Clădim cu spor neo-feudalism și neo-iobăgie

Când îi înjurăm cu sete pe locuitorii spațiului rural (că nu mai există „țărani”) uităm câteva detalii. Poate cel mai important detaliu este cel că ei sunt supraviețuitorii post-apocalipsei de după 1989. Cooperativizați cu forța și rupți de pământ prin asta, lipsiți de dreptul la proprietate, țăranii români au fost strămutați în orașe și „industrializați” accelerat în marile fabrici și uzine, cu o calificare de multe ori minimă, înghesuiți în cutiile de beton al urbanismului totalitar.

Iliescu & Co. au dat istoria înapoi cu aproape un secol și i-au împropietărit la nivelul reformelor agrare din 1923 și 1945 – mici loturi de supraviețuire, 2-3-5 hectare. Cei de pe lângă marile orașe au profitat enorm după ce orașele au putut să se extindă scăpând de limitările totalitare, ăștia au fost norocoșii. Marea majoritate a șomerilor din fabricile prăduite de șmecherii regimului Iliescu & Co. „au plecat la țară” unde au supraviețuit cu soare, apă și pământ. De aici și imaginea de post-apocalipsă a satelor românești, cu garduri și acoperișuri din tablă ruginită (asta în anii 90 și la începutul anilor 2000, între timp și-au revenit oarecum, dar nu toți).

Dar acum avem un alt fenomen în plin avânt: nașterea unei clase de mici boieri locali. E vorba de primarii comunelor care acaparează terenurile bătrânilor ce se sting în perioada asta, cei alungați din sate în fabrici și apoi alungați din nou din fabrici în sate. Serialul „Las Fierbinți” a impus imaginea unui primar de comună viclean și ușor idiot, dar oarecum bun la suflet. Realitatea e diferită, primarii de comune sunt niște indivizi puși pe jaf, lipsiți de scrupule. Viitorul satului din România va arăta ca în feudalismul timpuriu, cu unul – doi mari proprietari care au pus mâna prin diverse înșelăciuni pe majoritatea terenurilor pe care le vor lucra cu muncitori imigranți (o nouă formă de iobăgie) – de vreme ce urmează să se epuizeze rapid și resursa demografică a lumii rurale.