"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-un amplu interviu pe care am avut onoarea să mi-l ofere (îl puteți parcurge integral AICI), scriitorul Alexandru Mihalcea (foto stânga sus) – fost deținut politic, fost jurnalist de investigații și profesor de limba franceză, pe care a învățat-o în spatele gratiilor – relatează și o serie de amintiri de la Jilava, care în anii ‘50 va fi fost imbatabilă în teroare și moarte.
Mihalcea zugrăvește și un episod care ar putea părea suprarealist multora dintre voi, dar e cât se poate de autentic: condamnați la ani grei de zeghe, doi frați au avut nevoie de o întreagă săptămână pentru a se regăsi, deși erau închiși în aceeași cameră a Redutului. Asta pentru că acolo erau înghesuiți peste 300 de osândiți politici în cele mai criminale condiții posibile.
În cele ce urmează vă prezint o serie de fragmente în care fostul deținut vorbește despre oroarea Jilavei, marea închisoare de tranzit:
Alexandru Mihalcea: În Jilava, așa cum am cunoscut-o eu, totul, dar absolut totul era împotriva naturii umane, moral și fizic. Începând cu ”comitetul de primire”, format din caralii duhnind a trăscău, înarmați cu ciomege, puși pe două rânduri, la intrarea deasupra căreia scria ”Fort nr. 13”, o boltă care mi-a evocat, fulgerător, dantescul ”Lăsați orice speranță” și gura neagră a unei bolgii. La sinistra ceremonie, rupere de oase, carne zdrobită, venea, cum am aflat, și comandantul Maromet, semicretin, și sângerosul locotenent Ștefan, iar treaba asta era gândită, era aranjată în detaliu, regizată cu știință.
”Controalele medicale” de la Securitate. Pe securiști îi interesa o singură informație: să știe dacă deținutul ar putea muri sau nu în timpul bătăii
Acolo erau înghesuiți oameni claie peste grămadă și fără cel mai superficial control medical, pentru că nu se mai făceau controale medicale, puteai să mori, nu-i păsa administrației, un bandit mai puțin. Ultimul ni se făcuse la intrarea în anchetele Securității, dar ăla numai control medical nu a fost, întrucât pe securiști îi interesa o singură informație: să știe dacă deținutul ar putea muri sau nu în timpul bătăii. De-abia când mi-am văzut fișa de la CNSAS mi-am dat seama de grozăvia asta. Până atunci, ca un naiv ce eram, nu mi-am închipuit că ăsta a fost unicul scop al vizitei pe care mi-o făcuse tovarășul doctor Cahane în arestul de la Uranus.
La Jilava puteai muri de ocluzie intestinală, de infecții, de septicemie, de pe urma scoaterii pe coridor, la ”saltea”, adică la bătaie cruntă, ”la două ciocane”, două cozi de mătură, amuzament al caraliilor. Vorbesc în cunoștință de cauză, din experiență proprie. (…)
Împuțiciunea și scârboșenia subteranei
Să vă redau câteva secvențe. Nu găsesc cuvinte ca să vă descriu exact așa ceva, nu există cuvinte potrivite pentru asta, și acum mă refer la aer, dar nu, că ăla nu mai era aer, la fluidul ăla în care ne târam existența la Jilava. Am mai pomenit așa ceva la Salcia, când veneam uzi de la dig, la Giurgeni, în burta Bacului Gironde, la Gherla, în marea închisoare ardeleană, însă putoarea de la Gherla rămâne totuși palidă, aproape ozon, comparativ cu cea de la Jilava. Să știți că Jilava era imbatabilă în materie de teroare, ca și la aer împuțit era campioană absolută, vă pot confirma asta toți cei care au cunoscut-o. Mirosul obișnuit dintr-o cameră a Jilavei mă duce cu gândul la o singură comparație care ar putea sugera împuțiciunea și scârboșenia subteranei: imaginați-vă băgarea cuiva într-un coteț de găini închis ermetic, în duhoarea aia stătută. Sau într-o cocină.
În hrubele Reduitului. Doi frați au avut nevoie de 1 săptămână să se întâlnească, deși erau închiși în aceeași cameră
Știți câți am fost băgați într-una din marile camere ale Reduitului? Acolo erau paturile dispuse pe trei rânduri, plus șerpăria, adică spațiul îngust de sub paturi unde deținuții dormeau direct pe ciment. Am fost trei sute și ceva. Închipuiți-vă că doi frați arestați în același lot au avut nevoie de o săptămână ca să se întâlnească, deși trăiau sub aceeași bolți coșcovite. Știu, este suprarealistă chestia, dar e cât se poate de autentică.
În caniculara vară a lui 1959
Eu am dormit la șerpărie, în noroi, că ăla nu mai era ciment, își pierduse definiția – ce vă relatez acum se întâmpla în caniculara vară a lui ꞌ59, iar umezeala cronică a Fortului, răsuflările noastre, tinetele, care se revărsau, toate miasmele alea, plus praful Câmpiei Burnazului, atotprezent, formau o mâzgă, un fel de noroi. Acolo am viețuit cam două săptămâni, nu mai știu exact, dar mi s-au părut o veșnicie.
Tinerii depuneau eforturi considerabile pentru ca pe spinările lor costelive să se poată târî bătrânii care sufereau de afecțiuni cardiace, că altfel nici nu se putea, fiindcă aia era singura mișcare posibilă ca să poată ajunge săracii să pună nasul jos, la spațiul de sub ușă. Asta pentru că de pe coridor venea un aer mai respirabil decât fluidul împuțit din cameră.
