Autoportretul umanității

pe care îl oferă Săptămâna Mare este înfricoșător: siguranța de sine a judecătorilor, orgoliul și perfidia lor, tembelismul mulțimii și lașitatea prietenilor, aranjamentele și promisiunile, prețul onoarei și mobilul crimei. Toate se adună într-un chip de care nu ai cum să nu te îngrozești. Suntem, personal și la un loc, toți acolo: în inima îndoită, în cugetul tulburat, în mâna care nu se oferă, în cuiele pe care le batem, să țină!, cu propriile păcate. Nimeni și nimic nu lipsește.

Ascultând, ca de fiecare an, pe Bach și recitind textul oratoriului său, sinteză biblică de fapt, realizez și mai mult, ca pe o banalitate, ce riscant mai poate acționa Dumnezeu încredințându-Se pe Sine proprii creații, mizând, cum am spune, pe restul de omenie din ea. Nu nedreptatea unui fals proces politic este aici relevantă, ci tocmai alteritatea, libertatea omului de a comite deicidul. O astfel de măreție pe dos nu putea fi curățată decât tot din adânc, de la rădăcină, din întunericul și pustiul morții.

Nu știu dacă mai putem înțelege sau simți azi ce "poveste" a putut fi Creștinismul în epoca apariției sale, cum a uimit, contrariat și înfuriat mințile, cum a pus sub semnul întrebării sufletele, câtă forță a putut degaja exemplul unui Dumnezeu care nu așteaptă, nu se uită de departe, nu se mulțumește cu ofrande, ci intră nemijlocit în aluatul lumii, frământându-l! Dintre numeroasele acuze aduse creștinilor din primele secole - de la antropofagie la imoralitate - mi-a rămas în minte cea mai aparent absurdă: ateismul. Se spunea că nu cred asemeni altora, că sunt atât de diferiți precum Însuși un Dumnezeu întrupat și omorât poate fi de "ideea" dumnezeirii.

Acest "ateism" aveau să îl trăiască, deplin, Apostolii. Doar mormântul gol îi va convinge, dar nu imediat și nici măcar pe toți. Abia la ultima apariție post-pascală Îl vor crede. După ce au acceptat depășirea rigorilor sociale, după ce au împărțit masa cu târfele și au intrat în casa vameșului, după ce i-au suportat până și pe samarineni, iată, la finalul care este un început: să accepte (și) Învierea! Un test teribil, niciodată câștigat definitiv, reconfirmat și contestat deopotrivă.

Când gura mormântului se va fi închis, iar "aventura" se va fi încheiat, când ultimele zvonuri și nădejdi se vor fi destrămat, când liniștea se va fi reinstaurat, iar grijile cotidiene se vor fi întors, când însăși frica de urmări se va fi risipit, când ucenicii se vor fi arătat din ascunzători, ei bine, atunci abia, anunțată și necrezută - ateismul! - va avea loc ea: Învierea. Ne mai putem pregăti pentru ea? Mai avem timp? Desigur. Nu doar azi, ci în fiecare zi...