Pe lângă (predica pe scurt)

Ei, da, încă o cafteală în toată regula. În Duminica samarineanului milostiv tocmai despre asta este vorba: Dumnezeu ne bate obrazul. Nu, nu o face de o manieră penală și nici din enervare pastorală, ci din preaplinul încrederii că propria Lui creatură va înțelege în cele din urmă limba solidarității și va asculta chemarea la ajutor. Cele petrecute sunt cunoscute. Să recitim așadar pe fugă: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da.”

Pilda aceasta, ca de obicei, este dată în cadrul unui dialog mai larg. Aici: un învățat al epocii are o pseudo-frământare legată de propria mântuire a sufletului, dar fără a depășii fruntariile cultual-etnice ale Legământului celui vechi. Adică a sursei din care zisul înțelept știa deja că iubirii lui Dumnezeu îi corespunde, în oglindă, iubirea de aproapele. Bine, bine, dar cine este, concret, acest “aproape”? O bănuială că Hristos este adept al “sincretismului”, că este, de fapt, un “globalist”, o avea din zvonurile despre El că nu ar da prea multe parale pe sabbath, pe regulile lui, că ar fi excesiv de “tolerant” cu cei de alte neamuri și alte sminteli de genul. Așadar, nu cumva acest misterios “aproape” fura locul evreului din autocarul spre cer? Ca și când îngrijorările nu erau suficient de mari, spaima destul de întemeiată, Domnul dă drumul la povestea asta cu victima jafului. Ce dorea, în subtext, să spună? Că ministrul doctor de la interne nu își face treaba? Că trăiau într-o țară alandala? Că romanii nu au proceduri corecte? Dar dacă, discret, punea de un partid?…

Scena cu victima și cei care o ignoră avea și își păstrează, să recunoaștem, caracterul exploziv. Tocmai doi slujitori ai Templului, un preot și un levit, adică parohul și diaconul, traducând aproximativ pe creștinește ierarhia sacramentală precreștină, se vădesc indiferenți, nesimțiți. Și ca insulta să fie perfectă, tocmai un samarinean, pârăt de neam și oricum suspect, se comportă omenește. Primii doi trec pe lângă, iar doar al treilea se oprește, vede cum stă treaba și acționează. La final, probând cruzimea morală, Mântuitorul întreabă sec: well, cine este aproapele? Învățatul dă din colț în colț și refuză acest atribut primilor doi, recunoscând în samarinean exemplul demn de urmat. Tot sec: “Mergi și fă și tu asemenea.” Cel care dorea să încurce, este îl însuși încurcat. Cum suntem și noi de multe ori, crezând că trecând pe lângă am rezolvat problema și uităm că, procedând astfel, problema reală suntem chiar noi înșine. În esență, cum ții aproapele departe și să pretinzi că ești aproape de cel de Dincolo? Cât de pe lângă putem fi?

Sus și aproape să avem inimile!