Lecția de istoria dreptului cu Erika Isac: discriminarea femeilor române în Codul Civil de la 1865

Am citit ceva interviu cu Erika Isac din care am aflat că femeile aveau un statut de „cârlig de rufe” conform codului civil al lui Cuza de la 1865. Istoria dreptului românesc e o chestie complicată, se pare că nu se predă la facultățile de drept din România, de vreme ce judecătorul Cristi Danileț e convins că vechiul drept românesc permitea violul și incestul.

Dar să vedem ce zice Erika Isac:

”Versurile cumva au şi un pic de istorie, dacă vrei. Dau exemplu: în codul civil de la 1865, femeia nu avea drepturi economice, civile, sociale, politice ş.a.m.d. Practic, diferenţa dintre o femeie şi un cârlig de rufe era că femeia respiră. Cam asta erau drepturile ei. Şi zic asta şi în piesă «1865 bitch what about that (n. red.: ce spui despre asta?) / Îţi dau lecţii de istorie că nimic nu s-a schimbat». Pentru că în conştiinţa colectivă femeia încă este cumva”.

Situația pare destul de gravă, așa că am dat fuga să văd ce zice Codul Civil de la 1865 despre femei. Din punctul de vedere al dreptului civil avem următoarele categorii mari de probleme care ne interesează când vine vorba de drepturi specifice femeilor: căsătoria, divorțul și proprietatea. (Trecem cu vederea confuzia Erikăi Isac care crede că un cod civil poate reglementa drepturi economice, politice și sociale).

Referitor la căsătorie nu există nici un fel de diferențe majore între bărbați și femei în Codul Civil de la 1865 (cu excepția vârstei de căsătorie):

– Femeile se pot căsători doar după vârsta de 15 ani (bărbații după 18 ani) (art. 127), este nevoie de consimțământul expres al femeii/ bărbatului pentru oficierea căsătoriei (art. 129); pentru căsătoria unei femei mai tânără de 21 de ani (vârsta majoratului atât pentru femei cât și pentru bărbați) este nevoie de consimțământul părinților ei (în caz de neînțelegere este suficient consimțământul tatălui, în lipsa tatălui este suficient consimțământul mamei) (art. 131), femeia peste 21 de ani se poate căsători și fără aprobarea părinților (trebuie să parcurgă o procedură prin care cere consimțământul părinților o dată pe lună vreme de trei luni, indiferent de răspunsurile primite se poate căsători după a treia cerere făcută către părinți, aceeași procedură se aplică bărbaților) (art. 135); după vârsta de 30 de ani procedura se reduce la o singură cerere și căsătoria se poate oficia indiferent de răspuns după o lună de la cerere (aceste cereri se fac prin primărie pentru a fi considerate valide); tutorele sau curatorul nu se poate căsători cu minora aflată sub protecția sa (art. 149)

Relațiile de familie sunt definite astfel:

– Articolul 194: Soții își datorescu unul altuia credință, sprijinu și ajutor.

– Articolul 195: Bărbatul e dator protecțiune femeii, femeia ascultare bărbatului.

– Articolul 196: Femeia este datore să locuescă împreună cu bărbatul seu şi să’l urmeze ori în ce locu va găsi el de cuviinţă să’şi stabilescă locuinta sa; bărbatul este datoru a o primi şi a’i înlescni tot pentru viețuirea ei, după starea şi puterea sa.

Divorțul se bazează pe următoarele principii:

– Femeia poate cere divorțul pentru unul din următoarele motive: adulter, excese, cruzimi sau insulte grave, dacă soțul e condamnat la închisoare pe termen lung, de comun acord cu soțul când „viața în comun le este nesuferită”. (art. 211-215) În cazul în care divorțul este judecat pentru „violențe, asprime sau injurii grave” femeia poate părăsi domiciliul soțului până la pronunțarea divorțului, iar soțul este obligat să o întrețină în această perioadă. (art. 241)

În chestiunile ce țin de proprietate apar o serie de limitări ale drepturilor femeii:

– Femeia nu poate declanșa un proces fără aprobarea soțului ei, dacă acesta nu-i dă aprobare femeia se poate adresa tribunalului care poate să modifice hotărârea soțului și să-i permită deschiderea unui proces. (art. 197-198)

– Femeia nu își poate înstrăina, ipoteca etc. averea personală fără aprobarea bărbatului, dar și aici poate contesta la tribunal decizia soțului. (art. 201) În lipsa bărbatului (decăzut din drepturi în urma unei condamnări) femeia are nevoie de aprobarea tribunalului pentru a declanșa procese sau a-și înstrăina averea personală.

– Femeia își poate alcătui testamentul liberă, fără să aibă nevoie de autorizația bărbatului. (art. 208)

 – Femeia este liberă să facă comerț și să desfășoare toate activitățile de comerț fără aprobarea soțului (art. 202) Averea personală a femeii este administrată și folosită de ea, nu o poate înstrăina sau ipoteca fără acceptul soțului (decizie care poate fi contestată în instanță) (art. 1285) Dota (zestrea) și averea personală a femeii nu poate fi înstrăinată sau ipotecată de soț fără acceptul ei și asta doar în anumite cazuri.

Partea asta referitoare la proprietate din Codul Civil de la 1865 conține o serie limitări ale drepturilor femeii, vechiul drept românesc dinainte de Regulamentele Organice (1831) nu conține astfel de limitări, femeile puteau face ce doreau cu averea lor personală fără să aibă nevoie de acceptul soțului (din ce-mi amintesc acum). Limitările astea sunt cumva ciudate, pentru că în paralel cu obligația de a avea acceptul soțului în chestiuni legate de vânzarea/ ipotecarea proprietății personale, femeile sunt libere să practice activități economice fără să aibă nevoie de aprobarea soțului. (Merită subliniat că femeile pot contesta deciziile soțului în instanță, adică există o limitare a unor potențiale abuzuri). 

Tradițional, femeile din spațiul românesc apar implicate în comerț încă de pe la 1500 (dar cu siguranță se ocupau cu asta și mai înainte), ipoteza mea este că limitările referitoare la proprietățile femeilor sunt preluate din codul civil francez, însă tradiția comerțului era prea puternică și legislatorii de la 1865 nu au îndrăznit să afecteze drepturile din acest domeniu. Pe de altă parte, administrarea și folosirea averii personale este lăsată integral la latitudinea femeii, fără nici un fel de implicare a soțului. În același timp soțul nu poate dispune de averea soției (personală sau dotă) fără acceptul acesteia, respectiv nu poate vinde/ ipoteca bunurile ei. Merită studiate cauzele și sursa de inspirație pentru apariția limitărilor la vânzarea/ ipotecarea averii personale a femeii la 1864.

Una peste alta, principiile de bază ale Codului Civil de la 1865 nu sunt foarte diferite de cele din ziua de azi atunci când vine vorba de drepturile femeilor. Femeile nu pot fi obligate să se căsătorească fără acceptul lor, au dreptul să ceară divorțul pentru o serie de motive (adulter, excese, cruzimi sau insulte grave, dacă soțul e condamnat la închisoare pe termen lung, de comun acord) și beneficiază de protecție în fața violenței soțului (poate părăsi domiciliul și soțul este obligat să o întrețină, suma pentru întreținere este stabilită de judecător). Femeile își administrează și se bucură de foloasele averii personale, pot participa la activități economice. Singurele limitări se referă la capacitatea de a dispune de averea personală (vânzare/ ipotecă) și de a declanșa procese – aici fiind nevoie de acordul soțului, dar și acesta poate fi contestat în instanță. (În mod clar existau și alte probleme referitoare la drepturile femeilor în România secolului al XIX-lea: accesul la educație, dreptul de a alege și a fi ales etc. dar pe noi aici ne interesează strict Codul Civil de la 1865).

Până la urmă nu aș califica femeia din România de la 1865 chiar la statutul de cârlig de rufe. Nu este ceva foarte grav, în campania asta de promovare pe val feminist de rit nou cineva i-a șoptit niște chestii Erikăi Isac, ea le-a luat de bune, nu e ca și cum astea ar fi singurele aiureli din spațiul public despre istoria românilor. Mai are Erika Isac niște versuri în care zice că femeile din România au așteptat sute de ani să apară legislația anti-viol, rămâne să explorăm altă dată această informație.

(Detalii pe blogul historice.ro, pe care vi-l recomandăm)