Fântânile noastre Albe. 23 februarie 1932: abominabilul masacru de la Olănești, pe Nistru. Grănicerii sovietici i-au secerat cu mitralierele pe românii care se refugiau pașnici, aruncând grenade peste ei. Au fost uciși zeci de oameni nevinovați printre care copii și femei. Adevăratul chip hidos al Rusiei criminale în masă, indiferent de titulatura sa

Toată lumea cunoaște câte ceva sau mai mult despre masacrul de la Fântâna Albă, operat de trupele de frontieră sovietice la 1 aprilie 1941.

Însă puțină lume știe că, la granițele URSS cu România, secerarea cu mitraliere a românilor care treceau Nistrul spre libertate devenise o obișnuință, înregistrându-se o mulțime de cazuri deosebit de grave. Astfel ajungem să aflăm și despre masacrul de la Olănești, localitate nistreană de frontier. Măcelul a fost săvârșit cu ferocitate, la 23 februarie 1932.

---

Sub acest titlu mi-am rostit discursul în cadrul mesei rotunde „RASSM, cap de pod pentru anexarea Basarabiei” (100 de ani de la formarea RASS Moldovenească de către regimul bolșevic). Acțiunea organizată de Asociația Națională a Istoricilor „A. Moșanu” s-a desfășurat în spațiul Bibliotecii Naționale din R.M., moderator, dr. hab. Anatol Petrencu, președintele Asociației și directorul Institutului „Pro Memoria”.

Ofer în continuare un rezumat al discursului.

---

Nopți sângeroase

Iarna anului 1932 veni mai rece ca altele. Nistrul a înghețat bine, oferind reale posibilități românilor transnistreni să se refugieze clandestin în patria istorică, doar trebuia dejucată paza grănicerească.

Tocmai începuse o foamete necruțătoare, numită apoi Holodomor, în urma abuzurilor colhoznice, în care țăranilor le-au fost sechestrate produsele agricole, puține și obținute foarte greu, de altfel, în sezonul precedent. 

La sovietici, nu conta câte produse rămân celor care le dețineau prin muncă, important era ca impozitele în natură să fie colectate la toată suta de procente. (Foamete asemănătoare s-a repetat și în Basarabia anilor 1946-1947)

Astfel, viața românilor din stânga Nistrului deveni insuportabilă. Lipsa de alimente aducea moartea în fiecare casă. 

Mulți dintre aceștia au înțeles că dispun de doar o singură oportunitate de salvare – să evadeze din „raiul sovietic” prin simpla trecere a frontierei. 

Cei care au ales să trăiască, s-au pornit spre România, căutând momentele oportune de evadare, în special, noaptea, peste gheața Nistrului. La un timp, refugiul moldovenilor spre România luase amploare considerabilă.

Arhivele spun că, în luna februarie 1932, Detașamentul (român) de Grăniceri Olănești a înregistrat pe sectorul său 40 de fugari din URSS, în mare parte familii tinere, cu copii mici. Peste două luni, în aprilie același an, chiar dacă se topise gheața, numărul fugarilor crescuse de patru ori.

În România, refugiaților li se făcea o primire mai mult decât frățească, indiferent de naționalitatea celui suferit. La Chişinău acționa Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaților Moldoveni de peste Nistru, condus de Pan Halippa. Acesta oferea mâncare, îmbrăcăminte, încălțăminte și alte lucruri necesare nevoiașilor, potrivit ziarelor de atunci. Cei sosiți primeau ajutoare sociale şi asistență financiară, de la diverse instituții: în special, de la Ministerul Muncii, Primăria municipiului Chișinău, Crucea Roşie, Liga Culturală, Regia Autonomă a Căilor Ferate Române, Banca Naţională a României, etc.

Pe de altă parte, pentru a opri valurile de refugiați, grănicerii sovietici aveau ordine categorice de a trage în oricine încearcă să treacă ilegal frontiera. Mai mult, pentru paza hotarului, au fost aduse în R.A.S.S.M. echipe speciale de agenți ai O.G.P.U. (predecesorul NKVD-ului și KGB-ului), plasate de-a lungul Nistrului, în satele cele mai refractare regimului, spre a afla din timp despre acțiunile de evadare. De altfel, OGPU infiltra agenții săi și printre refugiați, cu scopul pătrunderii lor în România, unde efectuau acțiuni subversive. (Cred că așa face și Rusia astăzi, printre refugiații ucraineni).

În unele sectoare ale Nistrului au fost instalate garduri de sârmă ghimpată pentru a opri trecerea celor ce încercau să evadeze în România.

Ziarul Curentul (cel mai combativ ziar din interbelic din România – red-șef, Pamfil Șeicaru) din 7 martie 1932, scria: „Cadavrele celor omorîţi de către sovietici, în diverse locuri şi la date diferite, sunt încă neridicate, la momentul tipăririi ziarului. Cadavrele lor au devenit hrana corbilor, a câinilor şi lupilor”. 

Din rapoartele autorităților de la graniță, mai spune corespondentul, „bate vântul a urgie - atât sânge nevinovat se varsă pe Nistru şi atât de mulți oameni nenorociţi cad pradă mitralierelor sovietice la graniţa dintre două lumi”.

Refugiaţii ajunși pe malul românesc povesteau că, grănicerii şi agenții sovietici se ascund în copaci şi, observând vreo mișcare, trag fără somație.

---

În pofida terorii grănicerești, exodul dramatic al transnistrenilor nu diminua, dimpotrivă creștea vizibil. Ziarele de atunci mai remarcau, că, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1932, numai la Tighina se aflau 80 de familii refugiate (bărbaţi, femei, unele însărcinate, copii, bătrâni de 70-80 de ani etc.). Asemenea fenomene se înregistrau și în celelalte județe limitrofe graniței de stat a României. 

Din toate pârțile de pe malul Nistrului, veneau știri despre sosirea noilor grupuri de refugiați chinuiți. Aceștia erau trimiși prin taberele, unde li să oferea pensiune şi îngrijire. Procesul refugierii nu s-a oprit nici atunci când gheaţa s-a topit pe Nistru. Fugeau cum puteau, chiar şi cei care nu puteau înota. Seceta anului 1932 „a favorizat” întrucâtva posibilitățile de evadare, deoarece Nistrul a scăzut, încât prin unele locuri putea fi trecut la nivelul corpului uman.

Spre exemplu, în august 1932, din comuna Coşniţa a evadat o familie, soţul cu soţia şi patru copii. Micuții erau așezați în niște lădiţe, iar soţia pe un buștean. „Lădiţele şi bușteanul au fost legate reciproc cu o funie. Capătul funiei și l-a agățat capul familiei pe pieptul său, târându-i pe toți, încât făcea impresia unui vapor în miniatură”, scria filozoful, scriitorul și marele om de stat al României interbelice, transnistreanul Nichita Smochină, într-un articol de al său.

Dispunem de numeroase exemple de trecere reușită a românilor transnistreni peste frontiera sovieto-română, în interbelic. Însă de cele mai multe ori, pe partea românească, dinspre malul stâng se auzeau doar împușcături și bubuituri, semne de masacrare a celor porniți să scape de „raiul” de acolo.

---

Din lipsă de spațiu, ne vom opri succint doar la cazul de lângă Olănești, care s-a soldat cu zeci de morți, inclusiv femei și copii. S-a întâmplat la 23 februarie 1932. 

Un grup de români transnistreni adunați din mai multe localități a pornit noaptea spre România. Grănicerii, de cum au observat mulțimea, aproape de gheața râului, au deschis focul de mitraliere și au aruncat grenade peste refugiații pașnici. Mulți dintre aceștia au căzut secerați, alții s-au întors îngroziți pe direcția pornirii, însă un grup de temerari au mers înainte, târând pe umeri răniții sau, în brațe, copiii atinși și ei de gloanțe. Cei salvați cu zile au povestit că foametea și teroarea sovietică nu mai pot fi suferite. Sate întregi de moldoveni încearcă să treacă Nistrul, în Basarabia, dar mulțimile sunt oprite și pedepsite. 

Evenimentul a cutremurat opinia publică românească şi internațională. Cruntul măcel de pe gheața Olăneștilor a fost discutat, trei zile mai târziu (la 26 februarie 1932), în Parlamentul României (Camera Deputaților). Iar la 4 martie, masacrul de la Nistru a devenit subiect de discuții și în Senatul României. 

Tot în martie 1932, preşedintele Consiliului de Miniştri, Nicolae Iorga, a calificat cele întâmplate în vecinătatea graniţei de Est, ca „acte de sălbăticie fără pereche împotriva populaţiei paşnice”. (Putem observa că, asta fac rușii și în zilele noastre, în Ucraina.) 

Însă lipsa relațiilor diplomatice româno-sovietice, la acea vreme, a împiedicat, soluționarea exhaustivă a problemei românilor transnistreni.

Totuși, chiar și în acele condiţii, Guvernul României a identificat câteva soluţii pentru a opri masacrele la frontiera de Est, între care: 

- Să înainteze un memoriu Societăţii (Ligii) Naţiunilor;

- Să aducă la cunoștința lumii despre aceste acte criminale şi în aşa fel, să exercite presiuni asupra Rusiei Sovietice.

Informațiile despre masacrele de la Nistru au fost prezentate Societăţii Naţiunilor, în același martie 1932, sub forma unui memorandum. Însă forul internațional nu a fost în stare să i-a măsuri plauzibile, în privința acestei probleme. 

Într-o notă de final, cu acest prilej, putem să constatăm, cu regret, lipsa de potență a celor mai importante organizații internaționale, atunci și acum. Vedem că, și astăzi, ONU nu poate influența nicicum războiul din Ucraina, spre oprirea lui și restabilirea status-quo.

---

Am adus aici doar un rezumat din comunicarea prezentată în cadrul Mesei Rotunde, desfășurată ieri la biblioteca Națională, la care au participat mai mulți istorici, fiecare cu discursul său. Însă aș vrea să evidențiez adevărata revelație a forului și anume: participarea unui grup numeros de elevi din clasele superioare, de la liceele „Vasile Alecsandri” și ”Ion Creangă”, din Chișinău, în frunte cu profesorul Adrian Madan, care au adus o energie captivantă pentru toți cei prezenți.

Și ca o culme senzațională din partea elevilor a venit comunicarea elevelor Loredana Rusu și Erica Buju, din clasa a XII-ea de la liceul ”Ion Creangă”, pe tema „Rebeliunea/diversiunea sovietică de la Tatarbunar, anul 1925”.

Asociația Națională a Istoricilor „A. Moșanu” a hotărât să continue practica invitării elevilor liceeni și studenților, la forurile sale viitoare.

---

În fotografie, Masa Rotundă prilejuită de aniversarea 100 de la fondarea RASSM de către regimul bolșevic. În fața celor prezenți, profesor d-r hab. Anatol Petrencu, președintele Asociației Naționale a Istoricilor „A. Moșanu” din R.M.