”Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!”. 12 aprilie 1962: cum a fost lăsat să piară scriitorul Constantin Gane în Zarka Aiudului, fiindcă a refuzat categoric reeducarea

La 12 aprilie 1962, se stingea în Zarka închisorii Aiud, într-un regim de cruntă exterminare, bătrân şi bolnav, marele scriitor român Constantin Gane, ca urmare a refuzului său ferm de a participa la reeducarea de la Aiud şi de a se dezice în scris sau în orice alt fel de lupta sa anticomunistă. 

Născut în 1885, la Botoșani, a creat o remarcabilă operă literară şi istorică, conducând, în anii 1930 şi în perioada 1940-41 ziarul cultural ”Sânziana”. Meritele sale culturale au fost recunoscute prin premiul pe care Academia România l-a acordat operei sale “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. 

După 1944, deşi înaintat în vârstă, îl găsim implicat în organizarea rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Carpaţi, fiind arestat în 1948, împreună cu membrii grupului de rezistenţă din zona Mănăstirii Tismana, în cadrul căruia activa. 

A murit la Aiud, izolat la Zarka, în 1962, în condiţii de exterminare şi grea umilinţă. Astfel se stingea încă un geniu al neamului românesc. Gane lăsase posterității o vastă operă în care strălucește ca o nestemată capodopera în 3 volume "Trecute vieți de doamne și domnițe". 

Locul de odihnă al osemintelor lui Constantin Gane nu este cunoscut, trupul său fiind aruncat, într-o noapte, în gropile comune de la Râpa Robilor din Aiud. În veci pomenirea lui! 

Mărturie: ”Într-o seară, după numărătoare, [Alexandru Mironescu n.n.] intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză. 

– Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite! 

Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat printre jaluzele: 

– Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat! 

După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de 35 de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. 

Erau orele 12 de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris ”Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. A plecat în miez de noapte…” 

(George Ungureanu – ”Camera zero”, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, p. 151)