Se împlinesc 47 de ani de când Consiliul Uniunii Scriitorilor vota, în ședință plenară, excluderea lui Paul Goma din sindicatul scriitorilor, după ce acesta fusese arestat de Securitate pentru că organizase și susținuse singura mișcare pentru drepturile omului pe care a avut-o România comunistă. Să nu uităm!

Istoricul și cercetătorul Flori Bălănescu amintește, pe Facebook, că se împlinesc 47 de ani de când Consiliul Uniunii Scriitorilor vota, în ședință plenară, la 13 aprilie 1977, excluderea lui Paul Goma din sindicatul scriitorilor, după ce fostul deținut politic fusese arestat din nou de Securitate, la 1 aprilie același an, fiind închis în sediul din Calea Rahovei, pentru că organizase și susținuse singura mișcare pentru drepturile omului pe care a avut-o România comunistă. 

Scriitorașii conformiști din Consiliul Uniunii Scriitorilor au încercat să-și ”motiveze” decizia (eminamente politică, aceasta ascunzând marea lor lașitate), insistând că Paul Goma ar fi fost ”netalentat” și ”necunoscut”, deși scriitorul era mai cunoscut ca ei (și asta în lume, nu doar în România) încă din 1971, când a publicat ”Ostinato” (roman interzis în RSR) în Germania Federală și în Franța. 

”Din 1971 a devenit Goma ‹nefrecventabil› pentru ‹lumea bună› a literelor și culturii române. Așa cum încerc să arăt în carte, de acolo și de atunci i se trage scriitorului Paul Goma tot răul care s-a tot rostogolit, a crescut și s-a complicat, în mod doar aparent paradoxal”, punctează Flori Bălănescu, al cărui amplu studiu – ”Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară” – spulberă, fără drept de apel, toate aceste minciuni comunistoide și securistice.

În cele ce urmează vă prezentăm clarificările istoricului Flori Bălănescu:  

”Nu uit niciodată ziua de 13 aprilie (1977)! 

Sunt azi 47 de ani de când Consiliul Uniunii Scriitorilor vota în ședință plenară, la 13 aprilie 1977, excluderea lui Paul Goma din sindicatul scriitorilor, un scriitor „netalentat” /sic/ și „necunoscut” /sic/, arestat la 1 aprilie 1977 de Securitatea regimului comunist de la București și închis în sediul aceleiași instituții din Calea Rahovei, București, pentru că organizase și susținuse singura mișcare pentru drepturile omului pe care a avut-o România, începută (oficial) din 8 februarie 1977. 

Scriitorul era cunoscut în lume (nu doar în România) încă din 1971, când a dat o palmă zdravănă atât regimului comunist, cât și scriitorilor români (reprezentați de Uniunea Scriitorilor), folosind doar forța cuvântului și a curajului personal, prin publicarea în limba germană, în Germania (pe atunci, Federală), la editura Suhrkamp, a romanului interzis în limba română, în România comunistă, „Ostinato” (apărut concomitent și în franceză la editura Gallimard). Un roman, „pe care îl așteptam de 20 de ani și mai bine” (citez din memorie, citarea exactă este în cartea mea), așa cum avea să spună Virgil Ierunca. 

Din 1971 a devenit Goma „nefrecventabil” pentru „lumea bună” a literelor și culturii române. Așa cum încerc să arăt în carte, de acolo și de atunci i se trage scriitorului Paul Goma tot răul care s-a tot rostogolit, a crescut și s-a complicat, în mod doar aparent paradoxal.

Așa se explică și de ce textele dedicate cărții mele despre Goma nu au putut apărea în revistele fanion ale Uniunii Scriitorilor, așa cum nici cronicile despre alte cărți ale mele. Pentru Goma s-a dat ucaz încă din 1998, prin vestitul editorial de la RomLit: „Adio, domnule Goma!” Un foarte cunoscut critic literar și poet mi-a dezvăluit cu ani în urmă de ce nici nu îndrăznește să trimită cronica despre una dintre cărțile mele la „România Literară”. 

Altfel, cum spune o prea-înțeleaptă vorbă, „despre morți /despre unii!/ numai de bine”!”