”Antiecumenistul” Bartolomeu

Pentru că văd unele comentarii răzlețe la adresa vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, concentrate pe aparentă lui lipsă de empatie față de cauza greco-catolică de la noi, din Transilvania, câteva informații utile:

- Doar cine nu a trăit la Cluj în anii '90 ai secolului trecut nu știe și nu a simțit atmosfera încărcată de năduf și de otravă a acelor ani, cumva firești în nefirescul lor. În ceea ce mă privește, eu am ajuns din Regat în inima Ardealului urmând invitația noului Arhiepiscop al Clujului. Până atunci, recunosc, nu prea știam cum și ce reprezintă scena inter-confesională de aici, cum sunt configurate fronturile, care este starea de spirit și cât de adâncă este ispita urii.

- La rândul ei, venirea lui Bartolomeu la Cluj a încurcat multe planuri. Unii visau să fie, intelectual, un Nicolae Corneanu de pe Someș, adică un bănățean darnic, restituind generos și umil posesiunile fraților din strana stângă. Alții, erau deranjați că tocmai un fost deținut politic, a cărui suferință nu o puteai șterge cu buretele polemicii, va sta alături de un George Guțiu, ierarhul unit al momentului, la rândul lui un pătimitor și, privat, o figură bonomă.

- Problema de aici, alta decât cea din Banat: noi aveam și avem mulți greco-catolici care, în condițiile nefericite ale începutului de comunism, s-au întors, prin părinții lor, la Ortodoxia de origine. A le spune, a îi încuraja chiar să facă după 1989 drumul înapoi era și este imposibil. Mulți au priceput că istoria s-a jucat cu suftelele lor, motiv să stea cuminți și fermi, chiar dacă Botezul îl primiseră în numele Sfântului Spirit.

- În acest context pastoral, Bartolomeu nu se putea juca, nu putea să se autoînsceneze în pacificator, în părinte al tuturor. Nu avea, practic, cum. De aceea, de la bun început, a dorit să discute, să găsească soluții care să nu presupună siluirea cuiva sau trădarea propriei sale Biserici. Da, a fost neînduplecat, păstoriții săi fiind mai valororoși decât toate proprietățile, decât toate imobilele. Firește, a dezamăgit astfel oameni înflăcărați care, în acei ani, își cereau dreptul lor, partea lor de cer.

- Ani de zile, greco-catolicii din Cluj au slujit Missa/Liturghia în Piața Unirii, sub zidurile bisericii romano-catolice Sfântul Arhanghel Mihail, într-un autobuz transformat în scenă. Nici oferta fraților unguri latini de a se îi adăposti chiar în biserica alăturată și nici alte soluții, provizorii, nu au fost acceptate. An după an, aceeași scenă: o mână de oameni, iarnă sau vară, stând ciorchine afară precum o catacombă în aer liber. Imaginile acelea m-au marcat și m-au revoltat. Doream să pot ajuta, dar nu știam cum.

- Soluția a venit tot de la Bartolomeu: retrocedarea fără mult zgomot, pe repede înainte (inclusiv prin canale ale Justiției) a Bisericii "Bob", cea aflată în afara pieței pe o stradă cu școala omonimă. Nici sufletul lui, în Catedrală, nu era împăcat să îi știe pe frații noștri în frig și ploaie. A grăbit cât a putut acest proces de minimă restabilire a normalității. La momentul retrocedării, ca trimis al lui, alături de protopopul Jeler, am consemnat actul.

- Mai dureroasă și mai anevoioasă avea să se dovedească retrocedarea/reluarea Catedralei greco-catolice de pe strada Eroilor. Noi ortodocșii aveam arondate acolo patru parohii, cu oamenii pe măsură. Cum am fi putut, de azi pe mâine, să îi trimitem la plimbare, să le spunem că nu mai au unde veni? Iarăși, pastoral, ceva de negândit. Din păcate, lucrurile au luat-o razna, "recucerirea" Catedralei greco-catolice având loc în termeni și forme nedemne. Pentru cei care își spun creștini.

- După acest episod, Bartolomeu a căutat locul noii biserici ortodoxe "Schimbarea la Față". cea care ar fi fost, în fapt, prima intra muros, Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" și biserica "Sfântul Nicolae", dar și cea de pe strada Bisericii Ortodoxe (nu știu dacă se mai cheamă acum așa), "Sfânta Treime", fiind în afara zidurilor istorice. A trebuit să facă, deloc simbolic, greva foamei pentru ca locul să fie, tot pe Eroilor, cedat ortodocșilor. Ce vremuri!

- Pe durata construcției noului lăcaș de cult, comunitățile din centrul Clujului aveau să se roage în Catedrală, la prima Liturghie, cea matinală, anterioară celei arhierești pe care deloc puțini o urmăreau pentru a asculta glasul inconfundabil al păstorului lor. Zidirea noii "Schimbări la Față" avansând, eu fiind între timp în Consiliul Parohial, se punea problema cum o înfrumusețăm, cum o facem vrednică nu doar de istoria tristă din care s-a născut, ci mai ales cum îi dăm un viitor, cum o transformă în spațiu al reconcilierii.

- În acest moment, Dumnezeu a lucrat cum doar El știe și poate, scoțându-mi în față, pe rând, doi oameni: pe Silviu Oravitzan, viitorul nostru naș, și apoi pe Marko Rupnik, cel poreclit pe drept "artistul papilor" (Ioan Paul II, Benedict XVI, Francisc I), cu toate metehnele unui astfel de om înzestrat. Pe scurt: în vreme ce Oravitzan a realizat iconostasul, iar după tematica acestuia, mobilierul, Marko (cu echipa minunată de la Centro Aletti din Roma, printre care erau și sârbii ce aveau să facă mozaicul de la noua catedrală din Belgrad, o minune incomparabilă) a făcut mozaicul. Acestui efort eu i-am găsit numele plin de speranță: ecumenismul frumuseții.

- În acei ani, paralel cu drumurile pe care le-am făcut între Cluj și Roma (să organizezi transportul mozaicului, al adezivul celor de la Mapei etc.), se derula parteneriatul dintre Arhiepiscopia noastră și Biserica Evanghelică din Wuerttemberg (Stuttgart) născut tot din dorința mea de a construi poduri. De pe urma acestui parteneriat, despre care am să scriu mai pe larg în viitor, am realizat lucruri care azi par de la sine înțelese: de la Editura la Radioul Renașterea, case de bătrâni (la Mociu, de pildă) sau taberele studențești de construcție româno-germane la Mânăstirea Piatra Fântânele. Ce epocă!

- În fine, când, după moartea Patriarhului Teoctist, aveam să citesc că, de fapt, prin cei doi candidați, Bartolomeu și Daniel, în BOR are loc lupta dintre antiecumeniști și ecumeniști, dintre conservatori și liberali carevasăzică, am izbucnit în râs. Atunci, la o masă, i-am spus Mitropolitului nostru că este, dincolo de "leul Ardealului", un Ayatollah al Ortodoxiei. Ne-am amuzat copios și anii, ca până ieri, au trecut așa cum îi știți inclusiv mulți dintre voi. Un om luminat și o lumină a noastră. Indiferent de confesiune sau de absența ei.

Că nimeni nu este fără de păcat,

asta chiar ar trebui să știm cu toții,

motiv să ne rugăm mai ales

pentru cei care, sub lespezi,

nu își mai pot apăra onoarea!

Doxa!