O zi care a inversat lumea

Istoricul Neagu Djuvara afirmă că dacă la 28 iunie 1940 România s-ar fi apărat pe Nistru şi ar fi rezistat cât de cât în faţa sovieticilor, ţara ar fi fost imediat ocupată de nemţi, preocupaţi să apere zăcămintele de petrol – unicele din Europa şi fără de care războiul pe care-l pregătea contra URSS devenea imposibil. În acest context Ungaria n-ar fi reuşit să ocupe Nordul Ardealului, nici Bulgaria – Cadrilaterul, iar ulterior România ar fi avut statutul de ţară ocupată, nu ar mai fi participat la campania din Est, la încheierea războiului ea apărând ca o victimă a agresiunii germane, precum Cehoslovacia. Basarabia şi Nordul Bucovinei ar fi avut după 1945 statut de teritorii ocupate, pentru că sovieticii şi le-ar fi păstrat ca trofee de război.

Prin notele ultimative de la 26 şi 27 iunie 1940 adresate României, URSS încălca flagrant tratate internaţionale – Pactul Kellogg - Briand, Convenţia de la Londra din 1933, clauzele de bază ale Societăţii Naţiunilor Unite, care deveniseră pentru imperiul lui Stalin doar nişte petice de hârtie, şi nu acte internaţionale sub care-şi pusese semnătura, angajându-se să le respecte.

României i se cerea să cedeze o treime din teritoriul ei fără lupte. 

În ziua de 27 iunie 1940, când regele Carol al II-lea le-a comunicat miniştrilor Germaniei şi Italiei de la Bucureşti hotărârea României de a rezista cu armele la Nistru, reprezentantul german Fabricius i-a sugerat suveranului României să se conformeze cerinţelor sovietice „în numele păcii pe pământ”.

Încă o dovadă că foarte multe ticăloşii, inclusiv dezastre umane de proporţii uriaşe, au fost desfăşurate invocându-se această noţiune sfântă.

La şedinţa Consiliului de Coroană care a avut loc în aceeaşi zi, cel mai categoric s-a pronunţat contra cedărilor teritoriale marele istoric Nicolae Iorga. Ştefan Ciobanu (de la Talmaza, Ştefan-Vodă, Basarabia) a apreciat vizionar că „cedarea Basarabiei ar deştepta poftele ungurilor şi ale bulgarilor. Decât să se răşluiască ţara bucată cu bucată, mai bine să murim cu toţii pentru un ideal al părinţilor noştri”.

Majoritatea membrilor Consiliului de Coroană însă cunoşteau jocurile diabolice ale lui I.Stalin, care, bănuind faptul că România ar fi putut alege să reziste, sugerase deja prin ambasadorii săi la Budapesta şi Sofia ca, în caz de neacceptare a Ultimatumului sovietic, Ungaria şi Bulgaria să atace concomitent România dinspre vest şi sud, fiind pusă în joc însăşi existenţa statului român: URSS urmând să ocupe şi Moldova românească din dreapta Prutului, Ungaria – întreaga Transilvanie, iar Bulgaria – întreaga Dobroge. 

La acea oră România nu se putea baza pe niciun sprijin internaţional.

Din cei 26 de membri ai Consiliului de Coroană pentru rezistenţă armată au votat: Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu.

Glorie lor!

Îndrăznim să credem că în confruntarea posibilă de după 28 iunie 1940, cu sprijinul discret al nemţilor, România, cu circa 20 de milioane de locuitori, ar fi putut rezista  la Nistru şi jumătate de an, de vreme ce finlandezii, cu o populaţie de nici 4 milioane şi o armată mult mai mică (dar cu un dor de libertate enorm), au purtat război ca de la egal la egal cu ruşii aproape patru luni.

Un alt argument întru susţinerea ideii că rezistenţa ne-ar fi costat mai puţin este că cei aproape un milion de basarabeni care au fost exterminaţi, deportaţi, nevoiţi să-şi părăsească vetrele etc., dacă ar fi fost să aleagă, ar fi preferat să-şi sacrifice eroic vieţile la Nistru, ca să-şi apere familiile, vetrele, Patria, decât să fie omorâţi, ca nişte miei de Paşte, fără posibilitatea de a se apăra, în îngheţurile siberiene sau în faţa plutoanelor de execuţie staliniste. 

La 3 iulie 1940 frontiera de pe Prut a fost închisă.

Guvernul Ch. Tătărescu a decis declararea a trei zile de doliu naţional, iar la 3 iulie 1940, ora 13.00, toată România, în graniţele rămase, a păstrat un moment de reculegere pentru cele peste 3 milioane de români căzuţi sub ocupaţie sovietică.

Trei milioane de români vii, dar care erau comemoraţi, de parcă muriseră deja.

Din ei peste un milion, conform recensământului sovietic din 1950, vor fi dispărut în maşinile de exterminare comuniste. 

Unicii care s-au bucurat de mutilarea ţării, de masacrarea fraţilor lor basarabeni (de toate naţionalităţile) au fost comuniştii români (un partid la fel de diabolic ca şi cel al comuniştilor moldoveni de azi), care declarau că patria lor este... URSS şi al căror comitet central lansa la câteva zile după raptul din 28 iunie 1940 un manifest cu următorul conţinut: 

„Către toţi cei ce muncesc de la oraşe şi sate!

Vestea eliberării Basarabiei de sub jugul boierilor şi capitaliştilor români a produs o bucurie de nedescris în rândurile tuturor celor ce muncesc din întreaga ţară!

Era firesc ca muncitorii basarabeni, aflaţi în regat, să se grăbească să se întoarcă la vatra lor, în Basarabia eliberată, în Basarabia sovietică, unde eroica Armată Roşie a pus capăt jugului greu al imperialiştilor români”. („Manifestul Comitetului Central al Partidului Comunist din România” de la 6 iulie 1940, în „Comunistul Moldovei”, nr. 6, din 6 august 1940).

Menţionăm că majoritatea celor care se întorceau din România erau la Ungheni îmbarcaţi în trenuri care opreau tocmai în… Siberia.

Pentru Basarabia şi basarabeni, lumea s-a inversat la 28 iunie 1940.

Toate relele noastre, de ieri şi de azi, de acolo se trag. 

Cine nu vede acest lucru sau e orb, sau e prost.

(Nicolae Dabija, 26 iunie 2008)