Vești aparent proaste (o "intrare" social-teologică)

Am mai scris: în timpul pandemiei și mai ales după, dar nu exclusiv în raport cauzal, se vor reformula multe raporturi ierarhice, instanțe până de curând funcționale urmând să se dovedească goale de conținut, simbolurile ineficiente să mai semnalizeze ceva viu, constructiv, tehnica va avansa și se va transforma rapid din cucerire (a noastră) în cuceritor (al nostru), fără însă nicio galanterie, media virtuală va propaga inclusiv și din ce în ce mai mult falsuri pozitive, în vreme ce falsurile negative vor fi sancționate cu întârziere, capacitatea de sinteză, tipică omului categoriilor kantiene, scăzând pe măsura diluării educației, a reperelor, economia fiscală va deveni la rândul ei o abstracțiune din ce în ce mai mare, întrebarea viitorului fiind legată de cine va controla serverele și fluxurile de capital etc. Pe temele acestea în parte și pe toate la un loc sunt deja rafturi de cărți, una mai isteață decât alta, mai surprinzătoare prin abordare, mai creativă decât altele, demonstrând că perspectiva unei crize mari declanșează mecanismele intelectuale de apărare, nu în ultimul rând umorul, gluma ca supapă.

Ce înseamnă pentru Biserica noastră aceste tendințe în care avantajul și dezavantajul sunt contopite precum gulerul de berea proaspătă? Ei bine, după toate cele consumate, înfăptuite, amânate, distorsionate, salvate, restaurate, uitate, exagerate sau condamnate în ultimele trei decenii, se vede deja foarte limpede că:

- nu va/mai exista/ă monopol pe comunicarea conținuturilor religioase; ani de zile, începând din chiar 1993-4, am fost implicat în ceea ce se chema atunci renașterea presei bisericești, punând la punct o revistă, o editură și apoi un radio; atunci și ulterior am văzut cum anumite tendințe proaste devin și mai proaste, cum publicațiile ajung gazete de perete sau monitoare oficiale, fără dezbateri, interviuri, recenzii reale de carte, dosare tematice deschise contribuțiilor din afară; așa am ajuns ca la ora aceasta, în Biserica majoritară, să nu mai avem decât izolat câteva insule de normalitate, dar și ele dependente de continentul-mamă, de finanțator;

- consecința demonopolizării comunicaționale o vedem deja de câțiva ani: mutarea pe rețelele de socializare, apariția unei "focărimi" ortodoxe care își dă frâu liber opiniilor, umorilor, frustrărilor, neînțelegerilor; dar tot în internet, cum s-a petrecut în pandemie, s-au pansat rănile distanțe fizice prin dialogul digital; cert este că, foarte curând, ar fi bine ca toate centrele eparhiale să aibă un moderator pentru prezența digitală, să întrețină secțiunile de forum ale siturilor oficiale, să facă adică în parte ceea ce face clericul în mijlocul comunității nemijlocite; în orice caz, un neajuns poate fi în acest caz ușor transformat în șansă;

- pulverizarea monopolului comunicațional vine la pachet cu dispariția celui interpretativ; o caracteristică a modernității rezidă tocmai în polifonia, frecvent cacofonică, a hermeneuticilor; răspunsul nu este rigiditatea repetitivă, luată drept fidelitate, ci traducerea propriului mesaj în cât mai multe limbaje și sublimbaje, de la cel vizual la cel ludic, de la splendoarea liturgică și catehetică, acolo unde mai este cu cine, la interdisciplinaritate și cultura acolienței altor discursuri (camuflat) convergente; iată de ce, dimpotrivă, limba de lemn bisericească se va transforma din mecanism de securizare în marker de piață, în instrument eficient de autosecularizare, modul diferit al Bisericii de a vorbi, general formulat, nestârnind curiozitatea, ci delimitând și îngustând spațiul de întâlnire, recepția;

- după comunicare și interpretare, monopolul formativ va fi și el concurat masiv de celelalte discipline, "laice" care își vor reactiva, pe principiul vaselor comunicante, resursele de competență pentru a mai salva ceva din degringolada autoritar-argumentativă a Bisericii ca înveliș al conținutului; căile secundare către acesta din urmă se vor înmulți, astfel încât via theologica va deveni ea însăși o potecă marginală, neiluminată noaptea și unde își vor da întâlnire cei dependenți de mituri fondatoare, de identități evanescente, insomniacii; nu doar inserția inteligentă, la scară mare, în societate va fi decisivă, ci mai ales cea în universitas, în comunitățile de învățare; Facultățile de Teologie ori vor deveni chiar serioase, oneste, scuturate de obediențe nondeontologice, de falsele argumente de autoritate, ori vor dispărea în lipsa de relevanță care va duce la lipsa de resurse umane și financiare;

- după dimensiunile comunicațională, interpretativă, formatoare, valul următor va lovi în chiar esență, în sacru (das Heilige), pentru a îl numi după Otto; incapabilă să îl anunțe plenar, să îi dea încărcătura semantică adecvată, să îl încredințeze unor multiplicatori pricepuți și credibili, Biserica, tot formal vorbind, se va vedea contestată în intimitatea ei, în Sfânta Sfintelor, prin tot felul de magii ale căror capete le regăsim chiar în prezent plantate iresponsabil de însăși oamenii ei la vârf; ajunsă doar religioasă, credința se va transforma într-o soluție printre altele și practic absolut toate funcțiile de până acum - sfințitoare, învățătorească și conducătoare - vor fi mimate, clonate; în lipsa preocupării de a face din întreg organismul eclesial, cu efort și multă înțelegere, un imens backup cu adevărat fidel, care să permită restituirea sesiunilor întrerupte de crizele din ce în ce mai dese, Biserica se va trezi furată digital la voturi, cu saitul spart, așa zicând.

Desigur, cele doar schițate mai sus, anume într-o manieră voit non-teologică, preocupă nu doar pe cei specializați în sisteme, în mecanisme, în culturi organizaționale, în metrologia rezultatelor etc. Fără a intra în panică - ceea ce ar presupune ca decidenții să și înțeleagă bine, la rădăcină, schimbările de paradigmă, inclusiv cu ajutorul competențelor care se găsesc încă în comunitate -, ar fi, omenește vorbind, înțelept să apelăm la definiția noastră, creștină, a timpului, adică la început și la final în același timp, Biserica nefiind întâmplător un arc tensionat la maxim între deja și nu încă, două capete care își suprapun la nivelul solului, al vieții comunitare, energiile. Lucrarea Sfântului Duh!

Or, aici ar fi de folos să vedem cum s-a petrecut procesul de asimilare, absorbire, contestare, translare a culturii (iar prin acest termen înțeleg toate formele culturalizate, adică normate, etichetate, încărcate de sens) Antichității târzii în Creștinism. Cu alte cuvinte: am avea atâtea de învățat de la geniul și inspirația Sfinților Părinți, a intelectualilor epocii lor, încât mă tot mir, dată fiind ora înaintată a umanității, cum de nu am început deja. Structural, am avea de recapitulat, pe litere, alfabetul întâlnirii de atunci și de mai târziu chiar a filosofiei cu teologia, a localului cu universalul, a spiritualului articulat în propoziții de credință și alte gramatici dătătoare de ordine. De la cuvânt la expresie artistică, de la asceză la citirea semnelor vremii, de la ritual la misiune - nu există practic niciun aspect netransportabil de atunci aici, dar nu muzeal, evident, ci tocmai în duhul genuin, patristic.

Ce fascinantă pentru minte, odihnitoare pentru suflet și revigorantă pentru inimă mai poate fi lecția credinței! Cum de nu simțim asta, cum de ratăm, ignorăm, caricaturizăm? Asta este, de fapt, lucrarea nemijlocită a păcatului. Până să moară trupul, se sting luminile și mor lumile din tine. Cele pe care nu ai știut să le vizitezi, să te bucuri de ele, să le onorezi și să le îngrijești. Asta este incultura sau lipsa catehezei pe care se bazează entuziasmul celor din Ierusalim care nu știu în marea lor majoritate pe Cine întâmpină și care, dezamăgiți, îndemnați de populiștii tuturor vremurilor, vor cere moartea adevăratului Salvator prezentat ulterior drept amăgitor. Ce manipulare, ce fake, ce veste care, în lipsa Învierii de peste o săptămână, ar fi rămas (aparent) proastă!

Doxa!