"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Intelectualul de marcă, Nichifor Crainic a fost condamnat la detenție pe viață, în 1945, de un tribunal stalinist al poporului, pentru simplul fapt că scrisese niște articole în ziarele vremii și niște poezii, totodată susținând, în scris și prin viu grai, războiul României împotriva URSS. Atât și nimic altceva. Nichifor Crainic nu a omorât pe nimeni și nici nu i s-au putut imputa alte fapte, ci numai așa-zise ”delicte de gândire”. Și pentru asta a fost condamnat pe viață de una dintre cele mai criminale dictaturi ale planetei.
Numai și numai fiindcă a scris articole în ziare, Nichifor Crainic a fost condamnat pentru ”crimă de dezastrul țării, prin crime de război”. Așa ceva NU a existat. Astea NU sunt fapte. Crainic NU a omorât pe nimeni și nici nu a decis el războiul României împotriva URSS.
Lotul său a fost numit, pompos și propagandistic, ”Lotul ziariștilot fasciști”, Crainic fiind judecat alături de Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și alți jurnaliști / scriitori.
Inițial Crainic se ascunde prin Transilvania, în special prin casele unor preoți care îi fuseseră studenți la Teologie, încercând să se sustragă condamnării. După trei ani de clandestinitate, obosit și bolnav, alege să se predea, sperând că, după încheierea păcii de la Paris, ar putea avea parte de o rejudecare corectă a procesului. Se predă la 24 mai 1947, e adus în București, la MAI, apoi e transferat la penitenciarele Văcărești și Jilava.
Sentința din 1945 e anulată, dar rejudecarea speței se întrerupe subit, fără motive juridice. Nichifor Crainic va fi trimis la Penitenciarul Aiud, unde va fi ținut închis 15 ani, fără a exista o sentință judecătorească pentru asta. Moare la 20 august 1972.
La 50 de ani după condamnarea stalinistă din 1945, procesul ”lotului ziariștilor fasciști” a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale. Curtea Supremă a admis recursul în anulare și la 8 mai 1995 a hotărât achitarea vinovaților fără vină și restituirea tuturor averilor celor implicați și condamnați de comuniști. Din păcate, în acel moment mai exista o singură victimă în viață din vechiul lot – scriitorul Pan V. Vizirescu.
De notat că, deși este ACHITAT printr-o decizie definitivă a Curții Supreme, victima nevinovată Nichifor Crainic este vânată până și în mormânt de fostul propagandist comunist Alexandru Florian (detalii AICI), cel care este adevăratul tătuc al așa-zisei Legi Vexler, act normativ profund liberticid și abuziv care încalcă atât Constituția cât și cele mai elementare norme de tehnică penală legislativă (detalii AICI și AICI).
Într-un amplu interviu pe care am avut onorea să mi-l ofere (detalii AICI), scriitorul și fostul deținut politic Demostene Andronescu (foto jos / sursa: arhiva Podul) mi-a relaltat o serie de aspecte privitoare la cel care a fost Nichifor Crainic. Vi le prezint în cele ce urmează:
Demostene Andronescu: Teolog, poet, publicist, mentor al revistei ”Gândirea” și membru al Academiei Române, Nichifor Crainic era deja frânt în momentul în care Gheorghe Crăciun (pe atunci comandant al Penitenciarului Aiud - n. autorului) i-a solicitat colaborarea în vederea reeducării. Sufletul lui devenise un câmp de luptă între bine și rău. Fusese chinuit ca vai de el și suferea îngrozitor de foame – asta i-a fost marea slăbiciune. I-o știau prea bine caraliii, motiv pentru care, când îl reperau prin curtea penitenciarului, îl puneau să joace ca ursul în schimbul unei porții de mâncare. Și bietul Crainic se conforma, bătând darabana cu palma pe fundul gamelei de care nu se despărțea niciodată. Alteori, crezându-l preot – auziseră că în libertate avusese legături cu Biserica –, câte un caraliu mai striga după el:
– Măi popo, ia spune tu, există Dumnezeu?
– Nu există, domnul șef, răspundea Crainic, așteptând umil porția promisă.
Să nu uităm însă că același Crainic a fost surprins, și asta nu o singură dată, în miez de noapte, de camarazii săi de celulă, îngenuncheat în intervalul dintre paturi și rugându-se cu fața scăldată-n lacrimi. Era atât de adâncit în ce făcea încât nici nu-i simțea pe ceilalți camarazi care îngenuncheau alături de el, urmându-l în rugăciune. Așa stând lucrurile, poate fi judecat acest om de altcineva decât de Dumnezeu? Mai cu seamă că Nichifor Crainic nu făcea rău nimănui. Se batjocorea pe sine și uneori Îl renega formal pe Dumnezeu, cu care avea însă, aș zice, altfel de relații decât noi, ceilalți.
A existat și o rivalitate constructivă între Crainic și Gyr, pornită, desigur, de cel dintâi. Era o competiție tacită care a generat cele mai benefice efecte, având în vedere că astfel au luat naștere multe dintre capodoperele pe care Crainic le-a compus în spatele gratiilor, precum ”Cântecul Potirului”, ”Unde sunt cei care nu mai sunt” sau ”Rugă pentru pace”. Aceeași rivalitate l-a făcut să compună balade – ”Balada dorului” și ”Baldovin și Mădălina” sunt două exemple de excepție – pentru a concura minunatele balade ale lui Gyr – ”Balada codrului fără haiduc”, ”Balada clopotarului din stele”, ”Balada ucenicului cu ochi albaștri” etc.
Răzvan Gheorghe.: După ‘89, Crăciun se va lăuda, povestind despre ușurința cu care i-a căzut Nichifor Crainic în plasă. Printre altele, la discuțiile privind acceptarea reeducării, colonelul relata că i-ar fi spus poetului, cu scopul de a-l măguli, și faptul că îl botezase ”Crainic” pe unul dintre băieții săi. Am căutat pe Facebook, din pură curiozitate, și am găsit un Crainic Crăciun care pare a avea vârsta.
Demostene Andronescu: Din câte știu, Crăciun a avut doi băieți. Unul s-a sinucis. Presupunând că și-a botezat, într-adevăr, un băiat cu numele ”Crainic”, nu a făcut-o, vă asigur, în semn de prețuire pentru poetica lui Nichifor Crainic. A făcut-o fiindcă i-a plăcut lui numele ăsta, nu din alte considerente.
