Țăcăneală (predica pe scurt)

Pericopa evanghelică din Duminica aceasta – un fragment din Predica de pe Munte – poate suna în urechile unui bancher, dar și în cele ale unui antreprenor cinstit, ca să nu mai zic de plătitorul mărunt de taxe, la zi, mai mult decât ciudat, bizar, provocator sau scandalos. Este țăcăneală pură să faci exact cum spune Domnul: „iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.” Iar chestia asta pentru a fi diferit de cei care fac bine doar celor care le întorc binele, care dau împrumut doar celor solvabili. Ar fi creștinește, chipurile, să faci bine în mod gratuit, nimic așteptând, să dai împrumut știind că pierzi.

Nu este prima dată când Hristos îi scoate pe contemporani din minți – precum pe tânărul bogat din altă pericopă – cu logica Lui para-economică care, dacă ar fi urmată, te aduce rapid la faliment, la sărăcie și în general, atunci precum acum, la pierderea aproape iremediabilă a statutului social care rezultă din capitalul tău muncit, respectiv moștenit. Nu este deloc întâmplător că un Vasile cel Mare, de pildă, la rândul lui născut fără niciun merit într-o familie înstărită, consideră moștenirea ca atare un păcat. La fel, un latin de casă bună precum Ambrozie al Milanului. Mai lipseau doar câteva secole să se ajungă la formula radicală a lui Proudhon, pusă frecvent pe seama lui Marx: “proprietatea este furt” (La propriété, c'est le vol !). Singurul câștig este doar propria muncă, dar și aceea limitată la nevoile personale, restul stând la dispoziție.

Ei bine, mesajul hristic nu este anarhic, cum nici chemarea adresată întregii umanități la mântuire, ci răstoarnă mecanisme de gândire și de acțiune. Domnul nu face din dușmani prieteni, demonstrativ, ci scoate dușmănia din circuit, buruiana cu tot cu rădăcină. A iubi, precum a ierta, te eliberează, făcându-te mai limpede la inimă și la minte, dându-ți răgazul de a te defini nu în funcție de cei uneori chiar radical diferiți. Dar, atenție!, deja iubirea vrăjmașilor, cunună a milostenie, înseamnă spunerea lor pe nume, concret, așa cum cum tot El separă grâul de neghină. Cu alte cuvinte, iubirea nu este amnistie sau haos financiar precum la ANAF, ci verificarea noastră proprie: doar dacă putem să iubim, fără a cădea în lirism anomic, abia atunci înțelegem moartea Lui pentru toți. Chiar dacă, atunci și acum, unii L-au și ne iau drept țăcăniți.

Doxa!