Icoana, imaginea & moaca (de ce pictăm pe episcopi în biserici?)

Am fost întrebat de presă cum stă treaba cu portretele lui Corneliu Onilă, fost episcop de Huși, necaterisit (adică fără să i se fi retras dreptul de slujire arhierească), în prezent executând închisoarea pentru violarea (și a) minorilor. Aflat pe drumuri și căutându-mi de sănătate, am încropit răspunsul ce urmează: 

Istoric, chipul episcopului în viață pictat ca atare în lăcașul de cult, în pronaos, adică imediat la intrare, era o certificare a apartenenței respectivei biserici la o jurisdicție canonică. Era timbrul de autentificare, precum monezile cu chipul celui care le emitea și astfel le garanta autenticitatea, valoarea. În plus, generic, era o dovadă a succesiunii apostolice, adică a transmiterii Harului din persoană în persoană. O abordare așadar harismatic-antropologică. 

Tradiția aceasta este lungă și nu prea însă. O găsim, de pildă, în toată splendoarea ei deasupra ușii principale, din interior, a Sfintei Sofia de la Constantinopol, Istanbulul de azi: împăratul Constantin cel Mare oferă Domnului și Maicii Sale cetatea, iar împăratul Iustinian, și el supranumit "cel Mare", catedrala. Faptul că, prin convocarea și prezidarea unor Sinoade Ecumenice, precum cel de la Niceea pe care îl tematizăm în 2025 la 1700 de ani de la desfășurarea lui, cei doi împărați au intrat "automat" în calendar face din tabloul votiv amintit o icoană la propriu. Doi Sfinți/Binecredincioși diriguitori lumești la picioarele Tronului celest. 

Cu timpul, până azi, dacă pe o parte a intrării erau/sunt portretele ctitorilor, bănești sau întâmplător contemporani cu edificarea construcției, de felul regilor sau a altor mărimuri, inclusiv dintre cele după 1990 (se sparie gândul când îi vezi pe Hrebenciuc sau pe Sachelariu, de pildă, cum te privesc la propriu de sus!), pe alta se află episcopul/episcopii în vremea cărora s-a început, respectiv terminat, biserica. Unii dintre episcopii zugrăviți sunt și ctitori la propriu, dar marea majoritate, nu. Adică imaginea lor face parte din bagajul de privilegii chiriarhale, altele decât cele obligatorii precum semnarea personală a Sfintelor Antimise. 

Firește, în evul nostru media, spre deosebire de evul mediu, doar cine nu vrea nu știe cum arată episcopul său, cel puțin, dacă nu întreg Sinodul. La fel, mai tot mapamondul l-a văzut la față pe noul Episcop al Romei, cum toți recunosc meșa blondă a președintelui actual al USA. Adică avem o retină eclesială și laică limpede, chiar suprasaturată. Motiv să ne întrebăm ce rost mai are pictarea unora care nu sunt, poate nici nu vor deveni, sfinți? De ce trecem de la icoană la imagine, pentru a eșua în tot felul de moace? Se teme careva că umanitatea va intra într-un cataclism memorial, că astfel de isprăvi zugrăvești vor salva date prețioase despre trecut? Că o să fie ruinele bisericilor noastre un fel de artefacte similare celor de la Pompei sau din piramidele egiptene? 

Personal, cred că este o chestiune strict de orgoliu, oricât am încerca să construim o teologie, o simbolistică, ba chiar și o mistică în jurul chestiunii. Simetric, revenind la cazul lui Cornilă, cred de aceea că orice consiliu parohial, sub îndrumarea preotului, poate corecta istoria măcar și prin ștergerea unei mici părți din rușinea încasată. Inclusiv mari maeștri ai picturii mai înlocuiau chipurile, în funcție de avariția sau de moartea comanditarului. Făceau inclusiv "schimbări de gen". În general, galeriile de portrete ecclesiale cred că este nimerit să le găsim în manualele de istorie, în cronicile eparhiale. Asta dacă, precum în cazul amintit, nu vrem să smintim, să îngrețoșăm mai mult decât am făcut-o prin necaterisirea individului și prin tăcerea zgomotoasă care a urmat încarcerării acestuia. 

Nu de alta, dar lămâia, climatic, încă nu a fost, alături de prescură și lumânare, introdusă drept ofrandă la altar. 

Doxa!