De ce avem nevoie de teologie socială

sau de o etică a Bisericii de Răsărit? Așa cum marile clarificări dogmatice și nu numai, deja din timpul Apostolilor, au fost precedate de confuzii, conflicte și neînțelegeri, așa cum toate aspectele aparent teoretice și toate cele tot aparent practice au o istorie a lor, mutații, evoluții și frecvent involuții, Tradiția fiind nu întâmplător definită de Lossky drept „memoria critică a Bisericii", chestiunea etică este rama care înconjoară un tablou social-religios din care facem parte și la care nu dorim să ne uităm prea des. Comunismul, compromisul și mărturia, postcomunismul și neocomunismul cleptocratic, totalitarismul, democrația, valorile, memoria, identitatea, războiul și moartea violentă, crima, genocidul sau "decât" tortura – oriunde se îndreaptă gândul, fie și optimiști din fire, dăm de nevoia unei poziționări, măcar și pentru uz personal, intern, dar cu atât mai mult când, oameni ai cetății, suntem datori cu ea în fața celorlalți, tăcerea noastră ajungând astfel parte a problemei, iar nu parte a soluției. Acesta este, pe scurt, darul discernământului.

Ca în toate capitolele învățăturii sale, Ortodoxia are elemente coerente și consistente de hristologie, de eclesiologie sau antropologie, dar nu în chip obligatoriu codate până la capăt, transportabile între coperți de tratat sau tezaurizate enciclopedic și exhaustiv pentru cei din viitor. Acuza frecventă adusă de spiritul occidental, nu automat antiortodox, de a nu avea un sistem teologic riguros în ciuda rigorii de care facem caz este justificată pentru că întreaga viață a Bisericii noastre este o dogmatică vie, cum este o liturgică nemijlocită sau o rânduială, rolul învățătoresc fiind acela de a uni litera cu duhul. Modernitatea ne-a pus în situația de a formaliza și noi, după model catolic și/sau protestant, conținuturile, de la formula catehetică la sinteze precum cea a Părintelui Stăniloae. În această ambianță de libertate și de spontaneitate, de fidelitate nonmuzeală, de actualizare permanentă mai ales prin exercițiul prețios al anamnezei, substanța Adevărului este în Ortodoxie pusă în mai multe vase, spargerea unuia, accidental sau din neghiobie, făcând să nu se piardă, de fapt, nimic. Dincolo de latura duhovnicească, inclusiv la nivel de cunoaștere, de conștientizare, nimeni nu se naște cultural ortodox, ci poate, dacă se străduiește prin asceza comună oricărei educații, cu ajutorul lui Dumnezeu și solidaritatea oamenilor, să devină.

Surprinzătoarea vitalitate a Ortodoxiei se hrănește din evitarea pietrificării. Iar ea poate fi evitată doar prin acordarea permanentă dintre timp și veșnicie, dintre cele care sunt deja și cele care nu sunt încă. Mai poate fi evitată, firește, prin menținerea orei istorice exacte, demisia pseudo-duhovnicească din creație nefiind confundabilă cu isihia, cu pacea lăuntrică. La fel, pietrificarea trebuie evitată prin refuzul spontan față de orice tentativă de luare a ta în posesie, de dominare de către o singură instanță sau un singur om, fie el și duhovnicul sau episcopul. Viul Adevărului nu manipulează, nu închide și nici nu izolează, ci emerge, trece pragul de la ezoterism la exoterism, fiind o minune sub ochii lumii. De aceea, ortodoxul „se folosește”, întreabă și primește răspunsuri, cum citim în Evanghelii și apoi în viețile Sfinților, are curiozități și depune inclusiv o muncă intelectuală. Situarea în chip plural pe marea vieții, ajutat de mii de vâsle și nenumărate parâme, face posibilă stabilitatea în plină furtună, siguranța în ochiul uraganului. Corabia lui Hristos având centrul de comandă de sus în jos, ierarhia ascultărilor, precizia gesturilor și propria ta empatie pun în mișcare un uriaș mecanism care însă nu este același lucru cu automatismul sau rutina, cu birocrația și amenințările. Câtă vreme Cel care conduce este Hristos și nimeni altul care îi revendică locul, corabia adăpostește, protejează, formează și încurajează. Este, la urma urmelor, nava-școală a umanității sau a acelei părți din ea care a acceptat invitația la cunoaștere și iubire lansată de Cel născut, răstignit și înviat. Asta înseamnă să fii în comuniune, în Duh. Nu te suspenzi ca persoană, ci rămâi una, dar permanent reînnoită, celular legată de alții, astfel încât revigorarea ajunge până la îndumnezeire și transfigurarea materiei despre care dau mărturie Sfintele Moaște.

Bine, dar inclusiv pe corabia eclesială apar probleme care se adaugă celor oricum existente în exterior, la suprafața apei sau în adâncuri înșelător liniștite, izbucnesc certuri, trec valuri de boală și unii o iau razna, matrozii căută să ucidă ofițerii și să o transforme în navă de piraterie sau superiorii înșiși o țin în continuă beție. Pentru acestea, doar schițate mai sus, Ortodoxia are nevoie, după mine, de o etică mai explicită, de criterii pe măsura traseului actual care, cum știm, nu contrazice stabilitatea orientării stelare. Nu, nu de înnoiri stupide și de modernizări de fațadă avem nevoie, la nivel de minte și de inimă deopotrivă, ci de redescoperiri, de reamintiri, de regândiri și retrăiri. Așa cum Sfinții Părinți ai primelor secole au "recuperat" credința Antichității, punând Evanghelia lui Hristos în cel mai prolific dialog petrecut vreodată cu darurile gândirii umane, cred că, acum și aici, avem datoria sufletească să recuperăm Ortodoxia viitorului, salvându-ne pe noi pentru Împărăție, dar fără să luăm cheia celor care vin în urmă.