Jocul "pacifist" al rusiei ca etapă spre un nou război. Cum au încălcat rușii "acordurile de pace", în mod constant, de-a lungul istoriei / Anna Neplii

De peste doi ani, Ucraina respinge agresiunea rusă la scară largă. Ceea ce, fără doar și poate, perturbă atât poporul ucrainean, cât și întreaga lume, pentru că războiul lansat de rusia a zdruncinat stabilitatea globală din mai multe perspective — de la cea economică până la cea geopolitică. 

În acest context, accentul pus constant de rusia pe "pregătirea pentru acorduri de pace" poate începe să pară mai "atractiv" pentru unii.

Dar este cu adevărat gata să respecte aceste "angajamente" de pace?

Pentru a răspunde acestei întrebări, este esențial să analizăm istoria relațiilor ruse cu mai multe țări și să evaluăm consecințele acordurilor deja încheiate în diferite perioade ale istoriei. 

"Pacea" cu Suedia

După moartea țarului Ivan cel Groaznic și după o perioadă de lupte interne, țaratul Moscovei s-a vulnerabilizat și nu și-a putut realiza ambițiile privind accesul la Marea Baltică.

Astfel, Războiul Ingrian (1610-1617) s-a încheiat cu pacea de la Stolbovo, costând rusia anumite teritorii, mai precis Ingria (parte din actuala regiune Leningrad) și Karelia, care au ajuns în componența Suediei. 

Deși relațiile diplomatice și comerciale urmau a fi restabilite, redresarea în plan intern a rusiei a dus la reînnoirea ambițiilor sale. În 1656, rusia a început un alt război cu Suedia, rezultând în Tratatul de la Cardis din 1661, care a restaurat granițele din 1617.

În ciuda acordurilor de stabilizare a situației în regiune, ambițiile rusiei au persistat. În 1700, țarul Petru I a început Marele Război Nordic pentru a slăbi Suedia.

În 1721 războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Nystad, acordând rusiei teritorii baltice, dar Suedia a păstrat Finlanda. Deși tratatul garanta libertatea comerțului, rusia a restricționat comercianții suedezi.

În același timp, rușii s-au amestecat în afacerile interne ale Suediei, susținând mișcările politice pro-ruse.

În perioadele 1741-1743 și 1788-1790, rusia a purtat din nou războaie împotriva Suediei, urmărind să-și extindă teritoriile, încălcând astfel constant acordurile de pace.

Astfel de războaie ruso-suedeze au continuat timp de secole. De fiecare dată au fost cauzate de încălcările ale acordurilor de pace pricinuite de ambiția expansionistă a rusiei. 

"Pacea" cu Turcia

La sfârșitul războiului ruso-turc din 1686-1700, a fost semnat Tratatul de la Constantinopol, destinat să dureze 30 de ani.

Imperiul Otoman a recunoscut pretenția rusiei asupra Azov și a zonelor înconjurătoare. În ciuda acestui fapt, Petru I a căutat să construiască o flotă puternică și să extindă rutele comerciale, inițiind totodată construcția unei baze navale la Marea Azov.

Zece ani mai târziu, rusia a reluat războiul cu Imperiul Otoman. Acest conflict s-a încheiat cu Tratatul de la Pruth din 1711, în urma căruia rusia a pierdut Azov și alte teritorii, respectiv a fost de acord să demoleze toate fortificațiile din Marea Azov și să oprească construcția bazei navale.

rusia a ignorat în mare măsură acești termeni, continuând să-și întărească pozițiile sudice, inclusiv construind noi fortărețe și flote.

Între 1736-1739, rusia s-a angajat în operațiuni militare împotriva Hanatului Crimeea (Peninsula Crimeea, ocupată de rusia începând cu 2014), un vasal al Imperiului Otoman, și s-a amestecat în treburile interne ale Balcanilor, susținând diverse revolte contra Imperiului Otoman.

Au urmat războaie și tratate. O încălcare semnificativă a fost cea a Tratatului de la Kucuk Kaynarca din 1774, care acorda rusiei teritoriile sudice și dreptul de a construi fortărețe în strâmtoarea Kerci și în Kuban. rusia a câștigat și dreptul de a proteja populația creștină a Imperiului Otoman, acesta fiind pretextul pentru care s-a amestecat în problemele interne otomanilor. Hanatul Crimeei a fost declarat independent de Imperiul Otoman în baza tratatului, dar a rămas sub influența rusă. Cu toate acestea, în 1783, Rusia a ocupat pe deplin Crimeea, declanșând noi conflicte.

"Pacea" cu Franța

Printre multele acorduri de pace întrerupte între rusia și Franța, astăzi ne vom concentra pe Tratatul de la Vilnius din 1812.

Semnat în timpul invaziei lui Napoleon asupra rusiei, tratatul urmărea încetarea ostilităților și revenirea la granițele de dinainte de război, asigurându-se, de asemenea, că ambele părți nu vor sprijini acțiuni de destabilizare una împotriva celeilalte.

Însă, rusia nu a avut nicio intenție să adere la acești termeni. Alexandru I a continuat să mobilizeze armata și să se pregătească pentru continuarea conflictului cu Napoleon. În ciuda tratatului, trupele ruse au rămas active.

Prin semnarea păcii, Alexandru I a câștigat timp pentru a se regrupa și a căuta aliați între puterile europene. Acest lucru a dus la o escaladare a războiului, ceea ce a determinat schimbări teritoriale și politice semnificative în Europa.

"Pacea" cu Polonia

De-a lungul secolelor, războaiele rusiei cu Polonia au fost conduse, printre altele, de ambițiile de a cuceri teritoriile ucrainene. Una câte una, țările și-au redistribuit zonele de influență prin războaie.

Tratatele de pace nu au reușit adesea să pună capăt conflictelor din pricina încălcărilor rusiei. rusia a încălcat adesea granițele, s-a amestecat în politica poloneză și a format coaliții pentru a împărți Polonia.

În istoria modernă, o încălcare majoră de tratat a fost în cazul Tratatului de la Riga din 1921, prin care Polonia și rusia sovietică au împărțit pământurile ucrainene și belaruse.

În pofida acestui tratat și a semnării unui Pact de neagresiune în 1932, URSS și-a încălcat angajamentele prin Pactul Molotov-Ribbentrop încheiat cu Germania în 1939, document care a planificat în secret împărțirea Europei.

Pe 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, iar pe 17 septembrie a urmat URSS. URSS a susținut că îi protejează pe ucraineni și bieloruși după prăbușirea Poloniei, dar, în schimb, au comis atrocități, inclusiv masacrarea la Katyn a peste 20.000 de prizonieri polonezi în anul 1940.

Până în vara anului 1945, la Conferința de la Potsdam, dictatorul Uniunii Sovietice, Iosif Stalin, a legitimat anexarea teritoriilor poloneze capturate la începutul celui de-al Doilea Război Mondial și a instalat un guvern marionetă în Polonia.

"Pacea" cu Finlanda

În 1920, Finlanda a semnat un tratat de pace cu bolșevicii după ce a luptat pentru independența sa. Zece ani mai târziu, Finlanda a adoptat o atitudine neutră, oficializată printr-un Pact de neagresiune încheiat în 1932 cu URSS și urmat de Acordul din 1934 privind coexistarea pașnică.

Cu toate acestea, în anii 1930, URSS a exercitat presiuni asupra Finlandei să găzduiască baze militare și să cedeze insulele de graniță. De asemenea, kremlinul a încercat să mute granița pe istmul Karelian din motive de securitate.

Pe 26 noiembrie 1939, URSS și-a bombardat propriile poziții lângă Mainila, a dat vina pe Finlanda și a încălcat Pactul de neagresiune.

URSS a atacat apoi Finlanda pe 30 noiembrie, declanșând Războiul de Iarnă. Finlanda aștepta sprijinul militar al Marii Britanii și al Franței, dar, în condițiile în care acestea au ezitat, a devenit prea târziu.

Până în martie 1940, URSS rupsese apărarea finlandeză, forțând Finlanda să semneze un acord de pace, ceea ce a dus la pierderea a 10% din teritoriu, inclusiv Viipuri (în prezent Vyborg).

Apoi, în 1941, Finlanda s-a aliat cu Germania, declarând că s-ar opri doar la granițele din 1939 dacă ar fi atacată de URSS. PE 22 iunie 1941, URSS a bombardat orașele finlandeze, determinând Finlanda să lanseze o ofensivă și recâștigând astfel teritoriile pierdute.

Însă, Finlanda le-a pierdut în cele din urmă prin retragerea din război în 1944 și semnarea Tratatului de Pace de la Paris, în anul 1947, potrivit căruia finlandezii au trebuit să returneze URSS teritoriile deocupate și au fost nevoiți să plătească 300 de milioane de dolari.

"Pacea" cu Japonia

În aprilie 1941, Japonia și URSS au semnat un Pact de Neutralitate pe cinci ani, care poate fi prelungit până în 1951. Ambele țări au promis neutralitate în cazul unei agresiuni terțe.

Când Germania a atacat URSS, Japonia a onorat acordul, iar trupe sovietice suplimentare din Orientul Îndepărtat au ajutat la apărarea moscovei la sfârșitul anului 1941.

Dar situația s-a schimbat în 1945, cu Japonia pierzând războiul și sperând la medierea sovietică în negocierile cu SUA și Marea Britanie. Inițial, URSS părea să adere la pact și de a nu semna cererea de predare a Japoniei la Conferința de la Potsdam.

Cu toate acestea, pe 8 august 1945, URSS a încălcat pactul și a declarat război Japoniei, lansând o ofensivă asupra Manciuriei, Peninsulei Coreene și nord-estului Chinei. URSS a capturat Insulele Kurile de Sud, anexându-le fără legalizare internațională.

Această dispută teritorială între Japonia și rusia persistă. În toamna anului 2022, Ucraina a recunoscut Insulele Kurile ca teritorii japoneze aflate sub ocupație rusă.

"Pacea" cu Republica Cecenă Icikeria

După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Republica Cecenă Icikeria și-a propus să-și restabilească independența. A organizat alegeri prezidențiale și parlamentare și și-a adoptat propria constituție în 1992.

Icikeria a refuzat să semneze un tratat federal cu moscova, dar a reușit să obțină un acord pentru retragerea trupelor ruse de pe teritoriul său.

kremlinul, însă, a căutat să recupereze Icikeria prin presiuni politice și economice și a lansat în curând o invazie militară. Rușii au folosit tactici precum cea a "pământului ars", inclusiv bombardamente aeriene masive, atacuri cu rachete și artilerie asupra orașelor și a utilizat civili ca "scuturi umane".

După ani de conflict, în 1996 a fost semnat Acordul de Pace de la Khasavyurt pentru a pune capăt războiului și a retrage trupele ruse din Icikeria. În mai 1997, Acordul de Pace de la moscova a fost semnat de președinții Boris Elțin și Aslan Maskhadov, rusia promițând "nu va folosi niciodată forța împotriva Icikeriei".

Cu toate acestea, în august 1999, rusia a lansat o nouă invazie sub conducerea lui vladimir putin. Trupele ruse au bombardat puternic capitala cecenă, Groznîi, ducând la distrugerea ei aproape totală. Până în martie 2000, întregul teritoriu al Icikeriei a fost ocupat, iar independența sa a fost efectiv anulată.

"Pacea" cu Georgia

În 2008, rusia a lansat un război împotriva Georgiei, invadând Abhazia și Osetia de Sud. Apoi, sub presiunea comunității internaționale, în special a UE, a fost semnat un acord de încetare a focului pe 12 august 2008.

rusia s-a angajat să-și retragă trupele din teritoriile georgiene din afara Abhaziei și Osetiei de Sud.

Dar nu a respectat acest Acord și continuă să-și mențină trupele în aceste teritorii. Mai mult, rușii au început să construiască acolo baze militare.

În plus, federația rusă a stabilit puncte de control în zonele de securitate care se extindeau dincolo de granițele administrative ale Osetiei de Sud și Abhaziei. De asemenea, se știe că forțele ruse persecută și evacuează cu forța etnicii georgieni din Osetia de Sud și Abhazia.

În ciuda faptului că statutul Osetiei de Sud și Abhaziei trebuia să fie discutat pe arena internațională, rusia a recunoscut oficial independența acestor regiuni în data de 25 august 2008, ceea ce contrazice toate acordurile.

"Pacea" în Siria

În 2011, în mijlocul Primăverii Arabe, protestele din Siria au escaladat într-un război civil între Guvernul lui Bashar al-Assad și grupurile de opoziție. Conflictul s-a intensificat, atrăgând actori internaționali, inclusiv rusia.

Pe 30 iunie 2012, Acordurile de la Geneva au fost semnate sub auspiciile ONU, ca primă încercare de rezolvare pașnică. Acordurile au rezultat dintr-o reuniune a Grupului de Acțiune pentru Siria, care a inclus cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU (SUA, rusia, China, Franța și Marea Britanie), precum și Turcia, Irak, Kuweit, Qatar și UE. .

Punctele-cheie au inclus crearea unui guvern de tranziție cu reprezentanți atât ai guvernului lui Assad, cât și ai opoziției, pentru a se pregăti pentru alegeri libere. De asemenea, toate părțile trebuiau să înceteze ostilitățile și să asigure accesul umanitar în regiunile afectate.

În ciuda semnării Acordurilor de la Geneva, rusia a încălcat în mod repetat termenii acestora. Începând din septembrie 2015, rusia a lansat operațiuni militare directe în Siria, inclusiv lovituri aeriene care sprijină forțele lui Assad.

Aceste atacuri au lovit ținte civile, cum ar fi spitale, școli și zone rezidențiale, provocând victime semnificative. Între timp, propaganda rusiei l-a sprijinit pe Assad în timp ce discredita forțele de opoziție.

Ulterior, rusia a facilitat asediul orașelor și utilizarea armelor chimice împotriva civililor.

În plus, federația rusă a blocat sistematic eforturile diplomatice din partea comunității internaționale. În special, ea a respins rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU care condamnă acțiunile regimului Assad și solicită o soluționare politică a conflictului.

În loc de concluzii

Din exemplele istorice de mai sus, existând sute de acest tip de-a lungul întregii existențe în diferite forme a rusiei moderne, se poate observa legătura dintre încheierea acordurilor de pace și pregătirea de noi ofensive la scară largă pe parcursul timpului "câștigat" în perioada fără război.

Există totuși și cazuri în care rusia nu a mai recurs la război după încheierea păcii, dar asta atunci când a devenit foarte vulnerabilă, în special după ce i s-a administrat o înfrângere cu adevărat zdrobitoare și și-a pierdut influența pe arena geopolitică.

În caz contrar, declarațiile de pregătire pentru "negocieri de pace" sunt doar o parte a unei strategii concepute cu scopul de a fi implementate pe termen lung.

Ca, de exemplu, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când bazele ordinii mondiale postbelice au fost puse la Conferința de la Ialta din 1945, iar numeroase încălcări ale Kremlinului au dus la destabilizarea lumii. Stabilirea unor regimuri pro-sovietice în Europa de Est, controlul Poloniei, manipularea reparațiilor și anexările teritoriale ș.a.m.d. — aceste acțiuni au avut consecințe de amploare asupra relațiilor internaționale și au devenit una dintre cauzele Războiului Rece.