețe afectivă echivalează cu discernământul. Nu orice vocabular al rănii coincide, prin el însuși, cu vocabularul adevărului. Poți descrie foarte bine fragilitatea omului și, în același timp, să ratezi tocmai cadrul mare în care fragilitatea aceasta este produsă, întreținută, exploatată. Iar când contextul ține de unul precum cel basarabean, marcat de ocupație, deznaționalizare, rusificare, ambiguitate eclesială și traumă istorică prelungită, o asemenea evitare nu mai poate fi redusă la o simplă opțiune stilistică sau la un accent de autor, ci capătă valoare de simptom. Mai exact, simptomul unei teologii care preferă să spiritualizeze suspendarea în loc să o judece, să transforme ambiguitatea în atmosferă și să ocolească tocmai punctul în care adevărul istoric obligă moral și teologic. Se cuvine adăugată aici și o precizare, pentru a evita o neînțelegere comodă. Nu l-aș fi confruntat pe Savatie cu dimensiunea mental-istorică a spațiului basarabean dacă el însuși nu ar fi cultivat repetat un registru psihologizant, adică unul care pretinde să spună ceva semnificativ despre om, despre rănile lui, despre libertate, relații, autoritate, iertare, vindecare și sens. Cu atât mai mult cu cât, în contexte concrete, precum cel recent al unui conflict patrimonial, și-a activat public tocmai basarabenitatea promoscovită într-o formă lipsită de echivoc. În aceste condiții, nu mut abuziv discuția dinspre chilie în cetate, ci iau în serios implicațiile unui discurs care iese singur din stricta interioritate. Altminteri, analiza mea ar putea părea, pe nedrept, un asalt la mintea și așezarea unui rugător "inofensiv" din punct de vedere lumesc. Or, tocmai aceasta nu este Savatie. Aici, cred eu, trebuie căutat sensul mai adânc a ceea ce am numit moldovenismul teologic pe care el îl ilustrează exemplar.

*

9. Tot aici, de altfel, se vede și miza social-teologică a întregii discuții. Problema nu ține, în ultimă instanță, de faptul că există poteci diferite prin pădurea acestei lumi și nici de împrejurarea că unii, mai talentați decât alții, știu să le descrie seducător, cu farmec, cu finețe, cu aparentă sau reală pătrundere în cotloanele sufletului. Dificultatea începe în clipa în care poteca ia locul pădurii, când fragmentul uzurpă întregul, când ghidul este mai important decât muzeul, iar intensitatea unei experiențe locale se oferă drept substitut pentru adevărul de ansamblu. Cu atât mai mult astăzi, în epoca internetului, adică a dominației fragmentului asupra întregului, a secvenței asupra sensului, a reacției asupra reflecției, a emoției asupra judecății, riscul devine uriaș, smintitor de-a dreptul, biblic și filocalic vorbind. Suntem asaltați de bucăți de realitate, de observații vii, de răni reale, de intuiții seducătoare, de stări, traume, vindecări, indignări și revelații de moment, dar tocmai din această inflație a detaliului lipsește tot mai frecvent întregul. Or, fără întreg, fragmentele mint chiar dacă provin de nemijlocit. Fără sinteză, nuanța însăși decade în confuzie. Fără o privire capabilă să țină laolaltă omul, comunitatea, istoria, păcatul, harul, instituțiile, imperiile, libertatea și memoria, delicatețea riscă să devină alibi, iar finețea, o metodă elegantă de a evita concluziile care se cer trase, nu ocolite.

*

10. De aceea, în fine, eu, ca profesor de teologie socială și slujitor la Altar, fără animozități personale și fără patima de a demola oameni - dacă am una, este de-a înțelege, oricât de dificil se dovedește uneori: întrebați pe orice cititor de Hegel sau Kant (sic!) -, nu voi putea accepta niciodată drept suficiente asemenea poteci, oricât de bine descrise ar fi ele și oricât de mult ar consola un public obosit, rănit sau derutat, dornic de soluții frecvent exterioare propriului efort și risc. Nu pentru că ar fi complet false, ci pentru că rămân insuficiente, ca atare impracticabile. Nu pentru că nu ar conține fragmente de adevăr, ci pentru că le rup de întregul care singur le poate da sens. Iar acest întreg nu poate fi, pentru mine, altul decât cel oferit de Evanghelie, de Tradiție și de parcursul istoric însuși, înțeles nu ca zgomot exterior al mântuirii, ci ca spațiu concret al lucrării ei, în trup, minte și suflet, în persoane și comunități, în conștiință și instituții, în memorie și speranță. Mântuirea nu se petrece în hybrisul unor cuvinte bine ticluite, plutind deasupra realității, ci în realismul sever și luminos al Întrupării. Tocmai de aceea, nu mă interesează teologia care transformă ambiguitatea în atmosferă, în muzică chill, în psalmodiere hipnotică sau în mâncare bio separată de Viață, ci aceea care, fără să piardă finețea, are curajul și ordinea, complexitatea și capacitatea de traducere prin care să spună unde se află rana, cine a produs-o, cine o întreține și în ce fel adevărul poate începe, cu adevărat, să o vindece. Primul pas către bine este să-i spui răului pe nume.

Doxa!