"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
După momentul 8 februarie 1949, când colonelul Ion Uță moare în luptă cu trupele de Securitate, împresurat în apropierea satului Borlovenii Noi (Banatul montan), o parte dintre partizanii supraviețuitori îl vor urma pe Ion Duicu (foto stânga sus), acesta conducându-și facțiunea în special în zona comunelor Domașnea și Terogova. Grupul său urma să fie turnat, încercuit și lichidat în dimineața de 30 ianuarie 1950. Partizanii Ion Duicu și Gheorghe Cristescu au murit în schimbul de focuri, în timp ce Petru Duicu, Nicolae Lalescu și Petru Românu au căzut arestați. Dând dovadă de o îndârjire ieșită din comun, doar Nistor Duicu și Stelian Berbecaru au reușit să scape din împresurare, desculți și pe jumătate dezbrăcați, trăgând rafale de pistoale-automate în securiști și înotând prin nămeți.
În volumul ”Nunta partizanului cu moartea. Mărturia lui Nicolae Ciurică despre rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului” (Editura Ratio et Revelatio, 2024, volum ce poate fi comandat online AICI), fostul partizan și deținut politic Nicolae Ciurică relatează cu informații de primă mână evenimentele acelei dimineți sângeroase, cât și sinisterele urmări. În cele ce urmează vă prezint pasajele respective:
”Nicolae Ciurică: După Borlovenii Noi, Ion Duicu rămăsese cu frații lui, Nistor și Petru, cu Gheorghe Cristescu, Petru Românu, Nicolae Lalescu, Stelian Berbecaru, Ion Izbașa zis ”Daba”, Horia Izbașa și Nistor Armaș zis ”Gârbin”. Pe ei mi-i amintesc. Berbecaru venise de prin părțile Buzăului, cei doi Izbașa erau din Cănicea, restul fiind din Domașnea și Cornereva. Da, au fost infiltrați și s-au confruntat cu încercuiri. Prin martie, pe o zăpadă de pomină, au fost împușcați Horia Izbașa și Nistor Armaș.
Răzvan Gheorghe: Asta s-a întâmplat în dimineața de 7 martie 1949. Cei doi au căzut într-o ambuscadă a trupelor de Securitate. Viscolise ore-n șir. Izbașa a fost împușcat mortal în urma schimbului de focuri. Grav rănit, Armaș a reușit totuși să scape într-o primă fază, fiind împușcat mortal câteva ore mai târziu în condiții încă neelucidate. Se prea poate să-l fi lichidat un localnic care colabora cu Securitatea, ceva zvonuri au tot circulat. La fel ca în multe alte cazuri, misterul continuă să persiste, întrucât nu a mai supraviețuit nimeni care să povestească. Cum a murit Ion Duicu?
Nicolae Ciurică: Iarna dintre ‘49 și ‘50 s-a dovedit grea din toate punctele de vedere, dincolo de faptul că nu pot exista ierni ușoare atunci când lupți pe munte. Iarna era testul suprem. Încă din octombrie autoritățile impuseseră o nouă măsură ce viza distrugerea partizanilor: toți muntenii erau obligați să-și părăsească sălașele pe durata sezonului rece. Ușile și ferestrele au fost scoase din țâțâni. Interzicându-le sătenilor să mai urce la munte, urmăreau să-i lase pe ai noștri fără adăposturi și posibilități de alimentare. Întregul an 1949 fusese extrem de dificil, un an blestemat… mulți ortaci muriseră, printre ei nume sonore, alții căzuseră prinși, prin sate se făceau arestări, turnătorii se-nmulțiseră. Securiștii erau foarte prezenți iernile, că lăsai urme iar alimentarea devenea aproape imposibilă în unele situații. Veneau mulți, aveau câini dresați, angajau pădurarii lor. Pândeau cea mai mică greșeală ca să te distrugă.
Ortacii își săpaseră bordeiul pe undeva prin pădurea Mărăzdinului de lângă Domașnea, un codru vechi de fag. Două iude – Elena Popa și Mihai Românu – au prins de veste și au informat Securitatea, dar nici turnătorii nu știau locația exactă. Până la urmă bordeiul a fost descoperit de un pădurar, tot om de-al Securității, care a găsit urme în apropierea izvorului, s-a ascuns și a pândit ce se întâmpla. Partizanii deviaseră izvorul prin bordei, era esențial să aibă apa aproape. Tot în izvorul ăla își făceau nevoile și murdăria se ducea la vale. Pădurarul a înțeles imediat situația.
Răzvan Gheorghe: Ați pomenit un anume Mihai Românu. Era rudă cu ortacul Petru Românu, nu?
Nicolae Ciurică: Neamuri erau, așa-i, neamuri îndepărtate. Securitatea i-a plătit trădarea cu vârf și îndesat, că de unde era sărac lipit pământului, în primăvară urma să-și cumpere vreo 60 de oi.
Răzvan Gheorghe: Cum a fost anihilată gruparea din jurul fraților Duicu?
Nicolae Ciurică: La 30 ianuarie 1950, înainte să se crape de ziuă, o companie de Securitate și mai multe efective de Miliție au înconjurat bordeiul, trupele fiind călăuzite de pădurarul cu pricina. Asaltul a început prin aruncarea mai multor grenade. A urmat un schimb de focuri din care au mai putut scăpa doar Nistor și Stelică Berbecaru. Nelu și Cristescu au murit în luptă, eroic, în timp ce Petru Duicu, Lalescu și Petru Românu au căzut arestați. Nistor mi-a povestit ce s-a întâmplat, când m-am alăturat definitiv grupării, iar alte detalii le-am aflat de la Petru Duicu, dar asta peste ani și ani, după ce ne-am eliberat din închisori. Când și-au dat seama că fuseseră înconjurați era deja prea târziu. Grenadele cutremurau bordeiul. Erau pe jumătate dezbrăcați, luați direct din somn. Petru Duicu a încercat să se sinucidă, noroc că Românu a fost pe fază și a reușit să-l oprească.
Știind prea bine că aveau șanse infime să rămână în viață, Nelu și Cristescu au ieșit primii, hotărâți să scape sau să piară-n luptă, ceea ce s-a și întâmplat. Curajul lor nebunesc i-a derutat pe securiști, numai așa Nistor și Stelică au reușit să răzbată, la fel de eroic, ieșind imediat după moartea celor doi și aruncându-se la vale, printre securiști și troiene, că viscolise în zilele alea. Au deschis focul la nimereală și au fugit în picioarele goale, cu gloanțele vâjâindu-le pe la urechi. A fost o adevărată minune că au rămas teferi. Depărtându-se în josul povârnișului, ajunseseră deja într-o poziție favorabilă, pentru că securiștii erau nevoiți să se salte nițel ca să poată trage după ei, expunându-se. Pădurea colcăia de uniforme și câini dresați. Era frigul de pe lume.
Degerați și uzi din cap până-n picioare, cei doi au înotat kilometri prin zăpezi, până la gospodăria lui moș Marian din Cornereva, vechi om de încredere al organizației, care i-a adăpostit în pofida uriașelor riscuri. Neascultând sfatul lui Nistor, care-i zisese să folosească apă rece, Stelică și-a băgat picioarele în apă caldă. Bietul de el își va pierde toate degetele, i se vor usca unul câte unul. Va fi arestat la Cornereva, în primăvara lui ’50. Ajunsese de se târa în genunchi și pe coate, nu mai putea merge, darămite să fugă de securiști. Va fi judecat în lotul celor din Rusca Teregovei, condamnat la moarte și executat în 1952, alături de mai mulți ruscani. Stelică avea în jur de 35 de ani, l-am cunoscut bine.
Securiștii au legat pe pari cadavrele lui Nelu Duicu și Gheorghe Cristescu, ca pe niște oi sacrificate, le-au coborât în Domașnea și le-au aruncat pe jumătate dezbrăcate în fața Primăriei. Comuniștii din sat dădeau cu piciorele în trupuri, le batjocoreau în fel și chip. Au rămas expuse timp de două zile, apoi nu se știe ce s-a întâmplat cu ele.
Izbiți cu patul armelor, Petru Duicu, Lalescu și Petru Românu au fost schingiuiți ca vai de sufletele lor. După ce i-au desfigurat în bătaie, i-au legat pe pari și i-au purtat prin Domașnea ca să-i înspăimânte pe oameni. Urmau torturile de la Securitatea Lugoj și Securitatea Timișoara. Petru Duicu a încercat să se sinucidă și în perioada anchetelor, a vrut să se spânzure, da’ uite că i-a dat Dumnezeu și zile, și putere să le ducă pe toate. A ajuns în pușcărie și până la urmă s-a eliberat. Prin primăvară, când se-ndreptase vremea, Dumitru Ișfănuț și alți câțiva ortaci au răpit-o pe trădătoarea Elena Popa, au dus-o în pădure și au împușcat-o. Mihai Românu a reușit să scape de glonț. A stat băgat la cutie și a fost păzit bine”.
