”Națiunea civică moldovenească” – între vis european și amnezie identitară

O națiune care își reneagă numele, riscă să-și rătăcească destinul

După publicarea articolului „Mitologia geopolitică a Unirii – narațiuni, frici  și manipulări”, acum o săptămână în urmă,  pe Reunirea.com, am primit o serie de reacții critice, unele dintre ele sincere și bine intenționate, care puneau sub semnul întrebării angajamentul meu față de cauza unionistă. Mi s-a reproșat că, susținând că „narațiunea europenistă” „cu toate hibele ei … pare (cel puțin teoretic) a fi cea mai matură și mai sustenabilă”, aș promova, la rândul meu,  narațiunea amintită și aș acționa în detrimentul narațiunilor  ce propun reîntregirea Țării.

Tocmai pentru a preveni orice confuzii și pentru a reafirma clar poziția mea, am considerat necesar să scriu acest articol.

Nu am abandonat unionismul și nu cred că modernizarea europeană poate fi o alternativă la adevărul istoric și identitar. Dimpotrivă, cred că, în lipsa unei asumări clare a românității Basarabiei, „narațiunea europenistă” promovată de actuala guvernare riscă să perpetueze starea de confuzie identitară cultivată sistematic de regimurile sovietice și post-sovietice în Basarabia/Republica Moldova.

Prin urmare, acest text reprezintă o încercare de clarificare: nu neg utilitatea discursului europenist, dar atrag atenția asupra limitelor sale, mai ales atunci când este folosit ca substitut al identității. Ceea ce urmează este o analiză extinsă a construcției numite „națiune civică moldovenească”, însoțită de un studiu de caz despre Maia Sandu și o comparație între liderii regionali din spațiul post-sovietic.

După cum vom vedea în continuare, în absența unei asumări clare a identității românești și a unei elite culturale coerente, proiectul unei „națiuni civice moldovenești” riscă să devină un „moldovenism european” – golit de ideologie sovietică, dar menținând același efect strategic: blocarea reîntregirii românești și perpetuarea unui stat-tampon, fragil identitar,  între Est și Vest.

Guvernarea PAS și reconstrucția identitară: „națiunea civică moldovenească” între pragmatism și iluzie

După venirea la putere a Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS) în 2021, sub conducerea Maiei Sandu, Republica Moldova a intrat într-o nouă etapă a tranziției sale politice și ideologice. Pentru prima dată după independență, un partid cu o orientare pro-europeană clară, fără trecut comunist sau dependență de Moscova, a deținut o majoritate parlamentară și a propus un proiect coerent de reformare a statului. Însă dincolo de reformele administrative și anticorupție, una dintre cele mai sensibile dimensiuni ale acestei guvernări s-a dovedit a fi problema identității. 

Maia Sandu și liderii PAS au evitat cu precauție revendicările unioniste explicite, chiar dacă mulți dintre ei provin din medii formate în cultura românească. Strategia lor s-a axat pe consolidarea unui discurs identitar neutru, care să nu fractureze electoratul și să permită coagularea unui front civic larg, capabil să susțină agenda europeană. Astfel s-a conturat ideea unei „națiuni civice moldovenești” – un construct politic menit să înlocuiască vechile diviziuni etnolingvistice și geopolitice cu o apartenență comună la valorile europene, statul de drept și cetățenia democratică.

Conform „narațiunii europeniste”, moldovenismul sovietic, cu întreaga sa încărcătură ideologică antiromânească, trebuia abandonat, dar fără a-l înlocui cu unionismul ca proiect de stat. PAS a preferat o formulă identitară care să păstreze un echilibru precar: pe de o parte, recunoașterea limbii române ca limbă oficială și distanțarea de mitologia sovietică, iar pe de altă parte, refuzul de a adopta o narațiune istorică națională coerent românească. Astfel, „națiunea civică moldovenească” a devenit un vehicul retoric pentru evitarea conflictelor simbolice.

Această alegere, însă, nu a fost lipsită de controverse. Criticii proiectului au remarcat ambiguitatea sa structurală și lipsa unui fundament istoric autentic. Națiunile civice nu se nasc prin declarații politice, ci prin coeziune socială, infrastructuri culturale și o memorie colectivă unificatoare. În cazul Republicii Moldova, clivajele etno-lingvistice, mitologiile istorice concurente și influențele geopolitice divergente subminează tocmai premisele de la care pleacă ideea unei națiuni civice.

Mai mult, promovarea acestei identități civice fără un clar ancoraj în istorie și cultură riscă să perpetueze tocmai starea de ambiguitate identitară pe care PAS pretinde că vrea s-o depășească. Între „românismul” latent al unei părți a elitei și „moldovenismul” rezidual al unei populații influențate de decenii de propagandă sovietică, „națiunea civică moldovenească” rămâne, în prezent, mai curând o formulă de echilibru electoral decât un proiect cu capacitate mobilizatoare.

Problema de fond cu proiectul PAS este că acesta încearcă să reconstruiască o identitate politică într-un spațiu unde identitatea istorică a fost sistematic falsificată, fragmentată și exploatată geopolitic. Ideea unei „națiuni civice moldovenești” împrumută vocabularul democrațiilor consolidate, dar ignoră faptul că națiunile civice autentice – precum cea franceză, canadiană sau americană – s-au construit în contexte radical diferite, cu instituții puternice, educație unitară și o mitologie națională inclusivă, nu contradictorie.

Republica Moldova nu dispune de aceste condiții. În schimb, moștenește o societate fracturată de linii simbolice și lingvistice profunde: românofonii proeuropeni, vorbitorii de rusă ancorați în spațiul postsovietic, minorități etnice sceptice față de orice proiect care ar dilua status quo-ul. În acest context, „națiunea civică moldovenească” apare mai curând ca o soluție de avarie, un artificiu de marketing politic menit să neutralizeze tensiunile, dar nu să le rezolve.

Strategii PAS au mizat pe ideea că o identitate civică poate înlocui o identitate națională disputată. Au presupus că cetățenia comună, atașamentul față de Europa și valorile democratice ar putea constitui suficiente lianturi simbolice. Dar realitatea arată altfel: fără o narațiune istorică comună, fără o memorie colectivă articulată și fără o elită culturală coezivă, proiectul rămâne suspendat între intenție și realizare. 

O paralelă interesantă se poate face cu Ucraina post-2014. În urma agresiunii ruse, Kievul a accelerat construcția unei identități civice ucrainene care să includă rusofonii loiali statului și să scoată naționalismul din paradigma exclusiv etnică. Însă acest proces a fost susținut de o masă critică de voință politică, o traumă fondatoare (revoluția Euromaidan și războiul), o reconfigurare completă a educației și a mass-mediei și, nu în ultimul rând, de sprijin occidental masiv.

Moldova nu a trecut printr-un astfel de moment de ruptură. Chiar și războiul din Ucraina a fost absorbit în Republica Moldova mai degrabă ca factor de frică și precauție decât ca impuls identitar. Elita PAS nu a exploatat acest context pentru a articula un proiect identitar clar, ci a continuat „strategia neutralității”: nici românism, nici moldovenism, ci un civism vag, în care fiecare poate proiecta ce vrea.

În esență, problema nu este ideea de „națiune civică” în sine, ci lipsa curajului de a o defini și ancora într-o realitate istorică și culturală coerentă. A construi o națiune civică presupune, inevitabil, o ruptură simbolică cu trecutul totalitar, o asumare clară a adevărului istoric și o integrare a cetățenilor în jurul unei memorii comune. Guvernarea PAS, din teamă de a nu pierde susținerea din zonele indecise sau pro-ruse, a preferat să evite aceste pași necesari.

Astfel, discursul identitar PAS pare să penduleze între două frici: frica de a-și asuma pe deplin identitatea românească, pentru a nu tulbura electoratul rusofon, și frica de a condamna moldovenismul sovietic, indirect asumându-și-l. În această dublă evitare, proiectul identitar promovat de guvernare devine tot mai lipsit de conținut și tot mai dependent de forma fără fond a unei „cetățenii europene” încă abstracte pentru mare parte din populație.

Pe termen lung, fezabilitatea proiectului „națiunii civice moldovenești” depinde de mai mulți factori structurali, dintre care cel mai important este existența unei infrastructuri simbolice coerente. În absența unui sistem educațional modernizat, a unei mass-medii publice cu vocație națională și a unei elite culturale capabile să articuleze o memorie colectivă integratoare, discursul identitar promovat de PAS riscă să rămână steril. Cetățenia democratică nu prinde rădăcini pe un teren în care manualele de istorie ezită să numească ocupația sovietică pe nume, iar emisiunile de seară oferă spațiu echitabil atât narativelor proeuropene, cât și celor nostalgice față de URSS.

În plus, ideea unei națiuni civice neutre poate funcționa doar în condițiile în care statul care o promovează are capacitatea de a garanta coeziunea și securitatea cetățenilor săi. Republica Moldova, însă, rămâne profund vulnerabilă – economic, informațional, energetic și geopolitic. Într-un stat aflat sub presiunea hibridă a Rusiei, ideea unei identități civice fără o ancorare fermă în spațiul românesc (și, implicit, european) riscă să fie rapid erodată de alternativele mai agresive: revanșismul geopolitic rusesc și moldovenismul de tip Igor Dodon.

Mai mult, promovarea unei „identități civice moldovenești” ca proiect de stat separabil de românitate poate conduce, în mod paradoxal, la consolidarea unei noi forme de moldovenism soft – golit de retorică sovietică, dar menținând același efect strategic: blocarea oricărei apropieri substanțiale de România. În acest sens, conceptul lansat de PAS riscă să funcționeze ca un „moldovenism european”, o versiune revizuită a tezei identitare sovietice, adaptată pentru consumul partenerilor occidentali și al electoratului intern indecis.

Pe lângă argumentele aduse mai sus,  vom adăuga că proiectul „națiunii civice moldovenești” va eșua la fel ca și altele încercate în RASSM, RSSM sau în Republica Moldova post sovietică, deoarece elitele culturale nu au cum susține un proiect ce le neagă  identitatea etnică.    

Orice proiect de construcție statală reușit se sprijină pe participarea conștientă a elitelor intelectuale. Istoria modernă arată că națiunile nu se formează prin decizii administrative sau prin inginerii ideologice, ci printr-un pact simbolic între stat și elitele sale: scriitorii, profesorii, istoricii, artiștii, filozofii, juriștii. Aceștia nu doar că dau coerență memoriei colective, dar legitimează ordinea politică, o înnobilează cu sens, o ancorează în identitate și o transmit generațiilor viitoare.

În Republica Moldova, acest pact nu a fost niciodată încheiat. După 1991, statul moldovean a fost fondat nu pe un consens simbolic, ci pe o ambiguitate istorică. Iar în centrul acestei ambiguități s-a aflat ruptura dintre statul moldovean și propriii săi intelectuali. Marea majoritate a elitelor culturale moldovenești nu s-au regăsit în proiectul moldovenist de extracție sovietică. Au resimțit instituțiile noului stat nu ca pe o eliberare, ci ca pe o continuare a unei falsificări identitare. De aceea, contribuția lor la edificarea simbolică a statului a fost fie absentă, fie critică, fie obstrucționată.  Exemplu grăitor în acest sens este  succesul mișcării de eliberare națională în Moldova în perioada de destrămare a URSS. Obținerea independenței a fost posibilă, printre alte cauze, că în fruntea mișcării de eliberare națională s-a aflat elita intelectuală moldovenească.  

În Asia Centrală, în schimb, elitele au fost implicate – uneori chiar cooptate – în procesul de construire a noilor mitologii naționale. Au scris istorie oficială, au rescris canoanele educaționale, au cultivat limbi naționale și au legitimat noile regimuri prin viziuni proprii. În Moldova, intelectualii români au fost invitați să legitimeze un stat care le cerea, în esență, să-și conteste propria identitate. O parte au refuzat. O altă parte au rezistat tăcut. Și foarte puțini au ales să participe – dar și aceia, nu fără compromisuri și rupturi interioare.

De aceea, orice viitor proiect identitar moldovenesc care nu începe prin recunoașterea explicită a faptului că limba vorbită este română, că istoria majorității populației este românească, și că dreptul la Unire cu România este legitim și constituțional, va eșua la fel ca precedentele. Nu pentru că moldovenismul nu poate fi articulat ideologic, ci pentru că nu are cine să-l susțină cu convingere. În absența elitelor, nu există națiune. Iar în absența unei identități asumat-istorice, nu există nici legitimitate simbolică.

Republica Moldova nu are nevoie de un construct artificial care să-i anestezieze faliile, ci de o identitate românească asumată și un adevăr rostit cu demnitate. Numai astfel poate fi construit un stat viabil, care să includă, nu să excludă, propria elită culturală. Nu „strategia neutralității identitare” va salva Moldova, ci curajul. Curajul de a spune că suntem români și că viitorul nostru este Reîntregirea.

Pe plan extern, ambiguitatea identitară pe care continuă să o promoveze Maia Sandu și PAS-ul, riscă, într-un viitor apropiat, să complice relația cu România, principalul avocat al integrării europene a Republicii Moldova. Oricât de pragmatici ar fi liderii de la București, refuzul Chișinăului de a asuma explicit componenta românească a identității naționale generează tensiuni simbolice și frustrare strategică. România nu poate investi capital politic și economic într-un proiect de integrare regională în care identitatea istorică românească este, cel mult, tolerată, dar niciodată afirmată.

Pe plan geopolitic, Rusia înțelege perfect vulnerabilitatea acestei construcții. În paralel cu presiunile economice și campaniile de dezinformare, Moscova cultivă narațiuni alternative tocmai pentru a sabota orice formă de coeziune simbolică în Republica Moldova. Fie că e vorba de susținerea unei autonomii găgăuze extinse, de promovarea proiectului ”Moldova Mare”, sau de reafirmarea „limbii moldovenești” în mediile sale propagandistice, obiectivul Kremlinului este clar: destructurarea oricărui proiect identitar unificator, fie el civic sau național.

În concluzie, proiectul PAS de construcție a unei „națiuni civice moldovenești” exprimă o aspirație onorabilă, dar insuficient conturată și lipsită de instrumentele necesare implementării. În lipsa unei rupturi decisive cu trecutul sovietic, a unei educații istorice coerente și a unei asumări clare a identității românești ca parte a europenității moldovenești, acest proiect riscă să devină o nouă formă de echivoc identitar – o „zonă-tampon” narativă între Est și Vest, fără capacitate de mobilizare simbolică și fără reziliență strategică.

Studiu de caz: Maia Sandu – o elită culturală prinsă în procesul de deznaționalizare a Basarabiei

În Republica Moldova post-sovietică, figura Maiei Sandu a dobândit o aură aproape mitologică. Intelectuală, educată în Occident, cu un discurs modernizator și pro-european, ea întruchipează pentru mulți speranța unui stat reformat, onest și integrat în structurile euroatlantice. Dar dincolo de imaginea carismatică și de admirația sinceră de care se bucură, Maia Sandu este și produsul unui sistem educațional, cultural și politic care, vreme de decenii, a cultivat falsuri identitare și a banalizat procesul de deznaționalizare a populației majoritare.

În mod paradoxal, această elită considerată „elevată” continuă, voluntar sau nu, să întrețină mitul „moldovenismului civic”, refuzând asumarea clară a adevărului identitar românesc și promovând ideea unei „națiuni moldovenești” politice, distincte de națiunea română. Maia Sandu, în calitate de lider PAS și Președinte al Republicii Moldova, a contribuit la legitimarea discursului despre o „națiune civică moldovenească” – concept care, deși aparent inofensiv și incluziv, perpetuează de fapt distanțarea de România și ambiguitatea identitară a cetățeanului basarabean.

De la preluarea funcției prezidențiale în 2020, Sandu a evitat cu grijă asumări ferme legate de istoria comună cu România, de limba română ca identitate națională (dincolo de recunoașterea constituțională), sau de necesitatea reunificării ca proiect de viitor. În schimb, a promovat o retorică „tehnocratică”, bazată pe statul de drept, integrarea europeană și coeziunea socială internă. Această poziționare, departe de a fi neutră, se aliniază unui vechi șablon al elitelor moldovenești formate în perioada sovietică: tăcerea convenabilă asupra trecutului și a identității, sub pretextul prioritizării temelor „mai importante”.

În cadrul discursurilor oficiale, inclusiv în cele ținute la București, Maia Sandu a evitat să folosească referințe directe la idealul Unirii, la românitatea istorică a Basarabiei sau la tragedia deznaționalizării sub ocupația sovietică. De exemplu, la ceremonia de pe 1 decembrie 2021, la Alba Iulia, a declarat: „Avem o istorie comună, o limbă comună, valori comune. Dar avem și parcursuri istorice diferite care ne-au modelat distinct.” Această formulă e tipică unui discurs care normalizează ruptura, ocolind responsabilitatea morală și politică a regimurilor totalitare care au cultivat-o. 

De fapt, întreaga construcție a națiunii civice moldovenești propusă de PAS este o tentativă de a depolitiza identitatea și de a evita polarizarea, dar în esență ea consolidează o falsă neutralitate: aceea care îl privează pe cetățeanul moldovean de continuitatea sa istorică și de dreptul la adevăr. În contextul unei Rusii agresive care întreține focarele separatiste, infiltrează ideologic spațiul public și sponsorizează „moldovenismul etnic”, această neutralitate echivalează cu o formă de complicitate pasivă.

Maia Sandu a crescut într-un mediu post-sovietic în care „limba moldovenească”, „istorie integrată” și „stat moldovenesc” erau norme curriculare. Studiile sale la Harvard și experiența internațională nu au anulat, ci mai degrabă au suspendat aceste dileme identitare – convertindu-le într-un discurs modern, dar decuplat de realitățile profunde ale spațiului basarabean. Mai grav, din poziția sa de lider național, Sandu nu a folosit capitalul de încredere de care dispune pentru a reconecta Republica Moldova la adevărul istoric al identității sale românești.

Această atitudine este ilustrativă pentru o întreagă elită culturală și politică moldovenească: occidentalizată superficial, dar „colonizată intern” de narativele sovietice. Un exemplu grăitor îl oferă susținerea tacită pentru manualele de „limba moldovenească” în școlile din Găgăuzia și Transnistria, absența unei politici culturale clare care să promoveze limba română și istoria reală în toate regiunile țării, sau intenția de a crea un post TV în limba rusă pentru minoritățile naționale.

Nu este vorba aici de o trădare, ci de o adaptare sistemică – o formă de „deznaționalizare soft”, administrată de elite bine intenționate, dar înfrânte de propriul confort moral și calcul politic. Într-un spațiu în care adevărul identitar a fost reprimat zeci de ani, refuzul de a-l afirma astăzi echivalează cu perpetuarea falsului. Astfel, Maia Sandu devine simbolul unei elite care, fără a fi moldovenistă în sens dodonist sau rusofilă, acceptă tacit rezultatul unui proces de deznaționalizare pentru a menține consensul intern și sprijinul extern.

În concluzie, cazul Maiei Sandu arată cât de adânc s-a infiltrat în elitele pro-europene din Republica Moldova mentalitatea de adaptare, nu de confruntare, față de trecutul sovietic. De la un lider „luminat” s-ar fi așteptat un act de asumare, de redare a demnității istorice și identitare a poporului său. Dar în locul acestui gest, Maia Sandu a ales o cale sigură, calculată, dar și profund frustrantă pentru acei români din Republica Moldova care încă mai speră în Reîntregirea Țării și că adevărul poate fi rostit fără frică.

Lideri și identități  între Occident și post-sovietism: Maia Sandu, Volodimir Zelenski și Nikol Pașinian

Dacă Maia Sandu întruchipează o formă de neutralitate identitară în contextul „moldovenismului civic”, Volodimir Zelenski și Nikol Pașinian oferă contraste revelatoare. Deși și ei sunt formați în spații post-sovietice, liderii Ucrainei și Armeniei au ales, în mod explicit, să ancoreze proiectul de stat pe o narațiune identitară clară, cu funcție mobilizatoare în perioade de criză. Această comparație scoate în evidență nu doar diferențele de viziune și curaj politic, ci și rolul crucial al adevărului istoric în consolidarea unei națiuni.

Volodimir Zelenski, fost actor de comedie și rusofon nativ, este exemplul surprinzător al unei transformări radicale. La începutul mandatului său, Zelenski era văzut ca un simbol al unei Ucraine multiculturale și moderate, evitând confruntările identitare. Dar invazia rusă din 2022 a produs o schimbare profundă. Zelenski a devenit nu doar lider de război, ci și promotor al unei identități ucrainene ferme. În discursuri, el a vorbit despre „datoria sacră de a apăra statalitatea ucraineană”, a promovat limba ucraineană ca simbol de rezistență și a încurajat decomunizarea și derusificarea spațiului public.

Această tranziție demonstrează că, în momente de criză, neutralitatea identitară devine imposibilă. Zelenski nu doar că a acceptat provocarea geopolitică, dar a înțeles că apărarea unei națiuni implică și afirmarea ei simbolică. Spre deosebire de Maia Sandu, el nu s-a temut să-și redefinească traiectoria publică pentru a corespunde unui ideal național mai înalt. Identitatea nu este, în cazul Ucrainei, o problemă de politețe, ci o armă de supraviețuire.

Nikol Pașinian, liderul revoluției de catifea din Armenia, oferă o altă lecție. Provenit din jurnalismul independent, el a reușit să canalizeze nemulțumirea socială într-un proiect reformator, dar ancorat în simboluri identitare profunde. Pașinian a făcut apel constant la istoria suferinței armene, la genocid, la rezistența națională, dar și la valorile creștin-ortodoxe ca elemente constitutive ale statului armean. Chiar dacă a fost criticat pentru cedările teritoriale în conflictul din Nagorno-Karabah, discursul său nu a trădat niciodată conștiința identitară a poporului armean.

În cazul Armeniei, Pașinian a înțeles că modernizarea și europenizarea nu presupun ștergerea trecutului sau relativizarea identității, ci o articulare lucidă între memorie și viitor. Spre deosebire de Maia Sandu, el nu a ezitat să utilizeze memoria colectivă ca resursă politică și morală. 

Maia Sandu mizează pe o identitate civică vagă, ezitând să confrunte presiunile geopolitice printr-un discurs identitar clar. Volodimir Zelenski, dimpotrivă, a transformat criza într-o oportunitate de afirmare a identității ucrainene, mobilizând simbolic o națiune în luptă. Nikol Pașinian, în contextul armean, a reușit să articuleze un discurs reformator fără a rupe legătura cu trecutul istoric. Acești trei lideri ilustrează moduri profund diferite de a trata identitatea în fața riscurilor și presiunilor externe.

Această analiză comparativă nu trebuie interpretată în termeni morali – nu e vorba de vină sau eroism. Mai curând, ea scoate în evidență prețul pe care o elită politică îl plătește atunci când refuză asumarea propriei identități și a  adevărului istoric. În epoca hibridă în care trăim, identitatea nu mai este doar un moft cultural, ci o componentă strategică a rezilienței statale. 

Republica Moldova are nevoie de o elită care nu doar să modernizeze, ci și să repună în drepturi identitatea românească pentru populația majoritară aflată într-o derivă identitară. Așa cum în perioada interbelică elitele culturale românești din Basarabia au contribuit decisiv la integrarea simbolică și instituțională în spațiul național românesc, iar în anii ’80–’90 au fost în fruntea mișcării de eliberare națională, tot astfel și astăzi rolul acestor elite este esențial. Fără implicarea lor conștientă și fără asumarea unui pact simbolic cu statul, orice proiect de coeziune identitară riscă să rămână formal și lipsit de profunzime.

Aceasta nu este doar o concluzie, ci o condiție de principiu, care ar trebui formulată chiar de la începutul oricărui proiect de reconstrucție identitară: fără asumarea identității românești ca fundament al europenizării, proiectul unei Moldove moderne riscă să rămână suspendat între Occident și ambiguitate, vulnerabilă în fața revanșismului rusesc și a propriei lipse de coeziune simbolică.