Câteva gânduri despre filonul totalitar din România de azi

Există în societatea românească un filon totalitar zdravăn – asociat de cele mai multe ori cu „comuniștii”, asta pentru că regimul totalitar cu cea mai lungă durată de pe la noi a fost unul intitulat „comunist”. Și filonul ăsta totalitar este cu atât mai surprinzător când apare la diverși oameni care sincer cred despre ei că sunt „democrați” – în antiteză cu „comuniștii” (asta deși regimul „comunist” de la noi își zicea „democrație populară”). Cam avem confuzie de vorbe, nu-i așa? Ajungem în situația ziariștilor de la Chișinău care au inventat oligarhul unic, o contradicție în termeni și o confuzie, dar o confuzie exploatabilă mediatic.

Dacă ne uităm cu atenție la definiții ieșim din confuzie. Totalitarismul este regimul politic în care statul se implică în toate aspectele vieții cetățenilor săi și le reglementează fără să existe vreun drept de apel al cetățenilor, o posibilitate legală de a se opune – în afara revoltei, bineînțeles. Într-un stat totalitar drepturile cetățenilor sunt la bunul plac al statului și nu mai există statul de drept (care include: acțiunile statului trebuie să fie legale, cetățenii trebuie să fie tratați egal, separarea puterilor în stat, cetățenii să poată contesta deciziile autorităților în mod legal, drepturile fundamentale ale omului sunt garantate și protejate).

Acum când știm exact despre ce vorbim vedem că din pandemie încoace statul român a luat-o hududui într-o direcție totalitară. (Deocamdată nu avem un stat totalitar în România, dar trecerea asta este una treptată, este un proces de transformare). Orice stat are tendințe totalitare, de extindere a controlului asupra cetățenilor (de obicei sub pretextul asigurării protecției împotriva unor pericole, reale sau imaginare – ca să fie clar: în fața unui pericol real statul își extinde atribuțiile încălcând o serie de drepturi ale cetățeanului, însă după dispariția respectivului pericol real statul își menține extinderea atribuțiilor).

Pentru mine problema nu este tendința totalitară a statului, ci faptul că profesori universitari, ziariști, oameni de bine și influenceri sprijină și încurajează din pandemie încoace tendințele totalitare ale statului. În pandemie statul român s-a străduit să bifeze cât mai multe elemente din listă:

- A ieșit din legalitate – măsurile decretate în pandemie au fost luate prin încălcarea legilor existente;

- S-a declanșat un proces de discriminare legală a cetățenilor;

- Alte câteva nimicuri: imunitate în fața legii pentru tunurile date în pandemie cu bani publici, subordonarea presei cu bani publici.

Faptul că nu a existat o contestare reală a acestui început de proces de intrare în totalitarism a statului a reprezentat cea mai mare problemă. Atunci am putut vedea cum persoane publice (nominal adepte ale dreptului la liberă exprimare și dedicate „democrației”) au sărit fără nici o ezitare în barca totalitarismului, devenind instant propagandiști și susținători cu unicul argument real „domle, asta este situația, nu avem ce face”. Ca să fie clar: personal nu am contestat niciodată măsurile de combatere a pandemiei – ci modul în care acestea au fost luate și cum au fost aplicate – de obicei în afara legilor existente. (Vă mai amintiți de marea plecare la cules de sparanghel în Germania?) Nu m-a speriat atât de mult pandemia cât m-a speriat conformismul instantaneu al celor care ar fi trebuit să semnaleze deriva totalitară.

Dincolo de conformismul „câinilor de pază ai democrației” mult mai îngrijorător a fost spectacolul celor care cereau măsuri mult mai dure. Din nou, nu conta că măsurile luate erau de multe ori în afara regimului constituțional și erau aplicate după ureche – au existat destui care cereau cu clăbuci la gură măsuri de limitare a drepturilor mai multe și mai drastice. Aici s-a văzut filonul totalitarist contemporan din societatea românească: există o masă semnificativă de oameni gata să își cedeze drepturile și care le cer și altora să facă asta.

Rezultatul cel mai dezastruos al pasului către totalitarism din pandemie a fost că clasa politică a văzut că „se poate!” (Multe din abuzurile din pandemie au avut la baza incompetența profundă a instituțiilor statului, însă aceasta este parte componentă a oricărui regim totalitar, majoritatea regimurilor de această factură sunt măcinate de incompetență, ceea ce de multe ori le împinge în afara regimului legal).

Concluzia asta că „se poate!” a făcut posibilă ieșirea în afara regimului constituțional după alegerile prezidențiale. Este în cazul acesta un amestec de incompetență, ticăloșie, corupție și cleptomanie care a potențat ieșirea în afara cadrului constituțional. Și din nou: nu m-a îngrijorat nemernicia clasei politice, cât m-a speriat reacția unora care pot înțelege conceptul de totalitarism – dar aleg să susțină fără rest drumul către totalitarism. Un profesor universitar fost consilier prezidențial cere internarea și re-educarea celor care cred că statul român s-a situat în afara Constituției prin anularea alegerilor. Alt profesor universitar (și el fost consilier prezidențial!) împarte românii în două categorii: cea superioară (a celor care susțin anularea alegerilor) și cea inferioară (a celor care contestă anularea lor). Când măsurile statului ies din ceea ce se numește stat de drept nu prea mai există alte soluții în afara celor sugerate de cei doi – și abia când ele încep să fie puse în aplicare putem vorbi de un regim totalitar. Deocamdată avem doar sugestii.